Așa sună definiția femeii după unul dintre secretarii de stat liberali care a ținut să fie și el curtenitor cu femeile, ajunse în sfârșit ființe ale societății. Din prinosul lui de imaginație, din respectul lui nesfârșit și, mai ales, din cultura lui înaltă, a ales o formulare care nu e doar ridicolă, ci e și jignitoare.
Căci, inspirat de o muză numai de el cunoscută, consideră că e un moment bun, de 8 Martie, să începem să respectăm femeile ca să ajungem astfel la o lume mai bună.
Trebuie să începem, ceea ce înseamnă că nu am început. Ne-a demonstrat asta ministrul Budăi, care nu începuse să respecte femeile atunci când verifica disponibilitatea unei colege căsătorite prin telefon la două dimineața; ne-o demonstrează tot PSD-ul care a făcut front unit în jurul ministrului, de teamă ca nu cumva vreunul din pesediști, bărbat sau „ființă a societății”, să-și piardă funcția sau prioritatea la primit bani publici din Marea Împărțeală.
Nicio femeie din PSD nu a avut curajul elementar de a denunța public această faptă; mai mult, nu a făcut-o nimeni nici din PNL, că așa-i stă bine unei alianțe, să fie solidară tot timpul, chiar și în fărădelege și imoralitate.
Doar nu degeaba avem unul din cele mai fundamentaliste guverne din lume, în care s-au strecurat cu greu două femei, ambele obținându-și posturile cu pile, una fiind preferata președintelui și cealaltă preferata PSD-ului, și nu din vreun respect pentru egala reprezentare.
Nu degeaba avem un parlament în care doar un ales al neamului din șase este femeie.
Am în continuare convingerea fermă că unul din criteriile care trag cel mai mult în jos democrația românească este reprezentarea celor două sexe în viața politică. De altfel, acest lucru este dovedit statistic.
Forumul Economic Mondial publică anual un Global Gender Gap Report, care măsoară inegalitățile dintre bărbați și femei în lume. Măsurarea se face după 4 mari criterii (și 14 subcriterii): participarea și oportunitatea economică; accesul la educație; sănătate și speranța de viață; prezența politică.
Am făcut o comparație între rapoartele pe 2017 și 2022 în privința României. Astfel, în 2017, România ocupa locul 58 din 144 de țări, cu un scor în medie de 57 pentru economie, 56 pentru educație, dar cu un loc 1 împreună cu mai multe țări la egalitatea de naștere și la speranța de viață.
În schimb, la reprezentarea politică, România se află cu douăzeci de locuri mai jos, pe 78.
Ei bine, cinci ani mai târziu, în anul de grație 2022, surpriză, România coboară de pe 58 până pe 90, o prăbușire de 32 de poziții. De unde vine ea?
La participarea economică, suntem pe 63 de pe 57, la educație un progres remarcabil, ajungând până pe locul 39 (față de 56 cinci ani mai devreme, cu un remarcabil loc 1 mondial, împreună cu alte țări, la educația secundară și superioară egală la femei și la bărbați).
În schimb, în 2022, dezastrul se produce la reprezentarea politică, unde România ajunge până pe locul… 122 din 146 de țări.
44 de locuri pierdute în 5 ani! Deasupra noastră, în clasamentul pe 2022, se află Cambogia, Guatemala, Myanmar sau Gambia, iar sub noi, Congo, Benin, Sierra Leone. Sub noi nu se mai află absolut nicio țară europeană.
Suntem mult mai aproape în clasament de Arabia Saudită, Algeria sau Azerbaidjan decât de țările europene, cu excepția tristă a Ungariei. De Iran ne despart 20 de locuri în jos, iar de Moldova în sus… 93 de locuri, care se află pe locul 29 mondial.
Ce înseamnă asta? Înseamnă că la o prezență relativ constantă și de bună calitate a femeilor românce în economie și la o pregătire școlară și profesională tot mai bună, rolul lor în viața politică practic a dispărut (cu un punctaj de 0,102 din 1 concurăm doar cu teocrațiile islamiste).
