Îl mai puteți prinde în data de 11 iunie și, cel puțin teoretic, puteți fi sigur că v-ați luat porția de cultură din acest an cu vârf și îndesat.
Recunosc că, după scandalul din 2016 și revenirea în viteza a 5-a la mediocritatea de dinaintea erei Kobborg-balet și Dincă, eră în care montaseră la București regretatul Graham Vick, Barlow, Curran, Carrasco, Fulljames, practic, tot ce intră în categoria superlativului regiei de opera în lume, cu castinguri perfecte, dirijori dedicați etc, am redus frecvența în Opera Națională București (ONB) până la 0.
Centenarul instituției, cu un nou interimar (la ONB directorii interimari sunt de vreo 6-7 ani), a încercat să propună, cel puțin la nivel de calendar și invitați, altceva. Am zis să dau o șansă. Mai ales că, pe unii dintre invitați îi știam din străinătate.
E adevărat că între dorință și putință e drum lung. Distribuțiile și programul au suferit schimbări de ultim moment (unele neanunțate) și nu toate de același nivel. Iar rugina adunată în ani n-a reușit să fie decapată total. Și, „colac peste pupăză”, au fost prețurile la bilete, dar despre asta am mai scris.
Însă, deja, pe ici pe colo, se vedeau îmbunătățiri în zona operei, nu și la balet. Acum, și categoriile de bilete au început să se mai apropie de puterea de cumpărare reală a românilor. Dar sînt încă departe.
Anunțul că stagiunea va avea două reprezentații cu „Otello” de Verdi și cu Christian Badea, în premieră națională, la pupitrul orchestrei, cum am precizat deja în recomandările lunare, cel mai mare dirijor român de operă, fără nicio șansă să fie egalat, bașca invitați soprana Hrachuhi Bassenz, tenorul Arsen Soghomonyan, baritonul Vladislav Sulimsky, soliști care au la activ roluri pe scene mari din Europa cu interpretări de succes, era deja altceva.
Suna ca un regal. Venind și după reluarea „Rigoletto” de Verdi, iarăși, după ani, era un desert ce nu-l poți refuza.
Despre operă
„Ah, Shakespeare, Shakespeare! Marele cunoscător al sufletului omenesc” exclama Verdi în 1972.
„Otello” este a doua adaptare după „Macbeth”. Ea vine, însă, după o lungă pauză în timpul căreia, Verdi, deși plin de succes, dar și dezamăgit de politică (fost parlamentar), se retrage pentru reîncărcarea bateriilor la vila sa din Sant’Agata (lângă Busseto).
Apropo, pentru cine are bani, vila Verdi se scoate la vânzare chiar zilele acestea. Prietenul și libretistul său de cursă lungă, Arrigo Boito, un fin cunoscător de teatru, dar și muzician, cunoscând afinitățile maestrului pentru Shakespeare, îi propune drama „Othello” pe care deja începuse să o transforme în libret, conștient fiind de super-potențialul miez liric oferit de faptul că drama este, de fapt, condusă de sentimentele și emoțiile umane, nu acțiune, nu fapte istorice, moralitate etc.
Transformă textul în imagini muzicale, tăind sau estompând unele teme sau motive, dar scoțând în evidență altele pentru a potența personajele. Așa apare, original, celebra arie „Credo (in un Dio crudel)” a lui Jago. Chiar și așa, trec ceva ani până la definitivarea operei, începută în 1879 și terminată în 1886.
Verdi a căutat să nu știrbească nimic din drama shakespeariană, dar în același timp să adauge noi sensuri, să dea propriile umbre și lumini opusului. El renunță la actul venețian și adaugă nuanțe și subtilități ce pot fi oferite doar de muzică.
Astfel, acțiunea are loc numai în Insula Cipru și pe parcursul a câtorva zile.
