A doua Românie

În urmă cu câteva zile, am participat la o întâlnire cu publicul din Bârlad la invitația Academia bârladene, organizată la biblioteca municipală Stroe Belloescu. Am acceptat această invitație din mai multe motive.

Primul a fost că una din bunele mele prietene de la Montreal este originară din această localitate și la această dată se întâmpla să fie și ea acasă. Al doilea este că nu am fost niciodată în Moldova.

Al treilea este că am vrut să ajung la acest public din afara capitalei, un public care nu are acces la toate noutățile editoriale, care nu are ocazia să întâlnească prea des scriitori din afara urbei, dar care pentru mine reprezintă publicul ideal: în lipsa diversității, sunt obișnuiți să citească atent, în profunzime.

Când am postat pe FB această participare m-am gândit desigur că voi fi ironizată. Atâta entuziasm pentru o mică localitate, departe de centrul unde se fac și desfac jocurile literare.

Ei bine călătoria mea la Bârlad a devenit un fel de explorare culturală și istorică a unui loc de care nu aveam habar.

Probabil că lipsa noastră de coeziune socială, de solidaritate, de entuziasm în fața acelor valori perene vine din faptul că nu ne cunoaștem țara.

Mai întâi de toate, organizatorii au trimis o mașină să mă ia din București. La ora 12.00, m-am trezit la ușă cu un domn care făcuse mai mult de șase ore pe drum numai ca să mă scutească de oboseala călătoriei cu trenul, cineva care își luase un semi-concediu de la muncă, dar care rezolva neîncetat probleme la telefonul  de la ureche.

Citește și: De ce se pensionează un procuror: Aș mai fi rămas dacă am fi avut un program normal, o viață normală

În cele câteva întâlniri cu diverși intelectuali pe care le avusesem în zilele precedente de la revenirea mea în țară, rămăsesem cu o impresie un pic nevrotică despre bărbatul român: cineva care monologhează non-stop, care nu are nici o apetență pentru dialog, care nu deține arta conversației, cea care implică să te interesezi măcar de formă de credințele, interesele, cunoștințele celuilalt, indivizi care îți citează la tot pasul pe greci și latini sau tot felul de citate și idei arhivate în lungul timpului, indiferent că au sau nu raport cu discuția.

Din aceste conversații lipsește umorul, ironia fină, laissez-fairul, degajarea. Orice discuție stă sub încrâncenarea de a dovedi superioritatea, autoritatea în materie. A la longue, acest tip de discuție devine năucitoare.

Domnul care mă acompania, care are ca formație o facultate tehnică și care se ocupă în viață de zi cu zi de soliditatea clădirilor (face parte dintr-o castă selectă, aș zice, de 400 de inspectori pe toată țară), s-a dovedit de cu totul altă natură.

Discret, curios, bine informat, și mai ales, cu o cultură democratică ce m-a surprins.

Ce mă șochează de la venirea mea în țară este lipsa de încredere a românului în valorile democratice, în rolul și importanța unor structuri legale imuabile și echitabile.

Una din marile plăgi ale societății noastre este lipsa de încredere (justificată de multe ori) în Stat, care este încă perceput ca un sumum de birocrație mincinoasă, pe care trebuie să îl minți și furi ca să supraviețuiești.

Într-o țară civilizată, Statul este protectorul nostru. În schimbul taxelor și impozitelor plătite corect, ne asigură protecție, securitate, educație, sănătate, infrastructuri, trotuare, canalizare, gunoaie luate la timp, și de ce nu, flori pe bulevarde.

El ne potejează de munca la negru, de furtul calificat, de micile găinării, o plagă pentru economia națională.

Pentru prima oară întâlneam pe cineva care avea încredere în forța și importanța democrației, în relația igienică dintre stat și individ, iar acest domn vine dintr-o mică urbe, departe de centru. 

Discuția noastră a fost de la început un dialog, un schimb decent și extrem de interesant despre ce ar trebui să se întâmple în România și cum ar trebui să fie ea în viitor.

