În România, toți șefii statului major al Armatei, începând cu Constantin Degeratu în ianuarie 1997, au avut doctorat. Opt generali, toți doctori.
Niciun dintre șefii statului major din SUA sau Marea Britanie nu au doctorat, și nici predecesorii lor nu au avut.
De ce suntem noi altfel? Nu e vorba de oameni, e vorba de sisteme.
Din punct de vedere instituțional, doctoratul este un semnal social care indică apartenența la o elită educațională, semnalând că posesorul a îndeplinit condițiile necesare pentru a fi recunoscut ca expert într-un anumit domeniu și ca specialist în subiectul pe care l-a studiat.
Prima aberație a fost acordarea unor venituri suplimentare bugetarilor care aveau doctorat. Este evident că doctoratul este necesar pentru ocuparea unor poziții (învățământ universitar, cercetare), iar salariile ar trebui să reflecte această expertiză rară (da, haha). Dar de ce ar trebui să fie plătit suplimentar un om pur și simplu pentru că are doctorat?
Citește și: Generalul plagiator și țara vulnerabilă. Nimeni nu avansează fără un schelet în dulap
Sporul de 15% (acum transformat în sumă fixă, ar trebui și aceea eliminată) a fost, cred, un factor foarte important în apariția și reproducerea fenomenului. Și evident că atracția doctoratului a fost în special la vârful ierarhiei. La un salariu de 2.200 de lei, de la cât începe un căpitan (sau un lector universitar pe vremea când am început eu), sporul era de 330 de lei.
La un salariu de baza de 12.000 de lei la un general, sporul era de 1.800. Dacă un doctorat presupune o investiție fixă (timp, efort, resurse sociale, etc), ROI este mult mai ridicat pentru cei care deja au salarii foarte mari. De asta generalii au doctorat și căpitanii nu prea. Efect pervers #1 – probabil întâlnit și la alte categorii de bugetari unde există niște salarii foarte mari la vârf.
Banii au fost un factor important, dar apoi cred că s-au pus în mișcare alte mecanisme. Doctoratul a devenit un bun pozițional, adică un bun a cărui valoare depinde de cine și câți alți oameni îl posedă, nu de caracteristicile intrinseci ale bunului.
Mai pe șleau, a început să conteze că ai doctorat pentru că și alții (superiori) îl aveau, iar ceilalți (inferiori) nu. Golit de semnificația să de expertiză academică și stimulat de imitația socială a celor de succes, doctoratul a devenit un semnal al apartenenței la rețele de putere, al capacității de a naviga rețele sociale, de recunoaștere din partea elitelor relevante (adică alți generali). Efect pervers #2.
Cum oferta urmează cererea, academiile militare au internalizat procesul de acordare a doctoratelor, producând noi surse de venituri și de statut social. Cum zice țăranul, e bine să ai lucrul tău. Rezultatul a fost producția industrială de doctorate, lucrări plagiate sau de proastă calitate care însă au fost acceptate de un sistem endogen de evaluare în care nimeni nu avea vreun interes să impună standarde de calitate, sistem scos la suprafață de Emilia Sercan. Efect pervers #3
În plus, probabil că există și mecanisme asociat cu rețele sociale ce leagă instituții militare cu universități, politicieni și alți actori cheie din zona puterii. Marius Ghincea a propus niște ipoteze foarte interesante în zona această.
Înseamnă că militarii de vârf nu ar trebui să aibă doctorat? Nu. Fără să verific, sunt sigur că Jukov, Eisenhower sau Rommel nu aveau doctorat, însă lumea s-a schimbat și importantă expertizei academice a devenit relevantă și în domeniul militar și al securității.
David Petreaus și H.R. McMaster sunt amândoi doctori. Însă primul are un doctorat în relații internaționale la Princeton, al doilea un doctorat în istorie la University of North Carolina (universități civile excelente, unde amândoi au studiat eșecul din războiul din Vietnam).
Citește și: Plagiatul ca vulnerabilitate. De ce e o problemă când un premier plagiază
Probabil că războiul modern (sau menținerea păcii) necesită competențe specializate din istorie, relații internaționale, științe socio-culturale, psihologie sau altele și nu văd de ce un general nu ar putea urmă studii postuniversitare care să îl facă mai bun în meseria lui.
Însă probabil că nu academiile militare sunt locul potrivit pentru asemenea specializări. West Point admite doar 3-4 doctoranzi pe an. În Marea Britanie, doar King’s College (universitate civilă) oferă doctorate în științe militare.
În plus, ceva nu merge când se amestecă ierarhiile militare cu ierarhiile educaționale. Cum poate să funcționeze un sistem de educație militară în care un lector-căpitan evaluează un student-general? Funcția bate gradul? Poate.
Dar cred că mai bine separăm lucrurile pentru a păstra integritatea celor două sisteme care funcționează după principii distincte.
Interesant articol. Din pacate acelasi lucru se manifesta si in lumea medicala. Foarte multi medici „doctori in stiinte medicale” ?! si foarte putini medici „primari”.