Abuzurile sexuale și vidul procedural din universitățile românești. Adela Alexandru | INTERVIU

În România, potrivit experților de la Centrul FILIA, nu există o procedură clară  în universități de raportare a cazurilor de hărțuire sexuală, la fel cum nu există o definiție clară a hărțuirii sexuale în majoritatea dintre cele 85 de coduri de etică ale universităților publice și private românești, analizate de experți.

Un singur cod de etică,  din cele 85, specifică niște pași de urmat în vederea raportării hărțuirii de către victimă și doar 6 coduri de etică menționează o persoană specializată care să vină în sprijinul victimelor.  Practic, în majoritatea universităților din România, victimele nu știu cui se pot adresa atunci când trec printr-o situație de hărțuire sau de abuz sexual. Pe de altă parte, persoanele care află despre cazurile de hărțuire sexuală, din interiorul comunității universitare, fie că este vorba de studenți, profesori sau de personalul auxiliar, nu beneficiază de un instructaj minim, specializat, în abordarea problemei.

Dacă la universitățile din străinătate există politici, sesiuni de informare și traininguri obligatorii pentru întreaga comunitate academică, în vederea prevenirii și combaterii hărțuirii sexuale, iar unele universități pun la dispoziție  chiar  helpline-uri la care victima poate suna pentru a fi consiliată, primind suport psihologic și legal, la majoritatea universităților din România nu există nici măcar un formular în vederea trimiterii unei reclamații. În plus, deși sunt obligate să publice codurile de etică pe site, nu toate universitățile românești facilitează accesul studenților la aceste coduri.

Desi, potrivit ultimelor date, 74% dintre persoanele chestionate de către Centrul  FILIA consideră că există cazuri de hărțuire sexuală în universitatea lor, la solicitarea FILIA, 52 de universități publice au raportat doar 15 cazuri de hărțuire sexulă pentru o perioadă de  5 ani ( 2016-2021).  În lipsa unei proceduri clare de raportare a abuzului și de sprijin acordat victimei: “Persoanele care trec prin astfel de experiențe aleg să nu mai facă nimic pentru că nu știu de unde să apuce problema!” iar “Universitățile din România la momentul curent nu sunt niște spații sigure în ceea ce privește hărțuirea sexuală”, susține experta în egalitatea de gen a Centrului FILIA, Adela Alexandru.

Scandalurile apărute în presă, pe tema abuzurilor sexuale, ar trebui să fie niște momente zero, niște puncte de pornire, consideră Adela Alexandru,  pentru o reformă la nivel universitar prin implementarea unor  măsuri anti-hărțuire sexuală, măsuri pe care universitățile din afară le aplică și pe care universitățile românești le-ar putea, la rândul lor, implementa. Pornind de aici, “Putem să începem să discutăm despre cum punem bazele unei culturi universitare care nu tolerează abuzurile.”, declară Alexandru. Adoptarea unui cod cadru de etică în universități ar fi un prim pas în acest sens. Ministerul Educației din România a primit încă de acum câteva luni o petiție însoțită de 3000 de semnături prin care i se cere să trateze cu mai multă responsabilitate subiectul hărțuirii sexuale. Până la această dată, Ministerul Educației nu a răspuns petiției.

Aceste aspecte au fost dezbătute pe larg de Adela Alexandru în interviul acordat publicației PRESShub.

Adela Alexandru este expertă în egalitate de gen la Centrul FILIA. Adela este activistă feministă, absolventă de Științe Politice (2018), cu un masterat în Studii de gen (2020) și un doctorat în Științe Politice (2024) obținut la Școala Doctorală SNSPA cu o teză în domeniul Studiilor de gen. Este interesată de gândirea politică și socială feministă și crede într-o lume în care fetele și femeile se bucură de drepturi egale.

Cele mai importante declarații:

Universitățile din România la momentul curent nu sunt niște spații sigure. O vedem din când în când și ne gândim la lucrul acesta în momentul în care apar cazuri ca cel pe care îl vedem zilele acestea  în spațiul public, cel al profesorului de Sociologie de la SNSPA. Noi credem că momentele de genul  acesta ar putea să constituie niște momente  zero, niște puncte de pornire despre pentru cum putem reforma sistemul prin implementarea unor  măsuri anti-hărțuire sexuală pe care universitățile din afară le aplică și pe care le-am putea aplica și noi.

