Leitmotivul culturii românești, invariabil, a fost „afară din țară”. Brâncuși, Enescu, Pintilie, Ciulei, Cojocaru…. Mediocritatea și habarnismul au fost și sînt mult mai populare, mai la îndemână, pot fi practicate de oricine.
Un sistem comunist de finanțare și control al culturii le-a perpetuat până în zilele noastre. Firește, excepțiile confirmă regula sau mai bine spus, sistemul nu a putut trece de la excepție la regulă.
Nu e mare filosofie, banii controlează totul. Finanțarea culturii, în speță, artele spectacolului, după 32 de ani de la revoluție, se face tot ca în comunism. Ca la „Apaca”.
Prin urmare, nu surprinde nici că gândirea este tot atât de veche, nici prezența nesfârșitelor scandaluri și interminabilelor războaie, care, desigur, în epoca democrației personale, devin imediat publice.
Legislația și finanțarea devoalează lipsa de viziune, de strategie, neputința tuturor miniștrilor culturii de până acum. Frică (prostie!?), nu de a schimba, ci de a construi ceva. Foarte fericiți doar în a „dărui masa” pentru câteva evenimente festiviste pe an, validate de popularii zilei, nici nu mai contează dacă evenimentul are vreo valoare.
Când să zici că se începuse o dezbatere serioasă pe tema managementului cultural, constați că se ignoră, în continuare, chiar menirea acestuia. Un simulacru.
Pentru interesați, un grup mai gălăgios, voia capul regretatului Caramitru (timpul le-a rezolvat problema și fără lege). Modelul de finanțare și structurile trebuie dezrădăcinate și plantate din nou. Dacă în educație, elevul trebuie să fie scopul, în cultură e publicul, spectatorul, nu pensia angajatului.
Pandemia n-a stricat socotelile vreunui angajat din industria artelor spectacolului. Mulți dintre artiști, însă, erau în stagedown dinainte. Chiar un actor dezvăluia, ceea ce se știa de mult, că media spectacolelor jucate pe lună este 3,9!!? Așa se explică prezența lor în colaborări pe persoană fizică, departe de ”casă”.
De curiozitate, mă uitam că managerul de la Bulandra este și actor, și regizor și colaborator la multe alte teatre, mă rog, e busy, dar nu știu când ar mai putea fi și manager pentru cei aproape 100.000 de lei cât ia pe an.
Dar, una peste alta, în fapt, finanțările și legislația trebuie să se ocupe de fenomen, nu de persoane sau instituții. O lege trebuie să vizeze deopotrivă angajații și independenții. Diferența se face în Consiliul fiscal/financiar/administrativ ca reprezentare a statului. Statul are obligația să asigure condiții egale pentru toată lumea artistică.
La noi, mulți din sistemul public nu fac nimic pe bani mulți, iar independenții au ajuns să ceară finanțări de prin Norvegia. Problema pornește chiar de la marea confuzie între Prestarea de servicii, trupele (”colectivele”), și locurile de desfășurare, adică clădirile pe care le ocupă și unde se cred proprietari. Au chef să joace, joacă.
Au chef să restricționeze intrarea, măresc prețurile biletelor. Au chef să angajeze pe cineva anume, angajează (organizează concursuri până intră). Au chef să găzduiască evenimente independente, găzduiesc, nu, nu. Nu există tarife afișate conform legii, așa că, unora li se dă preț prohibitiv, să nu-i mai deranjeze, iar altora simbolice.
Perfect comunist. Nici de excelență, nici de performanță.
Angajări pe scheme (celebra organigramă), nu pe proiecte. Examenele de ocupare post, inclusiv manager, dacă nu sînt glume, sînt sinecuri politice. Orice excepție se pedepsește, vezi, Dorina Lazăr.
