La 4 ani, Vasile Ionescu aștepta să moară. Din absența nevrotică a mamei și violența tatălui, a făcut o insuficiență cardiacă, iar medicii îi vedeau sumbru viața: 7 ani, total. „M-am născut cu ideea că voi muri”, iar spaimele copilăriei nu aveau să se termine repede. Mai întâi, i s-a zis că e rom. A fugit și s-a ascuns în cărți.
Doar că stigmatul identitar prinde rădăcini adânci și înțepenește, când nimeni nu știe ce e romul. Între ura de sine și ura de rasă, e hăul. Mîskin nu știe sa urască. A vrut să fie preot, a fost miner, artist, profesor suplinitor, intelectual.
S-a întors în comunitatea romă ca să înțeleagă. A gândit un ethos rom pe care l-a pus în cărți. A devenit activist rom și i-a învățat și pe altii. A fost consilier la Ministerul Culturii și unul dintre pilonii mișcării de emancipare romă, un reper, scriitor, controversat, singur. E el, dar mereu altul, cum se întâmplă când încerci să te autodepășești. Acum, lui Vasile Ionescu îi mai trebuiesc niște iluzii. (Articol publicat inițial în decembrie 2020)
***
E 1997 el și câțiva tineri dau pulpe de lebădă trecătorilor prin fața ambasadei Austriei, din București. Și ouă negre, „că dacă tot suntem romi, mâncăm lebede negre”, spun membrii Șatra A.S.T.R.A, Alianța Studenților și Tinerilor Romi Antirasisti, la un protest ce ia la mișto ideea că „romii mânâncă lebedele de pe un lac vienez ”, cum acuza presa vremii.
Prejudecata s-a înfipt, chiar dacă cei de la ambasada austriacă au dezmințit-o. Pe lacul respectiv, nu erau lebede. Așa că, protestatarii împart de pe tăvi pulpe uriașe de pui, americane, nu neapărat sănătoase, aruncă în ambasadă cu ouă, ba nu, sunt fierte, le sparg și le mânâncă cu sare, țin un moment de reculegere pentru „lebede”, în fața unei rățuște galbene pe post de monument, iar împreună cu studenți de la teatru, oameni de la ambasadă și jurnaliști, întind o horă pe Lacul Lebedelor.
Un succes, cu jurnaliști aproape dublu la număr decât cei 15 protestatari. Printre ei, cel care veghea totul, cu zulufi înfoiți, de data asta, prinși în coadă, sub pălărie neagră, stă Vasile Ionescu, biroul de presă, cum îl indică o săgeată, pe un carton alb, atârnat de gât. Prin râs, îngropau metehnele. Dar el nu râde, parcă Vasile Ionescu nu râde printre oameni.
„Nu l-am văzut niciodată plângând, dar mi l-am imaginat întotdeauna”, spune Ciprian Necula, care avea 17 ani, încă la liceu, când a intrat în mișcarea romilor.
Tinerii din ASTRA mergeau în comunități, făceau tabere de vară, băteau la mașină manifeste. Învățau de la Vasile Ionescu cum să facă un protest modern. Au făcut un târg cu sclavi în piața Amzei, exact în locul în care, cu 200 de ani în urmă, existase unul adevărat.
Îmbrăcați în extraterești, cu măști, „romii sunt diferiți”, alții în costume de boieri închiriate de la teatru, coborau scările pieței, ca la o prezentare de modă, pe muzică, spre piețarii de la tarabă: uitați, avem un sclav de vânzare, uitați, are dinți tari, e puternic, muncește.
„Erau mirați, «cum adică, s-au vândut oameni?» ne întrebau. Era o conștientizare”, își amintește Delia Grigore, care în ’95 era studentă la Masteratul de Etnologie, antropologie culturală și folclor, al Facultății de Litere de la Universitatea București și lucra la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”.
Făcea o lucrare de doctorat despre romii tradiționali, cu atenție pe căldărari, una dintre cele mai conservatoare comunități de romi, așa a ajuns în biroul lui Vasile Ionescu, la Ministerul Culturii. „Vreau să fac o lucrare de doctorat despre țiganii noștri”, i-a spus.
„Eu nu discut cu țigani, discut doar cu romi” , dar a trimis-o totuși la Cristina Ionescu, nepoata dânsului, ce se afla pe-aproape.
„Cine e domnu ăsta atât de dur, ca n-am spus nimic rău, și eu sunt țigancă? «Așa e el, nu îi place cuvântul țigan, o să înveți tu mai târziu de ce», i s-a răspuns, iar Delia Grigore a intrat în lupta tinerilor romi împotriva rasismului.
Mai târziu, avea să îl îngroape într-un coșciug pe care scria RASISM, pe care l-au plimbat cu dricul închiriat de la Tamango, de la Patriarhie până la Guvern. Ba chiar au premiat și ursul, un urs adevărat, căruia Vasile, în calitate ministerială, i-a dat o diplomă din partea studenților ursari. Pentru meritele strămoșilor la Revoluția din 1848. La final, ursul a băut și-un Ursus.
„Înnegriți-vă și veți fi liberi”
Cu un deceniu în urmă, astfel de lucruri nu vedeai nici cu imaginația, iar până atunci în istorie, ele erau cu totul negândite. Dar la începutul anilor ’90, mișcarea modernă de emancipare a comunității rome prindea curaj, iar Vasile Ionescu era consilier pe problemele romilor în cadrul Ministerului Culturii.
Biroul său era invadat de un altul. Acolo se adunau cei din ASTRA, la dezbateri și discuții, un fel de școală primară despre activismul rom, în care mulți dintre cei veniți descopereau, pentru prima dată, ceea ce lipsea din manualele de istorie: robia, Holocaustul, dar și ce diferențe interne există în comunitățile rome. „Ai creierul la tine sau vorbești fără creier?”, auzeau des tinerii.
Ca să râdă de el, au făcut rost de un mulaj după creier, iar „când spunea, «ai creierul la tine?», numai îl scoteam și-l arătam. Gusta gluma, dar ținea mult să citim, să nu fim proști, adică să vorbești din ceea ce știi cu adevărat, să nu flecărești”, își amintește Delia Grigore.
„Vasile Ionescu ne provoca să gândim, să ne imaginăm. Nu juca rol de profesor, ci mai degrabă, de gazdă. Cumpăra berea de rigoare, plătea salamul, și ne ținea în jurul lui” povestește Ciprian Necula.
„A fost pentru mine un an în care rușinea de a fi rom a dispărut”, spune cel care, între timp, a ajuns activist pentru drepturile omului, politolog, primul rom fost secretar de stat din Ministerul Fondurilor Europene în guvernul Ponta și unul dintre coordonatorii primului masterat de studii rome, din cadrul SNSPA, Şcoala Națională de Studii Politice și Administrative, a Universității București.