Întotdeauna am avut percepția că hărțuirea sexuală este considerată mai degrabă o non-problemă sau o problemă invizibilă, cu precădere în spațiul universitar.

La întrebarea, “Considerați că există hărțuire sexuală în universitatea din care faceți parte?” 74% dintre persoane au răspuns afirmativ. Din datele culese, cel puțin 30% dintre respondenți au fost hărțuiți sexual cel puțin  o dată.

Pot să menționez că din 85 de coduri de etică analizate, de la universități publice și private,  doar  38 menționează câte ceva despre hărțuirea sexuală în conținutul lor. Doar 12 coduri de etică dau o explicație puțin mai amplă pentru hărțuirea sexuală, dar nici acea definiție  nu este suficient  de clară.

În ceea ce privește procedura de raportare a cazurilor de hărțuire sexuală , un singur cod de etică din 85 analizate, menționează pașii care trebuie urmați pentru a denunța o astfel de faptă. (…)

Doar 6 coduri de etică aveau semnalate existența unei persoane specializate care să vină în sprijinul persoanelor  care depun o sesizare  în cazul unei fapte de hărțuire sexuală.

Se impune ca aceste coduri de etică să existe pe site-urile universităților, să fie  documente publice (…)Pentru cineva care trece printr-o situație de hărțuire sau chiar de abuz sexual, lipsa accesului la un document de bază reprezintă o gravă barieră pentru gestionarea situației.

Cui te adresezi în acest caz?! Asta încercăm și noi să aducem în discuție în spațiul public  de ani de zile!  Faptul că noi nu știm la cele mai multe universități cui te adresezi ca victimă, are legătură directă cu faptul că nu există un număr semnificativ de cazuri raportate (de exemplu doar 15 pe hărțuire sexuale între anii universitari 2016-2021, la 52 de universități).  Persoanele care trec prin astfel de experiențe aleg să nu mai facă nimic pentru că nu știu de unde să apuce problema.

Din câte știu, eu nu există instructaje (…). Nici persoanele din comisia de etică, nici restul personalului sau al comunității studențești (…)Nu sunt informați în privința unei proceduri de urmat și nu cunosc alte detalii de care ar avea nevoie ca să știe exact cum să gestioneze într-un mod eficient  astfel de situații.

Da! În universitățile din străinătate există training specializat pe care îl primesc cei din comunitatea studențească.

Numărul de raportări înregistrate de către universități, vom vedea că  acest număr  este foarte mic.(…)Potrivit răspunsurilor, cele 52 de universități au avut 44 de sesizări în 5 ani, dintre care doar 15 privind hărțuirea sexuală.

Sunt puține date pe care noi  le avem referitoare la cum au decurs aceste anchete, care au fost soluționările date de Comisiile de etică în cazurile care au fost înregistrate, pentru că în momentul în care cerem astfel de date, universitățile fie nu ne răspund,  fie ne răspund incomplet sau ne spun că există un conflict cu privire la protecția datelor cu caracter personal și că nu pot da aceste date mai departe fiindcă  sunt confidențiale.

Ca și în alte situații, datele astea ar trebui să fie centralizate de către Ministerul Educației,  care să aibă o imagine foarte clară a abuzurilor care se întâmplă (inclusiv la nivel preuniversitar).

Din punctul meu de vedere, la momentul curent, abuzurile nu sunt raportate și pentru că nu  știm exact cum să delimităm comportamentele nepotrivite de cele potrivite în mediul universitar, în lipsa unor definiții clare ale hărțuirii sexuale în codurile de etică ale universităților.

Am propus  SNSPA-ului în 2016  să adopte o politică universitară  inspirată din modelele de bune practici pe care noi le cercetaserăm,  dorind să vedem implementată  această politică și la universitatea la care noi eram studente.  Din păcate, schimbarea propusă de noi nu s-a produs.

