Nici după incendiul din club Colectiv, în urma căruia au murit peste 60 de oameni, nici în timpul protestelor împotriva OUG13 nu am simţit atâta tensiune mocnind, atâta furie în stare latentă, atâta ură revărsată pe reţelele de socializare, atâta incertitudine sufocantă. E adevărat, pe de altă parte, că nici nu realizam câţi oameni se simt, de fapt, neascultaţi, nereprezentaţi, umiliţi. De politicieni, în primul rând. De instituţii publice. Sistematic şi constant. Nu îmi dădeam seama câţi oameni nu simt că au, de fapt, o voce.
În bula mea de la şcoală, mă simţeam şi mă simt şi acum confortabil, pentru că studenţii mei – pe care probabil că uneori îi stresez atunci când le spun de zeci, de sute de ori să facă revista presei, să citească, să verifice informaţiile, să încrucişeze sursele – devin nişte oameni informaţi, mereu conectaţi la ce se întâmplă în lume, destul de greu de păcălit şi, din fericire, aproape imposibil de manipulat. Şi-mi dau seama că sunt norocoasă că am aceşti parteneri de dialog care mă provoacă în fiecare zi la discuţii dintre cele mai neaşteptate. Dar dincolo de gura asta de aer din care mă hrănesc, dincolo de foamea lor de adevăr, de entuziasmul molipsitor, dincolo, deci, de bula asta, există şi o nebănuită ignoranţă, o uriaşă frustrare, mai mult sau mai puţin legitimă, o dureroasă dorinţă de a pedepsi. Pe aceasta din urmă nu reuşesc s-o înţeleg. Dorinţa de a aplica o uriaşă pedeapsă colectivă, prin care să ni se bage minţile-n cap, ca să ne întoarcem la valorile tradiţionale, la glie, la popor. La naţionalisme din astea pe care eu credeam, speram că le-am lăsat în urmă, din moment ce trăim şi circulăm liber într-o Europă sigur că imperfectă, dar o Europă care face eforturi să fie incluzivă, tolerantă. Ştiu că nu reuşeşte mereu.
Am 40 de ani. Mi-e frică să nu-mi pierd dreptul de a mă exprima liber. De a scrie. De a critica. De a mă plânge de lucrurile care îmi par nedrepte, abuzive. De a participa, la universitate, la dezbateri reale, lipsite de ipocrizie despre lumea în care trăim. O lume foarte departe de a fi perfectă, totuşi, o lume în care circulă liber idei, argumente, cărţi, studii, cercetări. Mă tem că, poate, studenţilor mei le va fi frică, într-o zi, să mă întrebe ce cred despre parteneriatul civil. Şi că eu n-am să le pot spune că sunt total de acord ca minorităţile sexuale să se bucure de aceleaşi drepturi civile de care se bucură heterosexualii şi că nimeni nu trebuie să ceară voie cuiva să iubească pe cine iubeşte. Nu cred că partidele politice mainstream au luat cele mai bune decizii de-a lungul timpului. Din contră, au greşit profund umilind, timp de zeci de ani, oameni pe care nu i-au reprezentat. Dar vreau să pot să critic, în continuare, aceşti politicieni şi aceste partide, fără teama de cenzură. Fără teama faţă de un sistem opresiv, care ne-ar putea pedepsi pentru ce spunem.
Am 40 de ani. Visez, în aproape fiecare zi, că mâine o să am timp să citesc mai mult. Că mâine chiar să-mi aloc o oră să pictez. Că în 2025 o să donez, din nou, nişte lucrări cu inimile mele. Unui spital sau unei şcoli din oraş. Că mâine o să mă uit şi cu studenţii din anul I la documentarul despre Navalnîi. Cu cei din anul II l-am văzut deja. Că mâine o să îi iau interviu unui regizor care face enorm pentru cinematografia din România. Că mâine o să le spun colegilor mei despre organizarea unei dezbateri referitoare la sănătatea mintală. Pentru că, în România, încă vorbim cu dispreţ despre anxietate, despre atacuri de panică, despre depresie. Visez că mâine o să fiu la fel de liberă cum sunt azi. Şi c-o să am toate drepturile de care mă bucur şi azi şi pe care nu le-am considerat niciodată ca fiind de la sine înţelese, fiind mereu conştientă de fragilitatea ca de ou a democraţiei noastre neconsolidate. Nu vreau să plec. Nu mi-am dorit niciodată să plec. Vreau să fac în continuare, aici, ceea ce fac. Cu mai multă energie şi mai multă pasiune. Şi vreau să fiu o parte din lumea studenţilor mei, a acestor copii astăzi uşor debusolaţi, panicaţi, tensionaţi. Am 40 de ani. Şi visez că, aşa cum spune Romain Gary, am toată viaţă înainte. Cu toată libertatea de astăzi.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