Ciprian Necula nu e singurul din ASTRA care azi face parte din elita intelectuală aromilor. Delia Grigore, Mihaela Zătreanu, fostă directoare a Centrul National de Cultura a Romilor – Romano Kher și unul dintre cei mai importanți experți în limba romani, Diana Ureche, acum expertă în probleme de discriminare la CNCD, Mihai Neacșu, azi directorul Centrului Naţional de Cultură a Romilor – Romano Kher, sunt printre cei atrași de energia lui Vasile Ionescu și care puneau la cale drumul către activism pentru comunitatea romă. A făcut acțiuni în stradă și i-a chemat în tabere de formare, iar peste toate, îndemnul: „Înnegriți-vă și veți fi liberi”.
îI spuneau maestru. „Le-am spus nu, nu o sa fiu niciodată maestru vostru. Încercați să luați de la mine ce puteți, nu ce vreți. Nu o să puteți fi niciodată ca mine, pentru că nu ați avut experiența mea de viață”, le răspundea Vasile Ionescu. Îi atrăgea, se lăsa provocat și provoca, îi enerva până scoteau ce aveau mai bun din ei, intimida, era dintr-o bucată, cum și-l amintește sociologul Gelu Duminică, iar când îți vorbea, credeai „că se răstește”.
Te-adulmecă cu ochi imenși, adânci, păreau roșii, când se enerva, un dragon, nu vedeai fumul din nări de pletele crețe și negre, un contrast, „ultimul vestigiu al visului de poet”, optzecist, beat generation, Yesterday care-l lasă mereu secerat.
„Un om căruia mișcarea romilor modernă îi datorează enorm. Îi datorează idei – stigma identitară, nevoia să discutăm despre ce înseamnă să fii rom cu adevărat – le-am preluat mulți de la el și le-am polisat. E un ideolog, nu neapărat un practicant. N-am ce să-i reproșez activistului Vasile Ionescu”, zice Gelu Duminică.
Pentru că activistul Vasile Ionescu, în anii ’90, obișnuia să fie tot timpul în văzul lumii. Organiza conferințe, lansa dezbateri, avea emisiuni la TV, organiza proteste, scria articole, era prezent în comunități.
„Vasile s-a pozat întotdeauna în anti-model, spunând că el nu e un model, și nu era. Pentru că Vasile, pe cât de iubit era de tinerii din jurul lui, pe-atât de detesta era, pentru felul în care vorbea cu noi, mai ales cu fetele, pentru faptul că se enerva rapid și vorbea vulgar când se enerva.”
Ciprian Necula
Și Delia Grigore și-l amintește ca fiind dur, „nu-i plăcea să fim stereotipuri.
În taberele pe care le făceam, eram tineri ca oricare alții, voiam să dansăm, să ne simțim bine. «Da’ ce e aici, vreți să zică lumea că asta știți să faceți voi, țiganii, numai să dansați? Nu vă dau voie, manele exclus!»” râde aceasta. Iar cu fetele, cu ele ce avea?
„Nimic, dar era tot așa, dur, ținea să nu fim cu decolteu, îmbrăcate nu știu cum. Odată, chiar a dat-o afară din tabără, pe o fată care făcea topless, care culmea era dintr-o familie de gabori, mai tradițională”, rememorează Delia Grigore.
În primii ani, Șatra A.S.T.R.A a fost doar o mișcare a tinerilor romi care militau împotriva rasismului și activa în cadrul Fundației pentru emanciparea romilor, Aven Amentza, fondată de Vasile Ionescu, iar modul pașnic, creativ și rebel cu care protestau și care a devenit cunoscut în țară a continuat până la finalul anilor ’90. În 2000, apare Ordonanța nr. 137 pentru prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, iar în 2001 este înființat Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
„Îndrăznesc să cred că au fost și ca urmare a manifestațiilor noastre în stradă”.
Delia Grigore
Micul Prinț din Tulnici
La 4 ani, Vasile Ionescu și-a pierdut busola. Plecase mama, cea pe care va încerce mai apoi să o recupereze din toate femeile vieții sale, dar despre asta nu știa încă pe atunci. Deocamdată, îi rămăsese golul lăsat de ea, iar lângă, un frate, două surori, un tată ce-njura de dimineață, de „preferam să mor, să nu mă mai trezesc”. O perioadă pe care o va numi mereu: catastrofa.
Iar ea îi provocase o insuficiență cardiacă pentru care avea de trăit doar vreo 7 ani, total. Așa au spus medicii.
„M-am născut cu ideea că voi muri. Am conștientizat că voi muri, nu mă speria deloc chestia asta, mi se făceau injecții.”
Vasile Ionescu
Din păcate, nu mai putea fi comandant, singurul vis de pe atunci, construit pe cel năruit al tatălui. Acesta fusese milițian, dat afară, dar spunea mereu povești despre comandantul cutare. Așadar, o să mă fac comandant, își zicea. O să te faci comandant de groapă, i-o trântea frate-su.
A apucat să meargă o singură zi la grădiniță, când a auzit: „uite, vine un țigan”, și asta a fost tot. S-a dus totuși la școală, neobligat de nimeni. A făcut 7 ani. 8, 9, 10 ani.
Nici nu murea, nici nu simțea nordul. Cu timpul, te obișnuiești, dar ce n-a putut să facă a fost să creeze „un sens al vieții. Pentru că urma să mor. Inutil, nu? Adică, dacă știi că mori mâine, îți mai creezi un sens existențial? Te mai gândești să dai la o facultate?”.
Pentru că Vasile a fost premiant, iar odată cu școala a început raiul. Descoperă cărțile, dulapul către Narnia, căci până atunci, în casa tatălui, se citea doar rareori ziarul Milcovului – un echilibru în lipsa dragostei mamei. Nu pierde nici un episod din emisiunea Vreau să știu, primește chiar și distincția prietenul cărților, în clasa a doua, ceva rar.
Avea 10 pe linie, iar învățătoarea, instructor de pionieri, l-a făcut pionier intr-a 2-a, nu într-a 4-a, cum se făcea. Doamna dirigintă Irina Brăescu Baciu își amintește și acum că era un copil cuminte și timid, iar pentru profesoara de franceză, domnișoara Ciocârlan, era o mândrie.
Plângea, l-a luat de mână, l-a dus la alimentară și i-a dat bomboane: „«vreau să fii și la franceză la fel de bun cum ești la celelalte». Cred că era țigancă și îi plăcea de mine, că eram delicat, aveam niște ochi uriași, speriat ca toți copii”. Și, desigur, ajutau și strategiile, spunea povești frumoase, iar Vasile Asan, bătăușul clasei, îi era cel mai bun prieten.
A copilărit în satul Tulnici, din județul Vrancea, în apropierea unui pod cu scânduri din lemn, cariate de vreme și în lipsă. Iar Putna vuia. Era mic-mic când a văzut un om căzând. O fetiță țipa, sau poate că nici nu era, dar spaima că și tatăl ar putea rămâne la fel, una din spaimele copilăriei, îi vine în minte ocazional, când vede Strigătul lui Munch, o bară de siguranță, singurul tablou pe care îl ține la Iași, lăsat în urmă deja de câțiva ani.