Cum se poate explica așa ceva? Ei bine, eu cred că politica e locul în care se dezvăluie cele mai profunde prejudecăți ale noastre. Nici măcar la școală sau la firmă nu îndrăznim să dăm pe față tot ce gândim despre femei. Putem face asta abia ajunși în politică, pentru că în politică intervine relația de putere.
Acea relație de putere care îl face pe ministru Budăi, beat fiind, să se creadă atât de seducător încât colega lui va sări din pat, de lângă soțul ei, și se va arunca în brațele fermecătorului șef.
În politică pot să zburde liber toate fobiile și „ismele” românilor: rasismul, xenofobia, homofobia, antisemitismul, islamofobia, șovinismul și nu în ultimul rând sexismul.
În Parlament, am putut auzi câteva din cele mai abjecte propuneri făcute fără perdea de niște grohăitori unor colege, pentru că în parlament aceste specimene care chiar nu au devenit „ființe în societate” și au putut să-și etaleze vulgaritatea și dominația iluzorie pe care o au asupra femeilor.
Dar tot în spațiul politic am auzit și cele mai fanteziste argumente împotriva parității, nu doar din partea unor bărbați tradiționaliști sau conservatori, ci chiar din partea unora care se pretind liberali sau deschiși la minte. De fiecare dată când e adusă paritatea în discuție, se ridică numaidecât împotriva ei scutul de netrecut al meritocrației.
Pentru că, nu-i așa, nu putem promova femei decât pe merit, altfel ar fi un abuz, o nedreptate, iar bieții bărbați s-ar simți brusc discriminați. Și nici nu putem promova femei dacă nu „merită”, pentru că asupra lor ar plana brusc suspiciunea de… știți dvs. ce.
S-o spunem foarte simplu: în societatea românească, femeia muncește cot la cot cu bărbatul, este la fel de pricepută în sănătate, în administrație, este la fel de educată, dar, ce să vezi, brusc nu mai apare în viața politică.
Există prin urmare un filtru brutal, o piedică majoră care face ca România să se compare mai degrabă cu Iranul decât cu țările europene în materie de reprezentare paritară. Iar acest filtru brutal nu vine doar din prejudecățile noastre istorice (țara condusă de bărbați neînfricați cu pieptul oțelit și femei care îi așteaptă acasă având grijă de copii), ci și din organizarea specifică a activităților politice astfel încât femeile sunt sistematic descurajate să intre în politică.
De la discursurile vulgare și comportamentele huliganice ale bărbaților politici, până la promovarea unora dintre femei după cu totul alte criterii decât cele ale competenței, trecând prin felul în care sunt organizate reuniunile politice, agendele de lucru, toate exclud femeile din viața politică.
Și mai este ceva: convingerea noastră foarte intimă că paritatea este o nedreptate. Că oamenii politici trebuie aleși după merit (se subînțelege că meritul este în primul rând al bărbaților), iar orice intervenție artificială în ierarhia meritelor ar fi un abuz.
Un ultim gând: câtă vreme nu vom scăpa de această atitudine paternalistă asupra femeilor („să le protejăm”, „să le respectăm” etc.) nu vom scăpa nici de sexism și de discriminare.
Reprezentarea politică poate fi înțeleasă ca o oglindă a societății – da, acestea sunt mentalitățile noastre în anul 2023, mai apropiate de un stat fundamentalist decât de unul european. Sau poate fi înțeleasă ca o aspirație: cum ne dorim să fie România de mâine? La fel ca acum?
Cu pesediști și liberali care își hărțuiesc colegele în tăcerea generală a colegilor, cu amante, fiice și cunoștințe promovate după zero criterii în posturi bine plătite? Sau să fie o societate în care jumătate din populația României să aibă jumătate din vocea pe care se spun grijile, suferințele și aspirațiile oamenilor?
Ce ne așteptăm noi de la politică: să ne gâdile în continuare prejudecățile, să ne facă să ne simțim bine în mlaștina lor? Sau să ne tragă din această mlaștină și să ne ducă totuși spre o lume în care femeile și bărbații au o voce egală în privința viitorului lor comun?
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