În urma depunerii propunerii noastre de îmbunătățire a codului de etică, propunere însoțită de mai multe semnături, răspunsul oficial din partea  domnului rector Remus Pricopie a fost acela că cerințele pe care noi le aveam nu erau fondate pentru că procedura pe care o ceream implementată se regăsea deja în documentele interne ale universității, ceea ce nu era adevărat. 

Aș dori să existe de asemenea echipe specializate care să asculte, care să ofere sprijin psihologic, sfaturi, o rețea de consilieri psihologici care să vină în sprijinul persoanelor care raportează situații de hărțuire sexuală. Ar trebui să existe și  sprijin legal pentru că vedem că sunt situații în care aceste cazuri raportate depășesc granițele universității.

Milităm pentru adoptarea unui cod cadru de etică în universități.  Noi am depus o petiție prin care cerem Ministerului Educației să trateze cu mai multă responsabilitate subiectul hărțuirii sexuale. În urmă cu câteva luni, solicitarea noastră a fost însoțită de 3000 de semnături pe care le-am strâns și pe care l-am depus fizic, la registratură. Până la momentul curent nu avem niciun răspuns din partea Ministerului Educației.

Citește și: De ce aș pierde cu siguranță orice alegere în orașul meu natal

PRESShub: Cât de frecvente sunt cazurile de hărțuire și abuz sexual în universitățile din România potrivit cercetărilor pe care le-ați desfășurat în acest scop?

Adela Alexandru: Sunt mai multe cercetări pe care le-am desfășurat la Centrul FILIA. Motivul pentru  pentru care ne-am aplecat asupra mediului universitar a fost acela că întotdeauna am avut percepția că hărțuirea sexuală este considerată mai degrabă o non-problemă sau o problemă invizibilă, cu precădere în spațiul universitar. Totuși, aș vrea să menționez că aceste cercetări sunt cu caracter exploratoriu, nu sunt niște cercetări reprezentative la nivel național. Prima cercetare în acest sens a avut loc în 2015. Atunci am trimis un chestionar în care persoanele puteau răspunde anonim cu privire la hărțuirea sexuală din universități. Din 668 de persoane chestionate, deopotrivă studente, studenți și personal didactic, jumătate au răspuns că există hărțuire sexuală în universitățile respective,  din care făceau parte.

Am reluat aceeași cercetare bazată pe un chestionar foarte puțin modificat în 2020.

La întrebarea, “Considerați că există hărțuire sexuală în universitatea din care faceți parte?” 74% dintre persoane au răspuns afirmativ.

Din datele culese, cel puțin 30% dintre respondenți au fost hărțuiți sexual cel puțin  o dată.  Ca și în cazul precedent, cercetarea s-a desfășurat pe un segment de câteva  sute de respondenți, deci nu a fost vorba de o  cercetare amplă, la nivel național.

Am continuat să documentăm subiectul și în alt format. Astfel că în 2022 am realizat o nouă cercetare axată pe trei componente. Prima componentă a vizat analizarea codurilor de etică ale universităților,  pentru a vedea în ce măsură aceste coduri de etică  menționează și explicitează hărțuirea sexuală și alte componente ale violenței bazate pe gen. Ne-a interesat totodată să vedem dacă  există proceduri menționate în aceste coduri de etică  în vederea gestionării situațiilor de hărțuire sexuală, adică un sistem clar și  transparent de raportare a cazurilor.

O a doua a componentă a cercetării a constat în folosirea  legii numărul 544/ 2001  privind accesul la informații de interes public. În baza acestei legi, am trimis o solicitare către toate universitățile publice din România, cerând să ni se transmită  pentru ultimii 5 ani, adică pentru  perioada 2016-2021,  numărul cazurilor de hărțuire sexuală raportate în universități și soluționarea acestora.

Ne-am uitat, de asemenea, aceasta fiind a treia componentă a cercetării, la rapoartele Agenției Române de Asigurare a Calității în Învățământul Superior, ARACIS, adică la 170 de rapoarte de evaluare instituțională,  pentru a vedea dacă ARACIS a dat vreo recomandare universităților cu privire la hărțuirea sexuală.

Un un alt lucru pe care o persoană care trece prin hărțuire sexuală îl poate face este să strângă dovezi ale respectivelor comportamente nepotrivite. De cele mai multe ori, probele pot să schimbe fundamental direcția plângerii în comisia de etică sau chiar în comisia disciplinară.