Iar în copilăria din Tulnici, nimeni nu îl arăta cu degetul că e rom. Nu se întâmplă asta, când ești „premiantul școlii”. Era într-o emisiune la TV, când a zis că românii sunt rasiști. „Mi-au dat telefon din sat. Bă, Vasile, când am fost noi, mă, rasiști cu tine?”.
N-au fost, de asta se reîntoarce în fiecare an la Tulnici, la copilărie. Iar sub îndrumarea lui Ion Baciu, profesorul de română, un poet, cu spirit delicat, dar ferm, care îl inspiră și azi, a devenit un Mic Prinț, care, prin profesor, cunoscuse, poate, îmblânzirea pentru prima dată, poate iubirea.
„A fost modelul tuturor modelelor mele”, el însuși un Baciu vrâncean sacrificat, omorât de securitate. S-a întâmplat când nu mai apucase să-și publice versurile, așa că a făcut-o Vasile, cu doi ani în urmă, cu proprii bani. ”Acum, opera lui există”.
Cum iubesc neiubiții
În raiul școlii generale, rasismul încă nu-și arătase colții. Tatăl, tot Vasile Ionescu, făcut milițian după nivelarea comunistă și șef de post în anii ’50, la Homocea, lângă Adjud, a înțeles că se poate trăi și altfel. Vasile, fratele și celelalte două surori, erau ținuți curați, îmbrăcați corect, în costume de elev, cu șapcă, cu caiete, cu coală albastră pentru coperte la cărți.
Țigani erau cei de la marginea satului. În casă, deși „discutam despre faptul că suntem țigani, aveam să constat că înseamnă mai mult decât să fii lăutar”.
Care presupune un alt stil de viață decât ursarii, rudarii, gaborii din Ardeal, ori corberii. O cultură pe atunci străină, la fel de străină ca limba romani, din care doar tatăl știa câteva boabe, ce-a mai rămas de la strămoșii robi mânăstirești forțați să o uite.
Cei ai lui Ionescu erau muzicieni, casa era plină de instrumente, doar că Vasile nu voia să fie lăutar, ci cântăreț, iar să cânte la acordeon, vioară sau tobă l-ar fi dat de gol că e rom. N-a mers comandant, poate cântăreț. Așa că, în practica de două săptămâni de la vie, de la începutul liceului, învață la chitara unui coleg.
Cânta în formația liceului, în grădina internatului, două, trei acorduri la chitară, două, trei chestii sentimentale din voce, „eeh ce mai plângeau puștoaicele de-a 9-a”. Putea fi actor, putea fi artist, putea…dar niște pustule îngrozitoare i-au apărut pe față, „și ce actor cu coșuri vezi la televizor?”. Poate cântăreț la chitară într-un restaurant.
Pentru tată, școala era importantă, dacă dădea statut. „Dar el avea patru clase, nu știa ce înseamnă școală. De pildă, m-a întrebat odată, Vasilică dragă, ai luat notă de carne sau de fasole?”. Notă de carne însemna 10, notă de fasole era notă mică.
„Mie, din copilărie, mi-a plăcut mai mult fasolea”, zice ridicând și-acum din umeri.
Altădată: „Vasilică dragă, mai lasă și tu cărțile alea, că o să te strici de cap. O să te însori, mâine, poimâine”. Când primea copii la meditații, elevi mai slabi, trimiși de profesoară, după ce plecau, „mă bătea, «să nu dai țâță porcului!». Românii sunt mai rozalii și făcea asocierea.” Dar tot îi primea. Sfatul tatălul: „«când spune, au, mor, atunci pune-i piciorul pe gât».
Dar eu nu puteam, chestii de astea de ură, nu am avut niciodată”. Acum, când trăirile sunt amorțite de ani, înțelege altfel izbucnirile tatălui. Și el a crescut, la rândul său, fără un părinte, tatăl, iar dezechilibrele se moștenesc. „Romii sunt mai violenți, pentru că toți vin cu frustrările lor”.
La 14 ani, Vasile a lăsat casa din Tulnici și pe tată.
„Tata a murit, dar pentru mine nu a murit, e lăsat pe undeva, pe acolo”, ca pe un răspuns care încă se caută, ca să lecuiești un dor anume, dar oricum nici asta nu mai contează, când timpul e și el pe gata. Ia rămas, printre altele, numele, o dezamăgire cu care s-a obișnuit, „cum m-am obișnuit cu multe alte rele din viața mea”.
Vasile Ionescu era tatăl. El, el era Ștrulică, cum îi spuneau cei din satul natal.
Nu poți să-mparți un nume cu abuzatorul. Oricum, e un nume bun de anagramat. Elvis Escu, de pildă, deși mare fan al regelui nu a fost niciodată. Mai târziu, când se va afla la Minister și în mijlocul mișcării rome moderne, se va semna Vasiliscul, animalul fabulos care poate ucide dintr-o privire, dar și îndeplini toate dorințele, atât cât nu-l dezamăgești.
Adică un tip pe care „îl pui la rană” și, dintr-o dată, se uită la tine. „Îmi amintesc că mi-a spus o fată, domnu Ionescu, când vă enervați, aveți ochii roșii”.
Când nu era băiatul lui Vasile Ionescu, era băiatul lui Ileana a lui Ciocârlan. Adică nimeni, viața în casa mamei era săracă, ea era femeie de serviciu, deja văduvă după al doilea soț, iar cu acest Vasile nici o fată nu voia să aibă de-a face.
„Am făcut nevroze de dorul mamei, iar tata își dădea seama de asta, uneori mă ducea să o văd”. S-a dus apoi singur, când era deja adolescent, dar mama pe care a căutat-o toată copilăria, nu mai era aceea. „Am plâns toată copilăria după ea și mi-a lipsit, dar acum, văzând-o, nu semăna deloc cu mama cum mi-o imaginam eu.
Și am avut sentimentul ăsta de straneitate, știam că e mama, dar nu simțeam nimic”. O regăsire blocată, când sânul mamei nu mai e cald, ci rece, aproape calm în nerecunoaștere, iar să forțezi dorul, iubirea, e imposibil, în lipsa unor legături care se încheagă în primii ani de viață. Și poate un reproș, nerostit la momentul lui și înțeles mult prea târziu.
„Mama a fost un copil mare, nu aș vrea să spun infantilă, dar… Să îți lași 4 copii și să pleci la maică-ta și să redevi copil, e clar că asta e o chestie clinică, care venea din însingurarea ei”.
Vasile Ionescu
Pentru că, și ea a fost un copil cu probleme, o mamă autoritară, un tată bun, dar slab, un soț violent, care nu avea nici o legătură cu părintele știut acasă. A continuat s-o viziteze până să moară, dar ruptura nu s-a mai lipit. „Mă duceam la ea, ca la țară, cu făină, sacoșile pline. Iar ea, trăgea un țipăt în poartă, intram în casă, punea capul pe umărul meu…Dar nu simțea nimic, nici eu, nici ea”. Un rece, un calm stins. Cum iubesc cei neiubiți, care nu cunosc iubirea mamei sau a tatălui, care sunt urâți și discriminați rasial, este o eseu care i-a rămas nescris de 20 de ani.