Finanțarea nu se face pe proiecte, rating (evaluări), clasificări de producții (subiect, autor, capacitate sală/număr de săli/turnee/calendar) etc
Off artistic-ul nu se dimensionează și plătește funcție de ce ai de administrat (săli, spectatori, reprezentații, dimensiuni/tip spectacole). Organigramele compartimentelor administrative și back stage arată mai mult lipsa informatizării, tehnologizării etc
Un exemplu elocvent sînt salariile managerilor. În jur de 100.000 de lei (-140.000) pe an se iau fie că administrezi o instituție cu 30 de angajați sau cu 200 (vezi tabel). La fel, și dacă ai 20 de spectacole pe an sau o 100. La fel, și pentru cei care au de umplut o sală de 200 de locuri sau 950 de locuri. E suspect de curios că, din partea managerilor n-a apărut nicio răzvrătire, scandal pe această temă, cum ar fi logic.
Off și on artistic există un singur inconvenient, ca pe vremea comuniștilor. Organigrama e bătută în cuie!! Când moare/pensionează cineva, se ”reumple” schema. Așa s-a ajuns, inuman din păcate, ca actori mai tineri să spună, cu subiect și predicat, că actorii mai în vârstă să iasă la pensie (simt că sperau ca virusul să rezolve mai mulți), să se elibereze locuri pentru alții, nicio legătură cu meritul sau cu excelența artistică. Guvernele ce le-au mai stricat socotelile, când au mprit vârsta de pensionare.
Artisticul și-a rezolvat și problema salariului. Așa că, de la „avem salarii mizere”, cum se plângea Marius Manole pe la Antena 3, când Boc aka Băsescu tăiase salariile bugetarilor cu 25%, la salarii ca afară, venituri din colaborări de sute de euro/reprezentație (tot de la alte instituții publice, firesc), plus, noul Graal al veniturilor, pe care lumea artistică l-a descoperit datorită „binefăcătoarei” pandemii-online-ul (streaming).
Totuși, poate mi-a scăpat, dar nu l-am auzit pe același bocitor, făcând scandal că guvernul le dă bani și stau acasă (lockdown) sau, mai târziu, să ceară micșorarea salariilor pentru că joacă cu 30% grad de ocupare.
Ba, la adăpostul acestui minunat virus, uneori, s-au anulat reprezentațiile la stat pentru că angajații aveau treabă în altă parte. Recent, unii au început să și snobeze, își dau demisiile! Chiar dacă în provincie, lucrurile stau un pic altfel, structural sînt aceleași probleme.
Din păcate, sînt și lucruri care erau necesare, dar care au dispărut.
A dispărut stagiatura și scouting-ul.
A dispărut controlul statului asupra prețului la bilete. Acum, managementul are ”libertate”. Mi-l și închipui pe patronul de la Porsche cum îl lasă pe dealer să-i vândă marca la preț dublu. Singura frecventabilă, în termeni culturali, a rămas Sala Radio. Să ne înțelegem. Cultura nu se face văzând o piesă pe lună, un concert simfonic la două luni sau o opera la trei. Dar cred că, artiștii/managementul ne vor proști, să nu diagnosticăm majoritatea mediocră.
A dispărut cenzura, bine, dar a dispărut și măsura. Bulevardiere, texte „subțiri”, remixuri short, modelul digest, după texte clasice, regii fără valoare artistică sau, să fim blânzi, slabe. Divertisment deșănțat, forma, sclipiciul contează. Tușele grosiere înlocuiesc subtilitățile.
Să fim mai elocvenți. Cifre, locuri, analiză
Am ales bugetele anului 2021. În imagine, bugetele în mii lei, finanțare PMB, cel mai important buget local, și ministerul culturii. Dacă mă întrebați ce te califică să iei bani de la minister, bănuiesc că, trebuie să ai în denumire Național (Maghiar)!? Bine, să nu vă apucați să vă botezați copii Național sau Maghiar că nu veți primi bani de la MC. O altă mare problemă, fragmentarea finanțării (central, local, regional) este doar o oportunitate pentru risipă.
De-alungul vremii s-au inventat structuri, s-au suprapus tipuri activități (nu că s-ar și întâmpla), totul pentru repartizarea democratică a sinecurilor. Pentru a estima un număr de angajați/instituție, am ales o medie salarială de 1000 de euro/luna/angajat (5000 de lei). Pe linia verde este nr. prezumtiv de angajați, pe linia bej este procentul pe care îl reprezintă costurile cu personalul din subvenție. Venitul salarial cuprinde și sporuri și bonuri de masa și ce se mai dă pe acolo.