Întâlnirea cu publicul de la Bârlad s-a desfășurat sub cele mai bune auspicii, și nu am avut nici o clipă îndoială că nu va fi așa, lucru pentru care am acceptat invitația.

Am fost convinsă de la început că în sală se vor găsi și acele persoane care au poate nevoie de o altfel de prezență, un altfel de discurs, de o nouă experiență de viață.

Am vorbit mult nu neapărat despre literatură, ci despre viață, despre migrație, despre limbă, despre a fi mamă sau bunică, despre prima mea identitate românească și aceea canadiană. A fost ceva ce nu se uită.

Ceea ce m-a surpins însă a fost urbea în sine și mai ales Academia bârlădeană. Am descoperit cu uimire ceva ce mi s-a ascuns, mie și multor generații de elevi, la orele de istorie națională; faptul că Bârladul este locul de naștere al lui Alexandru Ioan Cuza, dar și a lui Gheorghe Gheorgiu Dej (casa memorială este de fapt locul unde pe mama lui au apucat-o durerile facerii în timpul unei clăci).

Este, de asemenea, locul de naștere a unor oameni de cultură precum Victor Ioan Popa, a cărui piesă „Tache, Ianche și Cadîr” își trage sursa de inspirație de pe una din străduțele ascunse acum printre blocuri.

Este locul de naștere a numerosi istorici, artiști, dar și boieri filantropi, pe care va las să îi descoperiți pe internet.

După moartea lui Gheorghiu Dej, noul regim a încercat cu răzbunare să șteargă importanța acestui loc, mutând centrul social și politic în altă parte.

Bârladul pe care mi-l imaginam este complet diferit de ce am văzut și la nivel arhitectural. În locul turnurilor de beton din marile orașe, blocuri cu patru etaje coabitind cu clădiri vechi.

Este apoi istoria acestei Academii, pe care o spun din memorie, din cele câteva povești aflate la un pahar de busuioacă de Bohotin, și sper să nu mă înșel prea tare.

Fondată la începutul secolului trecut de trei intelectuali ai orașului, era o asociație fără hârtii oficiale. Dar ca și Constituția britanică sau cea canadiană, care nu sunt scrise, acest lucru nu o împiedica să funcționeze și să fie eficientă.

Această asociație cultural, instituționalizată în 1990, a existat grație personalităților care au frecventat-o de-a lungul timpului, a donațiilor de carte, a întâlnirilor organizate în mod regulat, care au reușit să perpetueze un anume spirit antebelic, departe de politica și ideologia toxică care au trecut peste noi ca un tăvălug.

Citește și: Și totuși este trist că scandalul azilelor a izbucnit doar pentru că Ciolacu se răfuiește cu Firea

În acest moment, Academia este condusă în mare parte de femei, foste și actuale profesoare la liceele locale. Președintă este doamna Elena Monu, doctor în istorie. În jurul acestui nucleu  gravitează foștii elevi ai profesoarelor, provenind din mai multe generații.

Societatea are  o revistă trimestrială, Academia Bârlădeană, ajunsă în 25 de ani de apariție la numărul 91. Fidelă lungii tradiții francofile a urbei, Academia are și un departament francofon, care publică anual revista Francophilie Roumaine.

Sufletul acestui departament este încă numită Doamna profesor, iar elevii ei, deveniți la rândul lor profesori, cercetători, deținători de doctorate în Franța și Canada, i se adresează încă cu reverența anilor de liceu.

În atitudinea lor se vede încă admirația, respectul și recunoștința pentru ce au însemnat în viața și cariera lor. Ca profesor, am fost profund emoționată de acest lucru, întrebându-mă dacă generațiile de elevi pe care le-am format îmi vor păstra aceleași amintiri.

Câți dintre profesori avem acest privilegiu? Suntem oare atât de buni și dedicați meseriei și elevilor noștri ca Doamna Profesor?