Așadar, artist
Plecarea din Tulnici a fost găleata cu apă rece ce i-a deschis ochii către răutatea lumii. Părintele spiritual Ion Baciu, scrisul de poezii, visatul în cărți, Micul Prinț, au rămas toate în lumea ferită a satului. „Șocul a apărut abia când eram la liceu, când lumea se uita la mine ca la un țigan, iar eu nu mă așteptam”.
A devenit cel neiubit. Iar din rom s-a făcut artist, luând-o pe drumul părinților, un tată pe un sfert evreu, „o mamă româncoasă”, dar pe o treime. Știm deja că artiștii sunt existențialiști, iar după 14 ani Vasile începe iar să-și caute sensul.
Mai întâi, a încercat să devină popă „pentru că tata nu înțelegea ce era cu mine, eram foarte ciudat”. Stătea la slujbă, stătea în altar, zicea și el doamne miluiește. Chiar se pregătea pentru seminarul teologic cu popa Țibrea, cel mereu cu vorbele la el. Îl tenta călugăria. A renunțat.
„Eu îl consider pe Iisus unul dintre cei mai mari reformatori, de o ideologie fascinantă, care lucrează la partea de irațional, greu de combătut. Dar nu am partea mistică, religioasă. De asta nici nu am continuat, nu mi-a plăcut să fiu ipocrit”. Iar cum etnia o mai ascunzi, dar nu ai cum să te ferești de ea, să-ți cauți disperările nu poate fi nici vorbă așa ușor.
Plus că, la 14, 15 ani, totul se trăiește mai intens, iar cum ziceam, să nu uităm de atuurile etnice. „veneam cu ele, cu partea pasională, și totdeauna trebuia să fiu atent, pentru că am fost partizanul ideii: sau exprimi pasiune într-un mod elevat, sau esti manelist. Ori eu nu am acceptat niciodată să fiu manelist”
Așadar, artist să fie. Și poate un geniu al culturii universale. Plete lungi, evazați, cântece la chitară, cărți mereu sub braț, niciodată locului, mereu plecat, vânzând cărți în Timișoara, „dezastruos în dezordine”, un boem, cenacluri, fete, folkist romantic, alcool, versuri, „nu simțeam că pierd timpul, artiștii nu se maturizează niciodată”; un însingurat, existențialist, dostoievskian, Idiotul, retras în lumea lui, Albert Camus, Sartre, modul lui de-a fi rebel în fața sistemului, mai apoi opzecist, nikidist; biet băiat dintr-o familie săracă pe care nimeni nu-l iubește, cruță-i viața de această monstruozitate, cum cânta în ’75 unul dintre cei mai mari artiști pe care i-a văzut această lume mică.
„Fundamentul care m-a făcut să mă ascund în cărți a fost să înțeleg de ce mă urăște lumea, cu ce am greșit”.
Vasile Ionescu
Intelectualii sunt interesați mai mult de idei
Era 30 noiembrie 1979, când a intrat în curtea școlii Răcăciuni, un sat noroios din județul Bacău, unde va preda română-franceză câțiva ani, atât cât să i se deschidă o conștiință de sine. Avea 25 de ani și, printre ceilalți profesori, era din nou singurul rom, însă avea să afle că acolo lumea era „mai puțin rasistă”.
L-au învățat asta de la Pușa, Elena Rotaru, directoarea școlii pe a-l cărei spirit îl recunoștea, Dan, soțul ei și cel mai interesant, un fel de secretar al școlii ce voia să fie artist, dar eșuase grozav, colegul de catedră, alt profesor de română, care și el a renunțat și a rămas cadru didactic, la Bacovia, în Bacău. Desigur că n-a uitat că este rom, dar asta puțin conta, „intelectualii sunt interesați mai mult de idei”.
Iar el, nu își percepea încă o identitate romă, nu știa nimic de ei, nu vorbea romani.
Spirit afin a găsit și cu copiii din fundul Răcăciunii. Nu erau romi, erau „mai rău, ceangăi” și atât de săraci și prost hrăniți, că primăvara le curgea sânge din nas, iar oamenii turnau vin pe gât cailor, ca să tragă la arat. „Copiii ăia de acolo m-au fascinat, pentru că în suferința lor găseam suferința copilăriei mele. Eu le spuneam că sunt țigan, dar ei nu știau ce înseamnă asta”.
La ei în sat, erau doar ceangăi, iar la școală, profesorii îi forțau să vorbească română. Cu ei, făcea jocuri și aveau o înțelegere: puteau absenta, după orar. Convenise cu fiecare părinte când să-și ia copii la câmp, iar de la 12 la 13, erau catolici, aveau dreptul să meargă la biserică.
Avea să plece din învățământ, voluntar, peste 3 ani. „Să predai aceeasi lecție la trei clase mă distrugea”. La Răcăciuni, în mijlocul acelui grup de intelectuali pentru care a fi anticomunist aducea cu a fi antirasist, iar diferențele devin irelevante în fața asemănărilor în spirit, a afla că idealuri precum libertatea, demnitatea și poate chiar fericirea ar putea fi posibile.
Între timp însă, i se cerea să fie responsabil, voia să scrie și să înfieze un băiat, să-l crească, să fie-al lui. Pentru a înfia, trebuia mai întâi să împlinească 25 de ani, vârsta legală când putea face asta. Plănuia să rămână necăsătorit toată viața.
„Chiar eram decis să nu mă căsătoresc. Aveam ideea că era ca și cum ai fura, dacă faci declarații unei fete și tu simți că nu e de nasul tău. Mă simțeam un impostor, un intrus, fără atuurile necesare pentru a fi soț, mi-am zis eu”.
Apoi, în viața lui a apărut Sultana, din neam de prinți cantacuzini, fotomodel de la Bacău și frumoasă de chiar veneau și din alte sate să o vadă. „Mergeam cu autobuzul în perioada aia, iar eu scoteam totdeauna bilet, pentru că știam că o să vină primii la mine, să mă controleze. Iar pe ea, care nu își scotea niciodată bilet, nici măcar nu aveau curajul să o întrebe.
Li se părea peste putință ca o femeie așa frumoasă și elegantă să nu aibă bilet”. Era pentru prima dată când complexul de inferioritate în care se închisese începea să nu mai strângă. Nu destul, niciodată destul, celor neiubiți, chiar și când le arăți se îndoiesc, și chiar dacă iubesc, o fac bulimic, fără măsură.
Căsnicia s-a destrămat peste câțiva ani, „pentru că nu eram eu apt, pentru că dezastrele mele sufletești nu mă țineau echilibrat, și atunci, lucrurile s-au stricat”. Iar ea, ea era o femeie fragilă, trăise fără tată, de o sensibilitate ciudată, plângea și îi curgeau doar lacrimile, nici un alt sunet, și putea tăcea toată ziua, fără a fi supărată.