PRESShub: În urma analizei desfășurate, cum este definită hărțuirea sexuală în codurile de etică universitară și ce  proceduri de raportare a cazurilor ați întâlnit în aceste coduri?

Adela Alexandru: Pot să menționez că din 85 de coduri de etică analizate, de la universități publice și private,  doar  38 menționează câte ceva despre hărțuirea sexuală în conținutul lor. Doar 12 coduri de etică dau  o explicație puțin mai amplă pentru hărțuirea sexuală, dar nici acea definiție  nu este suficient  de clară, simplă, ușor  de înțeles, susținută de o  listă de exemple, în așa fel încât să se știe  exact care sunt comportamentele pe care universitatea le consideră inacceptabile.

În ceea ce privește procedura de raportare a cazurilor de hărțuire sexuală , un singur cod de etică din 85 analizate, menționează pașii care trebuie urmați pentru a denunța o astfel de faptă.

Tot din datele noastre de atunci, doar 6 coduri de etică aveau semnalate existența unei persoane specializate care să vină în sprijinul persoanelor  care depun o sesizare  în cazul unei fapte de hărțuire sexuală.  Practic, din datele acestea putem să tragem concluzia că universitățile, de cele mai multe ori eșuează să reglementeze în codurile de etică hărțuirea sexuală.

PRESShub: Cum procedează o persoană hărțuită sau chiar abuzată sexual, care vrea să raporteze această abuzul instituției? Cui din interiorul facultății se adresează?

Adela Alexandru: Unul dintre primii pași care trebuie parcurși de către persoana hărțuită ar fi citirea  codului de etică al universității. Aceasta trebuie să vadă dacă în codul de etică al universității este specificată undeva o adresă de email sau dacă există un formular sau altă altă formă prin care poate fi transmisă sesizarea cu privire la această hărțuire.

Ar trebui să fie specificat în acest cod de etică și în cât timp poate fi transmisă o astfel de sesizare, ce urmează să se întâmple cu sesizarea după primirea ei și în cât timp se va da un răspuns. Aceste coduri de etică nu arată la fel de la o universitate la alta.

Trebuie precizat că se impune ca aceste coduri de etică să existe pe site-urile universităților, să fie  documente publice, însă  noi ne-am confruntat  în decursul cercetării noastre cu universități care nu publicaseră codul de etica  și a trebuit să-l solicităm prin e-mail. Pentru cineva care trece printr-o situație de hărțuire sau chiar de abuz sexual lipsa accesului la un document de bază reprezintă o gravă barieră pentru gestionarea situației.

Un un alt lucru pe care o persoană care trece prin hărțuire sexuală îl poate face este să strângă dovezi ale respectivelor comportamente nepotrivite. De cele mai multe ori, probele pot să schimbe fundamental direcția plângerii în comisia de etică sau chiar în comisia disciplinară. Cu cât există o sesizare mai detaliată, care are probe atașate, cu atât sunt mai mari șansele să se facă dreptate în cazul respectiv. Dacă există posibilitatea de a se vorbi cu persoane de încredere, fie că  acestea sunt cadrele didactice, fie că sunt colegi  sau colege, e important de găsit un spațiu în care persoanele care trec prin astfel de situații să poată să se deschidă fără a fi judecate sau blamate. Se poate merge și către ONG-uri care oferă sprijin psihologic în cazul în care universitățile nu dispun de niciun fel de consiliere pe care o pot da. Nu în ultimul rând se poate merge și către alte alte autorități, în speță către poliție.

PRESShub: Dacă universitea nu a publicat codul de etică pe site, dacă în codul de etică nu există link-ul către un formular pentru depunerea reclamațiilor,  dacă nu există o persoană de contact în vederea primirii  acestor reclamații,  cui se adresează victima?

Adela Alexandru: Este o întrebare foarte bună! Cui te adresezi în acest caz?! Asta încercăm și noi să aducem în discuție în spațiul public de ani de zile! Faptul că noi nu știm la cele mai multe universități cui te adresezi ca victimă, are legătură directă cu faptul că nu există un număr semnificativ de cazuri raportate (de exemplu doar 15 pe hărțuire sexuale între anii universitari 2016-2021). Persoanele care trec prin astfel de experiențe aleg să nu mai facă nimic pentru că nu știu de unde să apuce problema.

