Ce mai rămăsese de folosit în spaţiul public pentru polarizarea unei societăţi oricum polarizate, obosite, frustrate? Ce rămăsese de aruncat într-o dezbatere nesănătoasă, profund partizană, în care circulă informaţii neverificabile?
Discursul anti-minorităţi sexuale, la care atât PSD, cât şi PNL pun umărul de ani de zile şi pe care cele două partide îl resuscitează acum pentru a capitaliza electoral, în lipsa altor subiecte cu adevărat importante, a altor teme majore. E ca şi cum ne-am întors în timp pentru a umili din nou nişte oameni oricum arătaţi cu degetul, oricum stigmatizaţi, împinşi la marginea unei lumi. Este, cred, dovada nu doar a unui oportunism politic primitiv, aproape golănesc, ci şi a unei totale lipse de adecvare la o Românie post alegeri anulate, în care partidele mainstream ne arată, din nou, că nu au înţeles nimic. Nu au înţeles că nu se poate să ceri din nou şi din nou votul unor oameni pe care ai refuzat să-i asculţi zeci de ani, pe care i-ai lăsat să sufere în sărăcie şi ignoranţă, cărora, prin intermediul multor instituţii, le-ai trântit uşa în nas ca şi când ar fi fost cetăţeni de mâna a doua. Nu mă refer, aici, la reprezentanţii minorităţilor sexuale. Sau nu doar la ei, ci la toţi acei oameni care nu au simţit că sunt reprezentaţi. Pentru că nici nu au fost.
În loc ca aceste partide cu tradiţie sufocate de propria lor aroganţă, de interese obscure, de relaţii subterane cu tot felul de indivizi pentru care respectarea legii este opţională să se aplece, măcar acum, asupra acestor oameni-fantomă, umiliţi sistematic, ele aleg să cultive, din nou, ura faţă de ce este diferit, faţă de aproapele care nu e ca noi.
Eu n-am văzut niciodată un cuplu de homosexuali sărutându-se în România, pe stradă sau în oricare alt spaţiu public. Nu spun că asta nu se întâmplă, spun doar că eu nu am văzut. Îmi imaginez că nu pot face asta de frică. Ştiu, contraargumentul este că există acele marşuri Pride, care au loc anual. Da, dar sunt evenimente organizate într-un cadru legal, cu autorizaţie şi care reprezintă singura expresie publică, singura modalitate – fie ea şi colorată, poate pestriţă pentru estetica şi pudoarea unora – de atragere a atenţiei asupra unor oameni care există. A unor cetăţeni care merg la aceleaşi şcoli, susţin aceleaşi examene, plătesc aceleaşi taxe şi impozite şi care vor aceleaşi drepturi civile de care se bucură heterosexualii. Este nedrept ca antipatia, ura faţă de ei să fie din nou valorificată cu cinism, în context electoral.
Asta este acum cea mai mare ameninţare la adresa societăţii româneşti? După nişte alegeri prezidenţiale care ne-au arătat, încă o dată, fragilitatea unei democraţii neconsolidate, deficitare, minorităţile sexuale reprezintă pericolul suprem? Mi se pare incredibil faptul că după zece ani de tăcere totală, Crin Antonescu iese acum public cu acest discurs în care face apel la tineri şcoliţi, care să fie „ îndrăzneţi, nu obraznici” şi care să respecte ce este „traditional şi majoritar”. Pe bune? Ceea ce iese din tiparul tradiţional nu merită respect? Ceea ce nu este majoritar merită să fie batjocorit? În ce logică? Fiindcă presupun că nu poate fi vorba despre logica bunului simţ.
La fel, mi se pare incredibil, revoltător că aceste partide cu politicienii lor aproape veşnic resuscitaţi nu ridică public problema – dacă tot susţin că îi preocupă familia – violenţei domestice. În perioada ianuarie-noiembrie 2024, potrivit datelor IGPR, numărul faptelor penale înregistrate în domeniul violenţei domestice a crescut cu 3,5% faţă de aceeaşi perioadă a anului 2023. „Lovirea sau alte violenţe” reprezintă cea mai mare pondere în cadrul infracţiunilor. Conform aceloraşi date, poliţiştii au intervenit la peste 121.000 de cazuri de violenţă domestică în aceeaşi perioadă. România asta nu există, zilele acestea, în discursul lui Crin Antonescu, nici în cel al lui Marcel Ciolacu, ambele ţinute la Congresul PSD de duminică. Aceste familii nu scot oamenii la vot pentru ei. Suferinţa, bătaia, umilirea femeilor rănite nu pot fi capitalizate politic. Sunt reprezentative pentru tradiţie, da, dar pentru tradiţia violenţei într-o lume încă foarte conservatoare, patriarhală şi ipocrită.
În absenţa unei dezbateri care să aibă ca subiect dreptul la buna guvernare al fiecărui cetăţean – indiferent de orientarea lui sexuală -, pe mai multe paliere, luând în calcul probleme reale ale acestuia, nu stimularea, hrănirea perversă a unei uri latente, aceste discursuri nu sunt despre oameni, despre soluţii, despre cum ne facem bine după pericolul care ne-a suflat în ceafă şi care e departe de a fi fost depăşit. Sunt despre intoleranţă, despre refuzul de a accepta ceea ce este diferit, despre stigmatizarea celui de lângă noi, care nu este la fel ca noi. Sunt despre această ură care ne desparte.
Citește și: Am o mie de frici. Şi o mie de visuri
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