Nu s-au despărțit niciodată „în sens legal și sufletesc”, nu a avut curaj să îi ceară divorțul, nici ea și nici nu s-a recăsătorit, până când a murit, de aceea, Vasile va spune mereu că e „soția vieții mele”.
Rom, român, câteodată evreu
A ajuns în subterană. Un an în Valea Jiului, la mină, îl va îmbogăți suficient pentru a se dedica scrisului. Însă Petroșaniul era departe de artiștii boemi. Se bea mult în acea lume cețoasă. A întâlnit tineri mai apropiați de el. Așa că le-a făcut cenaclu, le-a dat să citească autori optzeciști, au citit, au publicat. „Și acum sunt unii acolo care zic: mă, pe mine m-a format Vasile Ionescu. Eu chiar am fost o persoană importantă în Valea Jiului, acolo”.
Era spiritus rector al cenaclului, a concurat cu poezii, a luat marele premiu, ba a înscris și o piesă de teatru, care-a ajuns la faza pe țară, în Cântarea României. Coborârea în subterană te poate stoarce sau te poate alimenta, iar catastrofele sunt un bun combustibil.
Așa că Vasile Ionescu scria. Până la 1, 2 dimineața scria, pe la 3 jumătate se trezea, urma schimbul 1, la mină.
„Era o stare de transă și poate că singura mea iubire a fost scrisul, lectura”. Doar că, mai apoi, mina a început să-l sufoce, iar ce-a urmat vezi des în filme cu eroi care în sfârșit cunosc extazul unui NU ce aștepta să fie spus. Era vară, 6 seara, soare încă sus, se pregătea să coboare, Parângul în zare, știți scena, iar Vasile urma să urce în autobuz, spre mină, de unde avea să se întoarcă a doua zi.
„Am făcut cale întoarsă. Nu mă duc, mă sinucid. Și nu m-am mai dus”. I-au desfăcut contractul, nici gând să reziste un an, dar în Valea Jiului a mai stat 3 ani.
Fusese, până atunci, când rom, când român, câteodată evreu. Dar să fii pe de-a plinul român, e aproape imposibil, „că dacă ești rudă cu opresorul, cu colonizatorul, nici măcar nu-l poți urî, e ca și cum te-ai urî pe tine însuți”, scria Vasile Ionescu, despre dileme încă prezente în mintea multor romi care au aflat de cele cinci secole de robie ale strămoșilor.
Între ura de sine și ura de rasă e o ruptură care sufocă. Pentru el, era momentul să fie onest cu sine. A învățat limba romani, a confruntat istoria romă. A scris chiar și o carte, „Eu și Harap Alb” – evident, el, Spânul, cel căruia rasismul și discriminarea întâlnite în tinerețe îi negau condiția umană și locul în societate.
În familia lui, sângele s-a amestecat tot timpul, iar arborele genealogic are încrengături date când de încercarea de a elibera etnia, când de a-i supraviețui. Bunicul patern s-a botezat Ionescu, nume golit, contrar destinului, cel mai românesc imaginat, lepădându-se de Abramovici al străbunicului Ițic Abramovici, rabin sionist din Nămoloasa și fiu de negustori de sclavi, din vechiul Hanat al tătarilor din Crimeea.
S-a răzvrătit, a devenit socialist și a luat-o de nevastă pe Berbeaca, din neam de ursari și foști robi mânăstirești.
„Deși școlit la Paris, s-a înfundat într-o țigănie analfabetă, umilă și umilită, în ideea de a o elibera, a face un falanster socialist. Nu i-a iesit nimic, a făcut doar o droaie de copii”, cum își explica Vasile Ionescu în textul numit „Țigan aș fi, de n-aș fi rom”, dintr-o carte-testament despre Nicolae Gheorghe, „dușmanul prea iubit”. Cât despre bunic, părinții l-au dezmoștenit, legionarii l-au ucis.
Pe linia mamei, străbunica, Maria Cornea, era româncă și frumoasă, „dar săracă și cu mințile duse, încât nimeni n-a luat-o de nevastă, decât un țigan”, scrie Vasile Ionescu. Iar bunica, mândră că era pe jumătate româncă, avea cocoașă, așa s-a măritat tot cu un rom, unul care „știa să facă multe – era cizmar, cânta la bas, dar le făcea doar pe jumătate, fără chef”. Bunicii lucrau la „firmă”, la șmaier, cum ziceau, pe câmpurile altora, dar aveau casa lor. Acolo, în rapi, la margine, pe pământ nefolosit, obișnuia să fie țarcul oilor.
Așa că Vasile Ionescu a decis să fie rom. O revoltă în fața familiei, o alegere spirituală, un sacrificiu pentru reîntoarcerea la strămoși, când la picioare era deja încolăcit un șarpe ca un lanț de aur, cel care rezolvă toate misterele și cimiliturile.
A decis „nu pentru că ar fi fost plăcută, demnă de mândrie, ci pentru că am ales să fiu ceea ce lumea consideră că sunt, pentru a o sili să-mi acorde meritul și demnitatea pentru care m-am străduit. O onestitate plătită scump, dar care m-a eliberat de oroarea mistificării zilnice pe care o trăiesc, nevrotic, cvasitotalitatea țiganilor, chinuindu-se să macheze ceea ce sunt”, a scris Vasile Ionescu. La scurt timp, după Revoluție, cât încă avea iluzii, intra în activismul rom.
Primele voci pentru emancipare
La 33 de ani, Vasile Ionescu era tânăr și matur, neliniștit și avea iluzii. Ziua consilia la minister și isca dezbateri cu tinerii romi activiști, iar după ora 17 o lua, ușor, ușor, spre Lăptăria lui Enache, local faimos al acelor vremuri. „Mă întâlneam acolo cu boema bucureșteană, cu Dora Stănescu, Traian T. Coșovei, care îmi zicea: «mă, Vasile, mai lasă, mă, țigăniile, că tu ai ceva de spus, mă. Și eu, nu,nu, nu, lasă că dacă am ceva de spus, trebuie să le spun romilor mei, nu vouă, pe voi vă admir»”.
Era, așa cum a tot fost în grupurile prin care s-a perindat, singurul rom printre ei. Ziua rom, seara artist. O îndoială care l-a scindat, ce avea să tot revină, până a plecat de tot din minister, în 2003. Era o „schizofrenie culturală”, cum avea să își amintească Vasile Ionescu, despre acei ani ce bolboroseau de extaz, când pentru prima dată păreau posibile o unificare și depășire a veșnicii dezbinări a romilor.
Tot pentru prima dată, acolo, la începutul anilor ’90, a început să se vorbească despre activism rom. Se vorbea despre „libertate”, o libertate așteptată de secole. În 1856, după 500 de ani de sclavie, fără recompense și fără un petic de pământ pe care să prindă rădăcini, s-au văzut nevoiți fie să emigreze, fie să se retragă la marginile orașelor. Păstraseră aceleași abilități și îndeletniciri care i-au ajutat să supraviețuiască în sclavie (lingurari, căldărari etc.).