Finanțare falsă sau necesitatea unei restructurări totale. Instituții care învârt bani, dar nu fac nimic sau fac același lucru, cu AFCNul să zicem.
Teatrul „Constantin Tănase” + Grădina de vară Herăstrău, care se degradează goală, nici n-o închiriază, nici nu prestează. E teatru de revistă, divertisment, ce treabă are cu finanțarea culturii? Poate exista o mică finanțare pentru clădire care e a statului.
Centrul Metropolitan de Educație și Cultură Dalles un loc care găzduiește, de fapt, spectacole de divertisment și șușe, nimic de-a face cu cultura, deși sînt pompos intitulați astfel.
Centrul NATIONAL de artă TINERIMEA ROMÂNĂ. Au loc spectacole din joi în paști iar modalitatea curatorială este mister!? Nu e o noutate, e „casa” Orchestrei simfonice de tineret și „Violoncelissimo”. Aparent, un lucru bun. Dar aparențele înșală. Fără stagiuni, ele pot conviețui la Filarmonică, Radio etc, prestând și o stagiune, ca ceilalți.
În fapt, sînt folosiți ca paravan pentru o administrație plătită infect de bine, dar și o modalitate de promovare a unor copii, prieteni, rude etc.
Salarii brute administrative: managerul 15.000 LEI/LUNĂ, directorul adjunct 10.500 , contabil 11.000. Salariile artistice pornesc de la solist 11.000 la 4350. Șoferul 4500, îngrijitor 3.000. Da, Bună dimineața! V-ați greșit meseria. Atenție! E legal. Și Liniște…
Nu se face nimic! Vi se va spune că orchestrele, uite, au fost și ne-au reprezentat la Dubai-Expo, ba, pe la New York, Hamburg…. declarații pentru poporul ignorant. Melomanii știu și cât de „bune” sînt iar privilegiile pe care le au nu sînt câștigate prin vreun concurs, ci, susținere politică.
La Expo Universală de la New York, 1939, Maria Tănase a ajuns pentru că a câștigat un concurs de reprezentare, altfel, cine știe.
Citește și: VIDEO Ștampila CNA. Cât de „toxice” sunt filmele comuniste
ARCUB, CREART, CNDB, Casa Artelor Dinu Lipatti, Expo Arte, Teatrul Ambasadorii. Exercițiu de memorie: V-aduceți aminte cât ia un Manager(director)? Ei bine aceste instituții, au niște clădiri în administrație și ”împart” niște fonduri, desigur, pe ce și cum ar putea fi discutabil, dar pentru fiecare există câte un manager și administrație. Câte o clădire, două, și circa 10-20 de oameni Foarte bine plătiți în subordine. Casa artelor Dinu Lipatti, n-am înțeles de ce nu e trecută în patrimoniu muzeal? Bine, știm de ce, în patrimoniu muzeal trebuia să aibă altfel de director. „Ambasadorii” este un exemplu superb de „hai să te fac și pe tine director”.
Nejustificarea bugetelor, suprapuneri. Sau finanțarea în prostie.
Opera Comică pentru Copii este marea necunoscută și cu finanțare nesimțită, din bugetul Primăriei, în condițiile în care pentru copii, există și Ion Creangă, și Animație Țăndărică. OCC e o struțo cămilă, cum se laudă ei, unică în lume. Ei dublează Opera națională București, Opereta, TNB, Excelsior etc.
Este de neînchipuit cum parcimoniosul Nicușor Dan mai ține această instituție pe un munte de bani. N-o justifică nici prețul la bilete, nici repertoriul (Spărgătorul de nuci balet, de ex, care se întâmplă puțin mai departe la ONB) sau rulează filme ca la cinema, le mănâncă și ălora pâinea. E odios. Acesta este motivul pentru care o asemenea instituție nu există în nicio țară bogată și întreagă la minte.