PRESShub: În cazul în care victima povestește experiența avută unui cadru didactic din facultate, de ce tip de instructaj din partea universității beneficiază cadrul didactic pentru a aborda problema, fiind vorba de niște date personale, considerate sensibile?

Adela Alexandru: Din câte știu eu nu există instructaje în acest sens în universitățile din România. Nici persoanele din comisia de etică, nici restul personalului sau al comunității studențești nu beneficiază în mod sistematic de discuții pe subiectul hărțuirii sexuale. Nu sunt informați în privința unei proceduri de urmat și nu cunosc alte detalii de care ar avea nevoie ca să știe exact cum să gestioneze într-un mod eficient astfel de situații. Dacă există informări sau pregătiri ale personalului / comunității acestea sunt mai degrabă excepționale (sau reactive), ci nu realizate periodic, consistent în direcția unei culturi universitare bazată pe siguranța tuturor.

PRESShub: Totuși, în universitățile din afară există un asemenea instructaj!

Adela Alexandru: Da! În universitățile din străinătate există training specializat pe care îl primesc cei din comunitatea studențească. Informațiile astea ajung  la comunitatea de studente, studenți, masteranți, doctoranzi, dar și la personalul didactic și auxiliar.

Este extrem de important ca toată lumea care se află în universitate să știe exact cum să recunoască aceste comportamente și ce se face în momentul în care ele au loc.

Am în minte Universitatea Aarhus din Danemarca, spre exemplu. Această universitate  are atât un program pentru sprijin legal acordat victimelor, cât și  un helpline anonim, unde  victimele pot  vorbi cu cineva care a trecut prin training specializat și care le poate consilia.

Probabil că help line-ul este o măsură mai îndepărtată care ar putea fi implementată și de universitățile din România, însă sunt alte măsuri  în această privință care ar putea fi adoptate imediat. Noi  suntem convinși că majoritatea universităților românești dispun de resursele necesare ca să își modifice procedurile interne cu niște măsuri de prevenire și de combatere a abuzurilor sexuale  care chiar să funcționeze. Adică,  pe de o parte, să dea mai multă încredere victimelor să meargă să raporteze,  știind exact că că se vor lua niște măsuri care să pună bazele unei culturi universitare în care abuzurile nu au ce să caute.  Și da, România, din punctul acesta de vedere e rămasă mult în urmă!

Citește și: Îi va mitralia America pe migranții de la granița cu Mexicul? (Partea a II-a)

PRESShub: Cum influențează absența unei proceduri clare de raportare, numărul raportărilor de hărțuire sau de abuz sexual înregistrate?

Adela Alexandru: Dacă ne uităm la numărul de numărul de raportări înregistrate de către universități, vom vedea că  acest număr  este foarte mic. Așa cum vă spuneam, în 2022  noi am solicitat universităților statistici cu privire la raportarea cazurilor de hărțuire sexuală și de  discriminare de gen, pentru ultimii 5 ani. Am primit 52 de răspunsuri de la universitățile publice, pentru că doar acestea pot răspunde în baza legii 544/2001.

Potrivit răspunsurilor, cele 52 de universități au avut 44 de sesizări în 5 ani, dintre care doar 15 privind hărțuirea sexuală, 22 privind discriminarea de gen, iar în privința a  7 sesizări, nu se știa dacă  acestea puteau fi încadrate la discriminare de gen sau la hărțuire sexuală.

Totuși, dacă nu sunt raportări la nivel instituțional, asta  nu înseamnă nu există hărțuire sexuală în universități, ci din contră.