Primele voci pentru emancipare s-au auzit după Primul Război Mondial, când asemeni minorităților din Transilvania, romii au început să se organizeze în adunări. Susțineau și ei o Românie Mare, cereau drepturi egale cu românii, reprezentare în administrație, ajutor și un loc de trai, pentru nomazi și restul.
Așa apare, în 1933, Asociaţia Generală a Ţiganilor din România, cu intenții pentru o universitate romă, un muzeu, spații în care romii să-și cultive și să-și expună munca, așezări pentru nomazi. Apar asociații, grădinițe, lideri și ziare. Dar apare și crește și naționalismul românesc, iar romii devin, din nou, sub-oameni. Inferioritatea rasială e scuza sub care, în 25 mai 1942, guvernul Antonescu decide deportarea a 90000 de romi, în Transnistria, ochiți fiind mai ales nomazii și cei cu constituții slabe, condamnați recidiviști, periculoși ordinii publice și fără ocupații anume. Foamea, oboseala și tifosul au pus capăt la aproape jumătate dintre aceștia, cât încă erau pe drum.
Romii au căpătat „origini sănătoase” în perioada comunistă. În 1948, au fost luate la mână toate șatrele din țară, romii au fost înregistrați la evidența populației și s-a impus sedentarizarea acestora. Fără grijă pentru specificul fiecărei comunități sau pentru statut, s-a forțat asimilarea acestora, iar unii au fost angajați în aparatul de stat, în armată, la miliție și chiar securitate.
S-a aflat despre aceste abuzuri abia în ’82, din două scrisori publicate la Europa Liberă, trimise sub pseudonimele Alexandru Danciu și Cosmina Cosmin, prima aparținând sociologului Nicolae Gheorghe, cealaltă, lui Vasile Burtea.
Sunt înlesnite chiar și primele forme de organizare romă sub regim comunist, datorită sociologului Nicolae Gheorghe care, trecând drept secretar personal al lui Ion Cioabă, singurul lider tradițional rom recunoscut, de la Sibiu, începe să organizeze o mișcare romă locală și intră în contact cu activiști romi din afară și ambasade.
Cui i-e frică de romi?
Mișcarea modernă de emancipare a romilor devine posibilă odată cu eliberarea de sub comunism, dar despre implicarea romilor în Revoluție se cunosc mai puține. Era 16 decembrie, când Janos Paris, un rom-ungur de 16 ani era împușcat la Timișoara.
Se dorea a fi o lecție pe care maiorul Iosif Veverca voia să o dea celor revoltați de disciplinarea pastorului baptist László Tőkés. Oricum, „oficial”, romii erau cei care vandalizaseră magazinele din centrul Timișoarei. 5 zile mai târziu, pe 21 decembrie, în mijlocul Revoluției se aflau ursarul Dumitru Dinca și lipoveanul Dan Iosif (Ioska), două guverne provizorii, ce aveau să se formeze după ce Ion Ilescu preia puterea și gruparea lui Ioska, din confruntarea cărora aveau să fie lăsați în urmă peste 1000 de morți.
Tot în decembrie ’89, minoritatea magheară se adună sub UDMR-ul actual. Era rândul romilor. Și unde este frontul romilor?, avea să întrebe Ion Iliescu. Sigur, nu exista nici un front, dar era semn că romii primeau recunoaștere juridică. Sperând la recunoaștere, Vasile Ionescu s-a dus la ambasada Indiei.
Însă adevărata diasporă romă nu e în România, iar India nu poate face nimic, după cum i-au spus ambasadorul și soția acestuia. La scurt timp, în parlamentul României, aveau să fie numiți trei deputați romi: Ion Cioabă, Mircea Zomants și Nicolae Bobu, iar romii sunt recunoscuți ca minoritate națională.
„Cui i-e frică de țigani?” Așa își începe Vasile Ionescu articolul publicat în Libertatea, pe 23 februarie 1990. Era textul unui rom, pentru romi. O chemare, către elite și romi, cum o vedea pe atunci, cea care a declanșat mișcarea civică a romilor din România, cum va spune mai târziu: „Absența elitei îngreunează formarea unei organizații care să adune această grupare etnică, bîntuită de toate tarele degringoladei: analfabetism, delincvență, amoralitate, șomaj. […]
Guvernul datorează o lege, un pachet de acţiuni […] în privinţa romilor, în cazul la care se încearcă altceva decît recunoașterea formală. […] Acum, cînd se hotărăşte destinul poporului nostru, fiinţarea sau moartea, este o obligaţie morală, dincolo de glorii efemere, de laşitatea expectativei, de raţiuni subiective. A nu participa, a te ascunde asemenea struţului este o atitudine care nu vă v-a elibera de ceea ce este evident: sînteţi romi!”, scria. A stârnit polemici printre cititorii ziarului, iar, drept replică, a urmat articolul „Da’ ce-aveți cu noi, mânca-v-aș gura?”.
„Textul rămâne valabil, ca aspirație, în rest, știam puțin despre rromi, despre uriașele diferențe intra-etnice”, își va aminti Vasile Ionescu mai târziu.
Apar primele structuri asociative rome. La Cluj, pe 16 februarie 1990, e înființată Uniunea Democratică a Romilor – UDRR (de facto, nu a funcționat niciodată). „În tot contextul ăsta, îmi era clar că e o șansă să ne constituim ca asociație”, își amintește Vasile.
A luat cartea de telefoane și a început să sune. Căuta și o față populară, o imagine care să atragă romii, să intre în mișcare, „mi-am zis că ar putea fi ca Indira Ghandi”. A găsit-o pe Gabi Luncă, s-a dus la ea. „Mi-a zis, știi, mânca-ți-aș sufletul tău, la noi nu femeile vorbesc. Și m-a pus să vorbesc cu bărbat-su, Onoriu, un foarte bun cântăreț la acordeon, un om important, însă nu avea discurs, carismă. Dar au crezut în ideea mea și așa s-a făcut prima asociație”.
Așa ia naștere noua mișcare a romilor, mișcarea modernă, în frunte cu elitele fondatoare: Vasile Ionescu, Ion Onoriu, Nicolae Gheorghe, printre altii.
Ce au uitat toți aceștia, e că nu poți uni un popor răspândit de secole, despre care nici nu mai știi cum a ajuns aici, când toate teoriile ce-au răspuns la întrebarea „de unde vin romii?” au picat. Să forțezi piesele unui puzzle în întreg, doar pentru că marginile par să intre în golul lăsat, nu merge, mai ales când oamenii sunt diferiți de romii din lume, diferiți de romii din interior, prin cultură și clasă socială. Unii înfipți în trecut și tradiție, alții mai moderni, cu privirea la viitor.