Personajele: Otello (tenor), guvernator de origine maură-Arsen Soghomonyan; Desdemona (soprană), o nobilă venețiană și soția lui Otello-Hrachuhi Bassenz; Jago (bariton), un ofițer stegar în armata lui Otello-Vladislav Sulimsky; Emilia (mezzo-soprană), soția lui Jago și camerista Desdemonei – Mihaela Ișpan; Cassio (tenor), un căpitan în armata lui Otello-Liviu Indricău; Roderigo, un venețian (tenor)- Valentin Racoveanu; Lodovico (bas), ambasadorul Veneției-Filip Panait; Montano(bas), fost guvernator al Ciprului-Iustinian Zetea; Cor- orășeni, nobili, ciprioți, soldați și marinari venețieni…
Povestea: Locuitorii insulei urmăresc îngroziți cum o furtună dezlănțuită este pe cale să scufunde nava care îl aducea pe învingătorul în lupta cu turcii și proaspăt numit guvernator, generalul Otello.
Ajuns la țărm („Esultate!”), acesta declamă victoria în uralele mulțimii. Singurii care nu se bucură sînt Jago și Roderigo, ultimul îndrăgostit de Desdemona. Resentimentar, rasist, Jago, plin de ură că nu-și primise gradul de căpitan la fel ca Cassio, jură că se va răzbuna. Sub pretextul sărbătoririi evenimentului, Jago îl îmbată pe Cassio iar Roderigo, părtaș la complotul lui Jago, îl provoacă la bătaie. În incident e prins și un oficial cipriot.
Treziți de zarvă, Otello și Desdemona, neștiind despre ce este vorba, îl acuză pe Cassio și îl degradează. Perechea își reia apoi viața de proaspăt cuplu („În noaptea deasă – Già nella notte densa”)(Act I).
Dar Jago nu se oprește („Cred în Dumnezeu crud-Credo in Dio crudel”), îl convinge pe Cassio că ar putea fi iertat dacă apelează la bunăvoința Desdemonei. Zis și făcut.
Desdemona încearcă să-i obțină achitarea, dar Otello, otrăvit deja cu spusele lui Jago, face o criză de gelozie și aruncă batista pe care i-o oferise ca semn al iubirii sale. Emilia găsește batista (celebra) și vrea s-o returneze. Jago o interceptează și o plantează în casa lui Cassio.
Revine la Otello cu știrea că l-a auzit pe Cassio, în somn, rostind numele Desdemonei și chiar a văzut Batista(Act2). Desdemona revine cu rugămințile de iertare iar Otello îi cere să vadă batista pe care, evident, n-o mai avea.
Ba, mai mult, Jago simulează un dialog cu Cassio din care se poate deduce adulterul („Asta e o pânză de păianjen-Questa e una ragna”). Batista devine butonul declanșator al nebuniei.
Umilită în public, chiar în fața delegației care venise să le anunțe rechemarea în Veneția, respectiv, numirea lui Cassio ca nou guvernator, Desdemona este condamnată să moară (Act3). Deznodământul („Plângea, cântând- Piangea cantando”) are loc în camera Desdemonei, unde aceasta își făcea rugăciunea înainte de culcare („Ave Maria”).
Otello o omoară și, aflând, prea târziu, de la Emilia și Cassio de complotul lui Jago, disperat și pierdut își ia zilele („Nu vă fie teamă de mine- Niun mi tema”).
Sună cunoscut. Puterea destructivă a geloziei care generează violență extremă, crimă când este alimentată fake news.
Despre experiență
Precizam în recomandare că nu este o montare nouă. Din acest motiv nu voi insista cu partea regizorală, scenografie, costume semnate de Giancarlo del Monaco, neavând nici repere care să o facă interesantă.
În trend-ul noir-minimalist, adică, la modă, cu reducție pe mișcare, ceea ce produce aparența de concentrare pe voci și muzică, dar nu e chiar așa. Oricum, bine că am scăpat de sîrguința sa.