Fiind 14 iulie, am plecat apoi cu toții într-un sat alăturat, să petrecem ziua națională a Franței, invitați fiind de un cuplu de români care au trăit ani buni în Hexagon, dar care au decis să revină în România.

Seara am petrecut-o cântând, spunând glume și mai ales ascultând poveștile urbei, amintirile acestor intelectuali, unii octogenari, care au apucat încă vechiul spirit cosmopolit, multicultural al urbei.

O localitate care a avut  o puternică comunitate evreiască, greacă (Tache, Ianke și Cadîr), un oraș tolerant, în care coabitează biserica ortodoxă și cea catolică, cu sinagoga și bisericile adventiste.

Acest tip de multiculturalism avant la lettre, creat pe fondul unei aristocrații locale, boieri educați și filantropi, s-a tradus într-o cultură familială și locală aparte.

Copiii și nepoții au trăit într-o anume cultură și societate pe care comunismul nu a reușit să le anihileze. Iar în acest moment se vede de ce democrația prinde mai ușor aici decât în marile centre, unde amestecul de rural și urban a anihilat complet elita socială și de spirit de dinaintea celui de-al doilea război.

Ca și mine, care le ascultam fascinante pe aceste doamne, nepoții lor cresc  într-o atmosferă  fasonată pe alte valori, alt limbaj. Ei sunt speranța unei Românii mai echilibrate, civilizate în profunzime, tolerantă.

Bârladul a devenit pentru mine simbolul unei alte Românii, unde tocmai tradiția culturală face ca această democrație care se lasă atâta așteptată să prindă încet încet rădăcini.

Lumea de la periferie știe să asculte, la nevoie să primească sfaturi. Oameni care nu vorbesc decât despre ce știu bine, care își cântaresc cuvintele. Numai inculții epatează. Pe toată șederea mea la Bârlad nu am auzit o notă discordantă în discursul lor: o lume elegantă cu sobrietate, nobilă prin tradiție și cultură, decentă prin vecinătatea și mai ales prietenia cu alte etnii.

Peste noapte am rămas să dorm la gazdele noastre. Dimineață, la micul dejun, ne-am cunoscut mai bine. Dincolo de o anume nostalgie care nu îi părăsește niciodată pe cei plecați, cei doi au decis să își petreacă ultimii ani în România în primul rând pentru frumusețea locului, aceste regiuni nici deal, nici câmpie, cu climă blândă, bogate în roadele pământului, în soare, și în prietenii din copilărie.

Dar mai ales cei doi își asumă o vocație educațională.

România, și mai ales România rurală, marea povară a democrației noastre, poate fi educată numai din interior.

Iar această educație privește în primul rând din viața de zi cu zi. Felul cum îți poți organiza curtea, veranda unde să îți bei cafeaua dimineața, apa curentă, baia, cotețul de găini departe de bucătărie, grădina.

Sunt gesturi simple, dar aceste spirit european placat pe un model rural arierat, chiar la scară mică, poate schimba ceva din practicile de viață civilizată, cele unde suntem și acum corigenți. 

Toți cei cu care vin în contact, vecini, vânzători, muncitori, au ocazia să vadă altceva și să fie tratați altfel.

Pentru că această pătură de oameni simpli au parte în viața de zi cu zi de neîncredere, agresiune verbală și uneori fizică, mojicie. Educarea României poate începe cu un „Mulțumesc” și un „Vă rog”, spus la timp.

Poate părea un lucru minor, dar ceea ce lipsește României în acest moment este surâsul. Iar când zâmbesc, românii sunt cei mai frumoși oameni.

După cafeaua băută în tihnă, amfitrioana a ținut să mă conducă la gară, iar în drum a trebuit să o luăm și pe organizatoarea evenimentului, care și ea a ținut să îmi facă cu mâna de pe peron. 

În acest moment, mă alătur și eu celor care o numesc pe Elena Popoiu Doamna Profesor. 

Urmăriți PressHUB și pe Google News!