În cazul plângerilor care sunt formulate, dacă ele intră pe făgașul, să-i spunem “normal” al universității, atunci se întrunește o Comisie de etică. Comisiile  de etică există în toate universitățile. Această comisie de etică trebuie să desfășoare un soi de „anchetă” care să se finalizeze cu o decizie și care să stabilească exact, în baza plângerilor și în baza audierilor părților implicate, o soluționare. Sunt puține date pe care noi le avem referitoare la cum au decurs aceste anchete, care au fost soluționările date de Comisiile de etică în cazurile care au fost înregistrate, pentru că în momentul în care cerem astfel de date, universitățile fie nu ne răspund, fie ne răspund incomplet sau ne că există un conflict cu privire la protecția datelor cu caracter personal și că nu pot da aceste date mai departe fiindcă  sunt confidențiale.

Ideal ar fi ca universitățile să centralizeze datele într-un mod unitar, iar aceste date să  fie disponibile sub forma unor statistici. Desigur, nu trebuie să știm numele și prenumele persoanelor implicate, dar ar fi util să știm câte cazuri s-au înregistrat, pe ce temă au fost înregistrate (de exemplu hărțuire sexuală sau alte forme de violență bazată pe gen, discriminare de gen), cum au fost soluționate aceste cazuri,  care a fost genul persoanelor care au depus acele plângeri, care a fost genul autorilor acelor acelor comportamente etc.  Responsabilitatea în privința publicării acestor date depășește deja granița ONG-urilor. Ca și în alte situații, datele astea ar trebui să fie centralizate de către Ministerul Educației,  care să aibă o imagine foarte clară a abuzurilor care se întâmplă (inclusiv la nivel preuniversitar). Din acest motiv,  datele pe care le avem sunt puține și ele au fost de fiecare dată culese cu greu de  ONG-uri ca Centru FILIA sau alte ONG-uri care au folosit cam aceleași tipuri de instrumente, care nu sunt foarte multe la dispoziție.

Pe lângă lipsa unor proceduri clare de raportare a cazurilor, care reprezintă  totodată o cauză  a hărțuirii sexuale în universități,  alte două cauze de amintit sunt:  teamă că vor exista repercusiuni asupra victimei dacă  se va depune plângere, teama victimei de  a fi expusă public,  precum și lipsa sancțiunilor corespunzătoare pentru autorii faptelor de hărțuire sexuală.

PRESShub: Mai sunt și alte cauze pentru care situațiile de hărțuire și chiar de abuz sexual nu sunt reclamate?

Adela Alexandru: Din punctul meu de vedere, la momentul curent, abuzurile nu sunt raportate și pentru că nu  știm exact cum să delimităm comportamentele nepotrivite de cele potrivite în mediul universitar, în lipsa unor definiții clare ale hărțuirii sexuale în codurile de etică ale universităților sau în alte proceduri (de sine stătătoare) create în mod specific pe subiect. Mai mult decât atât, nu avem discuții în spațiul public și nici în universități legate de modul în care recunoaștem niște situații abuzive. Deci lipsa informării, lipsa unui cadru instituțional cu măsuri, proceduri clare de urmat pas cu pas. Plus teama, frica, rușinea pe care le menționam și anterior.

PRESShub: Dat fiind faptul că încă din 2015 aveați date potrivit cărora una din două persoane considera că existau situații de hărțuire sexuală la universitățile la care mergeau, cum a reacționat  FILIA în privința acestor date?

Adela Alexandru: În 2015 eu eram studentă SNSPA și începusem să fac voluntariat la Centrul FILIA  prin intermediul unui stagiu de practică. Practica era obligatorie la Facultatea de Științe Politice. Primisem lista de recomandări cu locuri în care se putea desfășura stagiul de practica și așa am ajuns la Centrul FILIA. Am continuat activitatea ca voluntară, iar astăzi sunt expertă în egalitate de gen la FILIA.  Așadar, încă din 2016, ca voluntară, eu împreună cu mai multe colege de-ale mele ne-am organizat într-un grup de inițiativă studențească și ne-am uitat la felul în care era tratat subiectul  hărțuirii sexuale în alte universități din Occident.

Din analiza pe care noi am făcut-o, am constatat că la universitățile din străinătate existau o serie  de pași în vederea raportării cazurilor de hărțuire sexuală și de măsuri de gestionare a situațiilor,  pe care universitățile respective le implementează. 