Pe scurt, închipuiți-vă un soi de cutie/încăpere – mind set, ceva de genul celei din „Being John Malkovich” (cu altă semnificație decât în film), în care Jago, într-o cvasipermanență, urzește tot timpul planuri pe care le sădește în mintea fiecăruia.
Inefabilul se produce din momentul în care dirijorul ridică bagheta.
Încă de la prima intrare în scenă, când Otello, Arsen Soghomonyan, declamă „Esultate” știm că avem în față exact interpretul care trebuie. Vocea aceea mare, cu o tehnică rafinată, gravitate baritonală și în același timp tandrețe și căldură când e vorba de iubire, zguduitoare când e vorba de răzbunare. Un personaj construit cu fermitate, credibil și ca îndrăgostit, și ca lider războinic, dar mai ales ca nefericit. O interpretare remarcabilă.
Hrachuhi Bassenz, Desdemona, poate subiectiv, dar în niciun caz feminist, este încântare pură. Un timbru atât de aparte, etalând o cromatică vocală greu de descris. „Otello” e plină de părți muzicale monumentale, dar, probabil, ariile și duetele Desdemonei sînt cele mai emoționante. Iar interpretarea lui Bassenz nu face decât să dea și mai multă sclipire giuvaerurilor muzicale. Cel puțin în ultimul act, „Ave Maria”, Doamne! Lacrimi.
Jago, Vladislav Sulimsky, acest geniu al răului, urât de toată lumea, este impresionant cântat. O voce verdiană puternică care mulează insinuarea răului în mintea lui Otello.
Tot timpul simți vanitatea personajului, cu putere declamativă, nuanțări de finețe. Foarte convingător dramatic. Până la urmă, manipularea ține și de predispoziția și construcția celuilalt. Splendid. Și duetul cu Otello, Uau (Act II Si, pel ciel marmoreo giuro’)!
Corul s-a prezentat cu mult peste ceea ce e de obicei, degajând forță, dar și tonalități îndulcite, foarte bine ancorat în esența dramei. O dozare inteligentă, mai ales că partitura poate trage spre duritate și se poate pierde emoția pe drum.
Roluri secundare au fost interpretate de soliștii operei. Și aș remarca din nou pe Filip Panait care lucrează cu standard ridicat de ceva timp, Liviu Indricău pe care timbrul vocii îl ajută foarte mult să-l impersoneze pe Cassio, un soldat curajos și fidel, sincer, îndrăgostit și cam nesăbuit. Fiecare și-a adus contribuția pe rolurile ce le-au revenit.
Și, cred că, așa cum am și prezentat evenimentul, toată lumea așteaptă comentariul despre orchestră. Ei, bine, legat la ochi, puteai spune că nici nu e orchestra ONB. Dar era.
De la primele „tunete”, totul a fost fastuos. S-a auzit și simțit muzica așa cum a fost compusă, nenumărate stratificații instrumentale, o întreagă construcție cu o sublimă arhitectură. Un sunet rotund și fluid. Tonalități cu lumini și umbre.
Pentru cineva care știe cum sună de obicei orchestra, pare totul dintr-o lume paralelă. Pentru cineva care ascultă prima dată, e divin, moment perfect pentru dragoste la prima vedere/ascultare.
Orchestra are hibe care se perpetuează de ani. Alămurile îți sângerează urechile, dă tare și intră peste voci, pierd pe drum intrările și, între, cântă plat. De-alungul timpului, au fost și dirijori-luptători care au reușit să mai regleze, dar niciodată per total. Iată, acum, Christian Badea a reușit să facă să sune ca o orchestră.
Să facă să sune partitura „Otello” ca în mari teatre de operă din lume. Nici nu vreau să știu cum.
N. B. Introducerea Concertato, ansamblul „Quell’innocente un fremito”, din finalul actului 3, pe care la ONB, atât cât am mai fost nu l-am auzit.
Deci, pe 11 iunie aveți șansa unei unice EXPERIENȚE. După, când rămânem, iarăși, cu ai noștri, nu mai garantez nimic.
Detalii mai jois