O națiune romă
Pe 24 mai 1990, la București, Vasile Ionescu scoate primul ziar al romilor, Aven Amentza (Veniți cu noi). Era un ziar bilingv, despre istoria și cultura romă, pentru care a dormit prin gări. Pentru a-l scoate, bătuse la ușile editurii Porto Franco, din Galați, iar banii nu ajungeau și pentru cazare.
Când a ieșit primul număr, s-a dus, mândru, în piața Universității. „Veneau copii din ăștia tineri, romi, începeau să râdă cu hohote și o luau la fugă. Veneau români, care se uitau așa, mârâioși, «fir-ați ai dracu de țigani, v-ați făcut și ziar» ziceau”.
În ’92, proaspăta mișcare romă se fracturează, iar diferențele de viziune (conservatori-progresiști) duc la destrămarea UDRR-ul: Societatea Romilor din București devine Partida Romilor, condusă de Ion Onoriu, Gheorghe Răducanu and Gheorghe Ivan, Nicolae Gheorghe inființează Federaţia Etnică a Romilor, urmând Centrul romilor pentru intervenţie socială şi studii – Romani CRISS, Dumitru Ion Bidiia și Nicolae Bobu creează Uniunea Generală a Romilor din Romania, Ion Cioaba se autonumește „rege internaţional al romilor”, iar Vasile Ionescu pune pe picioare Fundaţia Culturală pentru Emanciparea Romilor „Aven amentza”, mai apoi, Centrul Romilor pentru Politici Publice „Aven amentza”.
Dintre toate, Federația Etnică promitea cel mai mult pentru mișcarea civică romă. O visau ca pe o confederație, în care intra fiecare rom, dar ținându-se cont de granițele istorice, culturale, etnice, intelectuale ale fiecărei comunități.
În interiorul ei, puteau gândi apoi o formă prin care să se omogenizeze. Să iasă o națiune romă. O rețea de lideri, activă în toată țara, se cerea imperios. Partida romilor avea să se ocupe cu reprezentarea politică, Romani CRISS susținea drepturile umane, medierea conflictelor inter-etnic rome si societate civilă romă activă, iar Aven Amentza se ocupa de promovarea culturii și a elitelor rome.
Iar deși lucrurile păreau trasate simplu, în realitate se conturau agende diferite, una publică, alta etnică, romi tradiționali și romi moderni, unii vorbind despre o cultură comună, alții încă blocați în schimbare. Și un interes vechi de la facerea lumii: banul, care nu te-adună, te individualizează, iar în mâinile liderilor politici romi prinși în prea multe interese, cei mai loviți dintre pământeni rămân doar masă de manevră la fiecare 4 ani. Aici s-au și blocat politicile publice pentru romi, spune Vasile Ionescu, când bine comun s-a confundat cu binele personal, iar cuvinte frumoase despre Partida Romilor, nu are.
„Ca să dezvoltăm rețeaua, au venit în asociație romi care fuseseră sindicaliști, muncitori, apoi șmecherii care voiau să învârtă. Nu-i puteam refuza, să facem o selecție, pentru că nu erau oameni. Se uitau la noi, și dintr-o dată spuneau: hai, nu vrei să fim romi? Ba chiar foloseau și cuvântul țigani”. Altminteri, nu cuvântul îl deranja, pe atunci, nu-l simțea ca pe-un stigmat, până când statul român a vrut să-l impună, să nu se confunde cu „român”.
Citiți si veți fi liberi
După ce a învățat ce înseamnă să fii rom, lui Vasile Ionescu îi era clar că trebuie construit un front comun. Un Tatăl Nostru în romani, un sistem de învățare care nu e doar românesc.
„M-am întors cultural la strămoșii romi, dar am fost uimit să constat că n-au lăsat nici o moștenire spirituală, comparativ cu strămoșii evrei sau români, ba chiar mi-am dedicat viața încropirii unui ethos rom, scriind cărți, readucând trecutul în prezent, ca fundament al construcției viitorului”, își explica Vasile misiunea.
„S-a vorbit mult despre identitatea romă și ce înseamnă asta, într-o perioadă în care nu știam foarte bine, pentru că identitatea romă a fost profund alterată de cei 500 de ani de robie, de Holocaust, Vasile fiind unul dintre primii oameni care s-au aplecat asupra acestor subiecte fundamentale”, își amintește Gelu Duminică. Întâmplări care, 30 de ani mai târziu de la începuturile mișcării rome, încă lipsesc din manualele de la școală.
Cultura romă e eminamente o cultură orală, dacă zici „câine” s-ar putea să se înțeleagă „lup”, și oricum limba romani e prea puțin cunoscută și vorbită, astfel că o conceptualizare, în scris, iar apoi o răspândire în rețea devin necesare. Apoi, o reformă morală, o solidaritate și, desigur, formarea de noi elite culte.
Așa vede Vasile Ionescu începutul salvării culturii rome, modernizarea ei și, poate, într-un final, acea libertate căreia încă doar îi poți ghici gustul. Pentru asta, a scris o enciclopedie, iar până în 2002 aveau să cuprindă zece cărți: una despre sclavie, una despre Holocaust, despre romi în literatură, despre romi în cultura populară și tot așa, niște restituiri, cu iluzia că trebuie să dea o parte din ceea ce știe, romilor.
Le scrisese și ca pe un fel de reparație față de el, față de romi, dar „după ce le-am scris, mi-am dat seama că nimeni nu le citește. Ăla a fost șocul care m-a făcut să mă gândesc că trebuie să plec, pentru că nu mai aveam nimic de făcut”.
„Românii și-au făcut doctorate, masterate pe cărțile mele”, dar tinerii romi de azi, cei care ar putea fi elitele de mâine, nu știu ethosul rom văzut de Vasile Ionescu. Cărțile scrise sunt testamentul lui pentru posteritate, „o pregătire lucidă și asumată pentru moarte”, însă, între timp, „nu poți pune un pitic cu Goliat”.
Nici nu se găsesc ușor în librării, iar dacă totuși pui mână ele, îți trebuie și dicționar, e un reproș pe care îl aude des.
„Oamenii le citesc, dar nu aș zice că, la nivel comunitar, ele au trecere, pentru că limbajul e unul mai elevat, nu foarte popular, iar unele cuvinte trebuie să le mai cauți și în dicționar” zice Gelu Duminică, pentru care, Vasile e printre oamenii care fac doctrine, ideologii, ce nu folosesc neapărat un limbaj foarte popular.
„Eu le-am citit, știe asta. De câte ori îl sun – îmi pare rău că deranjez, îmi zice: tu nu mă deranjezi niciodată, mi-ai citit cărțile”, spune Ciprian Necula, iar dacă cărțile sunt greu de găsit, e și pentru că „le-a publicat în locuri marginale, nu prea l-au luat editurile.
Dar dacă ești activist rom, nu e greu să le găsești. Colegii mei activiști, mulți dintre ei sunt urechiști, ca la lăutari, reproduc o placă. Sunt blocați în trecut, pentru că nu citesc, pentru că nu se vede în discursul lor că citesc”, adaugă.