Teatrul Excelsior pentru copii și adolescenți. E un teatru lăsat moștenire de Ion Lucian, cu producții interesante, în special musicaluri, semnate cam de un singur regizor?! E greu de înțeles de ce nu s-ar muta în teatrul specializat de musical (TNOMID), care, oricum, cu tot cu operete, musicaluri propria sau găzduite, nu are cu ce să umple o lună de spectacole. Situația e generalizată. Managementul cultural românesc, original, exclude eficiența și eficacitatea.
Hârtia de turnesol a politizării subvențiilor este Teatrul Odeon. Scandalul (Firea-Lazăr) a rămas în urmă, dar consecințele n-au fost eradicate. Odeon are număr de locuri și cam aceeași trupă, ca mărime, cu Bulandra, Nottara și peste Teatrul Mic, cu toate acestea, Odeon a fost și rămâne pedepsit cu cea mai mică subvenție. Sincer, nici nu-mi pot explica de ce nu sînt toate la fel. Nu cred că ar putea cineva explica structura finanțărilor, darămite diferențierile.
În provincie pare și mai complicat. Dar cea mai flagrantă situație este la Cluj. Bugetele care pleacă acolo sînt imense pentru ceea ce se livrează. Nu discutăm excelența, ci expunerea. Practic sînt 2 teatre finanțate ca surorile din București!
Și o opera românească și una maghiară, mai tare ca în București, unde e una singură, mai este și filarmonica finanțată regional. Nici nu știu de unde au atâția instrumentiști. În Düsseldorf, unul dintre cele mai bogate orașe din Germania, opera n-are orchestră. Orchestra simfonică a orașului, cea care are stagiunea de concerte de Tonhalle , echivalentul Ateneului, cântă și pentru operă. În acest fel, își face numărul de spectacole necesar să se încadreze la tipul de finanțare Clasa A.
În București. Am mai scris. Dar câteva cifre cred că sînt mai clarificatoare, decât alte vorbe. Mai luați în calcul că, deocamdată, sălile sînt doar 30% puse la vânzare.
Opera Națională București are o medie de 1150 de angajați, Deutsche Oper Berlin are 900. În această săptămână ONB are 3 spectacole, DOB are 6 spectacole sau Royal Opera House cu 1000 de angajați are 5 spectacole. Am ales ROH pentru că unul din spectacole e „Tosca” de Puccini cu soprana noastră Angela Gheorghiu în rol principal. Sold out la fel ca celelalte spectacole.
Teatrul de Operetă și Musical „Ion Dacian”, cu 443 de angajați, are în această săptămână 4 spectacole, dintre care o reprogramare și unul de copii. Nu pot să dau comparații pentru că astfel de structură, în afară, nu există. Opereta se cântă în Teatrele de operă.
Filarmonica „George Enescu” are 400 de angajați și 2 concerte pe săptămână, de fapt, numai unul, al doilea e reluare.
Teatrul Național București are 7 săli, într-o singură clădire, mă rog, Sala Amfiteatru n-am mai văzut-o de mult, și 660 de angajați. Royal National Theater, Londra, are 3 săli în 3 localuri și 978 de angajați. În această săptămână, TNB are 21 de spectacole, RNT are 25 de spectacole. RNT e subvenționat cu doar 15% din venituri, TNB cu 90%.
Corul Madrigal are 119 angajați și niciun spectacol toată luna.
Nu mai revin cu exemplele de prețuri de bilete, am demonstrat anterior că sîntem mai scumpi.
Ar mai fi și chestiunea fostelor locașuri de cultură despre care nu se mai știe nimic sau au ajuns bătaia de joc a celor care le-au luat în gestiune (Foto deschidere: pian de patrimoniu, Steinway & Sons, transformat în scrumieră și măsuță de cafea la Rapsodia pe strada Lipscani)
Concluzia e că, în cultură nu s-a observat ce fel de guvern a fost în ultimii 32 de ani, pentru că nu s-a făcut nimic. Poate că trebuie pornit totul tot de la populație, public, ca la revoluție.
Dacă cifrele nu corespund în realitate este pentru că am fost nevoită să fac medii, spre deosebire de străinătate unde orice cifră o iei de pe site urile oficiale. Cred, însă că am făcut o aproximație corectă.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