Exista o procedură. Această procedură lipsea cu desăvârșire din spațiul românesc, motiv pentru care, noi, ca studenți implicați în acel grup de lucru, am avut inițiativa de a încerca să îmbunătățim codul de etică al SNSPA.  Prin urmare, am propus SNSPA-ului în 2016  să adopte o politică universitară  inspirată din modelele de bune practici pe care noi le cercetaserăm, dorind să vedem implementată această politică și la universitatea la care noi eram studente. Din păcate, schimbarea propusă de noi nu s-a produs.

PRESShub: De ce nu a aprobat SNSPA-ul  modificarea  codului de etică în 2016,  în sensul propunerilor venite din partea grupului de inițiativă studențească?

Adela Alexandru: În urma depunerii propunerii noastre de îmbunătățire a codului de etică, propunere însoțită de mai multe semnături, răspunsul oficial din partea domnului rector Remus Pricopie a fost acela că cerințele pe care noi le aveam nu erau fondate pentru că procedura pe care o ceream implementată se regăsea deja în documentele interne ale universității, ceea ce nu era adevărat. Noi, ca studente, nu am mai  avut ulterior energia să insistăm în această privintă  pentru că încercarea aceasta, de modificare a codului de etică, s-a întins pe o perioadă de vreo 2 ani, timp în care noi am ajuns să ne dăm licențele, am ajuns să terminăm studiile și mult din entuziasmul avut la început, în 2016,  s-a pierdut pe drum.

Totuși, în perioada 2016-2017, noi am desfășurat la SNSPA nenumărate activități,  pornind de la lipsa de informare în privința hărțuirii sexuale constatată în mediul nostru academic. Aceste activități au constat în  vizionări de filme și în dezbateri pe tema hărțuirii sexuale. Am avut cafenele publice în care să ne-am consultat ca și comunitate, dezbătând asupra schimbărilor pe ni le-am dori în universitate.

Citește și: În Orientul Mijlociu pacea mai are de așteptat

PRESShub: Cât de sigure credeți că sunt universitățile din România  în ceea ce privește problema abuzului sexual?

Adela Alexandru: Universitățile din România la momentul curent nu sunt niște spații sigure. O vedem din când în când și ne gândim la lucrul acesta în momentul în care apar cazuri ca cel pe care îl vedem zilele acestea  în spațiul public, cel al  profesorului  de sociologie  de la SNSPA, Alfred Bulai,  sau atunci când a apărut public cazul profesorului Horea Bădău de la Universitatea din București.  Am văzut și în alte dăți cum s-au poziționat public mai multe persoane în momentul în care au apărut și alte cazuri de hărțuire sexuală, însă în niciun moment nu am văzut neapărat niște discuții despre cum putem construi spre mai bine.  Noi credem că momentele de genul  acesta ar putea să constituie niște momente  zero, niște puncte de pornire despre pentru cum putem  reforma sistemul prin implementarea unor  măsuri anti-hărțuire sexuală pe care universitățile din afară le aplică și pe care le-am putea aplica și noi.

Putem să începem să discutăm despre cum punem bazele unei culturi universitare care nu tolerează abuzurile.

De la niște definiții clare pentru comportamentele nepotrivite, așa cum menționasem deja, definiții atât pentru hărțuire sexuală, dar și pentru alte fapte de violență și de discriminare de  gen, care pot apărea în universități. Aceste definiții trebuie să fie cât se poate de accesibile, formulate într-un limbaj prietenos, pe care să-l înțeleagă comunitatea academică. Ar fi foarte important  ca universitățile să ofere și niște exemple despre cum arată abaterile comportamente în practică. Nu pot fi permise atingeri, mângâieri, ciupituri, orice fel de comentarii nedorite cu tentă sexuală, glume,  orice fel  de forme pe care le poate căpăta hărțuirea sexuală și care sunt nepotrivite în acest context. Încă o dată, este nevoie de un cadru instituțional clar, de o procedură care să definească fiecare pas care trebuie urmat. Plus că mi-aș dori să văd dinspre universități, ca atunci când au loc agresiuni sau abuzuri de orice natură, că accentul  este pus  pe experiența victimei și pe empatie și că nu apar niște valuri de blamare a victimei.

Aș dori să existe de asemenea echipe specializate care să asculte, care să ofere sprijin psihologic, sfaturi, o rețea de consilieri psihologici care să vină în sprijinul persoanelor care raportează situații de hărțuire sexuală. Ar trebui să existe și  sprijin legal pentru că vedem că sunt situații în care aceste cazuri raportate depășesc granițele universității. Victimele, supraviețuitoarele în aceste situații ar avea nevoie chiar de ghidaj legal, de cum să gestioneze situația.

PRESShub: Dacă ar fi să ne referim la cazurile de abuzuri sexuale în universități, semnalate în presă, unul dintre profesorii acuzați motiva că activitățile desfășurate la curs sau în stagiile de practică,  nu reprezentau o formă de abuz, ele având un scop didactic. Cum comentați aceste afirmații?

Adela Alexandru: Cred că în România, din fericire, avem în legislație destul de bună cu privire la hărțuirea sexuală, măcar în ceea ce privește definirea comportamentului. Dacă ne uităm în legea numărul 202 din  2002, acolo hărțuirea sexuală este definită ca un comportament nedorit cu conotație sexuală, care poate fi exprimat fizic, verbal sau non-verbal și care are ca efect lezarea demnității unei persoane. Pornind de la această definiție deja, putem să ne dăm seama care sunt  elementele care delimitează un comportament acceptabil social de un comportament care se încadrează la hărțuire sexuală. Deci, în momentul în care acest comportament are o conotație sexuală explicită, persoana  aflată în acea situație simțindu-se inconfortabil, nu putem sub nicio formă să vorbim despre ceva care are legătură cu proces formativ sau cu o  curriculă  academică.

Acum, desigur, fiecare activitate academică în parte, fie că este vorba de un curs teoretic sau o activitate practică, are o fișă de disciplină în spate. Nu știu cum arată fișa disciplinei practice la Sociologie pentru perioada în care domnul profesor a desfășurat acele activități. Totuși, fără să fim niște experți în domeniu, se poate stabili dacă acele comportamente țineau sau nu de procesul formativ. Fișele disciplinelor de curs, care trebuie să fie publice pe site-urile facultăților, furnizând informații în materie de conținuturi ale cursurilor, de obiective și de forme de evaluare sunt foarte relevante în această discuție. Însă ce pot spune este că nu doar de la SNSPA, ci la marea majoritate a universităților din țară, site-urile sunt niște labirinturi. Abia reușești să găsești un document care care te interesează.

PRESShub: Dat fiind faptul că există riscul ca sistemul universitar  românesc să nu fie reformat în vederea unei mai bune preveniri și combateri a hărțuirii sexuale,  întreagă atenție acordată acestui subiect reducându-se la un simplu scandal temporar de presă, cum anume pot fi presate autoritățile în așa fel încât să se schimbe codurile de etică din universități, să avem acces la informații și să existe o educație a comunității universitare în privința hărțuirii sexuale?

Ceea ce  facem noi ca ONG este să încercăm să menținem subiectul hărțuirii sexuale pe agenda publică, nu doar atunci când apar scandaluri în presă.

Adela Alexandru: În ultimii ani, noi am lucrat constant la mediatizarea subiectului prin activitățile noastre de cercetare, de advocacy, prin organizare de evenimente publice, prin sesiuni de informare, pe care le-am ținut în universități din țară și, chiar mai mult decât atât,  anul trecut am publicat un ghid privind prevenirea și combaterea discriminării de gen și a hărțuirii sexuale în  universități, ghid care este public și pe site-ul nostru. Acest ghid poate fi descărcat de orice persoană care este interesată măsurile pe  ar putea să  le ia universitățile pentru a-și îmbunătăți codurile de etică sau procedurile interne cu privire la hărțuirea sexuală.

Totodată, milităm pentru adoptarea unui cod cadru de etică în universități. Noi am depus o petiție prin care cerem Ministerului Educației să trateze cu mai multă responsabilitate subiectul hărțuirii sexuale. În urmă cu câteva luni, solicitarea noastră a fost însoțită de 3000 de semnături pe care le-am strâns și pe care l-am depus fizic, la registratură. Până la momentul curent nu avem niciun răspuns din partea Ministerului Educației.

Urmăriți PressHUB și pe Google News!