„El zice că o să fie citite mai târziu, când oamenii o să înțeleagă. Eu cred că sunt citite și acum, nu de toți oamenii, că sunt destul de dificile, trebuie să ai un fundament să le înțelegi, dar cred că totuși ar putea să ni le explice, să facă ceva și pentru contemporani, nu doar pentru un viitor nedefinit”, ar vrea Delia Grigore.
„Dar dacă atunci nu o să mai fie romi? Dar dacă toți se vor asimila? Nu o sa fie prea târziu?”.
Delia Grigore
***
Realul fondator al mișcării rome
Vasile Ionescu a plecat de la minister, din mișcarea romă activă și din țară, în 2003. A plecat la Londra, s-a retras la șatra din Sintești, unde n-a vorbit cu nimeni. Era deja un om vindecat de iluzii, dezamăgit de „prăbușirea” mișcării rome moderne, dureros de necitit, că „ce știu și pot eu, nu e nevoie, cultura romă nu e pregătită”, dar și mulțumit că a lăsat un limbaj prin care romii să se înțeleagă, mai întâi, pe ei. „Tot ce se vorbește în limba română conceptualizat despre romi sunt concepte create de mine”.
Două viziuni au schimbat pentru totdeauna modul în care s-a conturat și a evoluat emanciparea romilor în România. Pentru mulți dintre romi, Nicolae Gheorghe e părintele fondator al mișcării. Dar mai sunt și alții, mai puțini, ce cred că Vasile Ionescu este „fondatorul mișcării rome, realul fondator al mișcării rome”.
„Vasile Ionescu a avut un rol în mișcarea romilor de la început. Dar Nicolae Gheorghe era implicat încă din anii ’70, când a început să creeze mișcări alternative în perioada comunistă. Imediat după revoluție, știa ce să facă, practic, a fost cu câțiva pași înaintea tuturor”, crede Ciprian Necula, el însuși un discipol al lui Nicolae Gheorghe, în a cărui școală de activism a intrat, la un an după povestea Șatra ASTRA.
Pentru Gelu Duminică, „fără tăgadă, fondatorii au fost Nicolae Gheorghe și Vasile Burtea. În momentul în care cei doi, în perioada comunistă, trimiteau scrisori la Europa Libera, Vasile nu exista pe piața gânditorilor. El a venit după ’90, a devenit activist, unul foarte bun”.
Nicolae Gheorghe era un om de stânga, cu o viziune socialistă, cosmopolită, care vorbea de drepturile romului ca de drepturile omului, indiferent de etnie. O viziune cu priză, din care avea să iasă un suflu nou, necesar și anticipat, mai ales pentru lupta împotriva rasismului.
Dar pentru Vasile Ionescu, nu poți avea libertate și emancipare, fără să știi mai întâi cine ești, fără să îți asumi identitatea, fără să îți revendici etnia. Fără educare. Fără o revoltă morală. De aici trebuie să pornească lucrurile, ca mișcarea romilor să se închege din nou.
Abia după ce ai înțeles cine ești și de unde ți se trag relele, că ești o minoritate națională, cu drepturi care țin de minoritatea națională, drepturi culturale, lingvistice, cu dreptul la instituții culturale rome, la instituționalizare etnică, abia apoi poți să pornești un dialog, cu tine, cu cei din comunitate, cu cei din afara ei.
Iar pentru asta, se cere asumare, vindecare, recunoaștere, încet, încet curajul de a trăi conform propriilor rădăcini, iar apoi va veni și dezvoltarea romilor, pe care statul, deocamdată, o privește ca pe-o problemă socială. Dar când reperele nu sunt clare, istoria e necunoscută, iar individul e marcat de stigmat, răspunsul la întrebarea – „vrem să devenim români, să ne asimilăm, sau să devenim o națiune?” – nu mai e unul urgent.
„Ideile lui Nicolae Gheorghe au prins mai bine, că erau în acord cu ce voia lumea, să fim cetățeni, nu contează istoria. Ba contează, istoria, identitatea, contează că am fost sclavi peste 500 de ani, contează că am trecut prin Holocaust. Nu suntem veniți și născuți ieri.
Cum o să stea, un stra-stra-stră nepot al unui stăpân de sclavi la masă cu un stră-stră-stră nepot al unui sclav, ca niște cetățeni, și totul să fie în regulă, dacă nu se reconciliază istoric, cultural?”, întreabă Delia Grigore.
Nici discipoli, nici maestre, nici șefu
Spre o viziune culturală s-a aplecat și Nicolae Gheorghe în ultimii ani de viață, una care avea să-l reapropie de ideile lui Vasile Ionescu. Din păcate, s-a întâmplat prea târziu, nu doar pentru că acesta a murit în 2013, dar și pentru că prea puțini dintre discipoli i-au înțeles acest nou viraj în idei, iar să le preia, nu a mai făcut-o nimeni.
E o misiune pe care și-a dat-o Vasile Ionescu, pentru „dușmanul prea iubit”, despre care a scris o carte de aproape 500 de pagini, un testament al demnității, în care îl interpretează și îl explică și celorlalți pe Nicolae Gheorghe, chiar dacă, nu toți sunt de acord cu el.
„Eu am lăsat foarte puțini oameni în jurul meu. Eu am fost așa, boemul, poetul, o chestie foarte ciudată, care există, nu prea o înțelegi, cam așa am fost eu.”
Vasile Ionescu
„Nu le dădeam voie să zică nici că-s discipoli, nici mie maestre, nici șefu‘”, dar era evident o relație în care ei învățau ceva de la mine”.
Pe aceștia, îi poți număra pe degete: Florin Manole, actual deputat PSD, avocatul Marian Mandache, Ana Oprișan, care acum lucrează la Consiliul Europei, Delia Grigore, care e profesoara universitară și directoarea Centrul Rromilor „Amare Rromentza”.
De cei mai mulți lideri ai noilor generații, Vasile Ionescu e mai degrabă dezamăgit, după el, mișcarea modernă a romilor e, deocamdată, blocată, iar asta pică în seama lipsei unei viziuni comune, sau poate una care să coincidă cu a lui, a crizei de elite, a necunoașterii propriei etnii. Pe unii îi vede lăsați în urmă, prinși încă în cutume și tradiții, pe alții, pe o pantă modernă ce duce către asimilare.
În Rromanipen-ul Deliei Grigore,- care provine dintr-o familie de romi asimilați și care e etnolog de profesie, – adică etnotipul, arhetipul cultural rom, legea culturii tradiționale romani, cu valorile sale de onoare, de frăție, de credință, dar și de responsabilitate reciprocă împărtășită, Vasile Ionescu vede o imposibilitate de reformă, o reîntoarcere la sapă.
„Asta nu înseamnă că sunt pe ideea unei culturi tradiționale care să rămână încremenită într-o tradiție veche, care să nu ne dea voie să progresăm. Dar trebuie să pornim de la un model cultural, unul și pe care să îl contrazicem, dar să îl avem acolo la bază, poate stocat într-un muzeu, și apoi să dezvoltăm cultura modernă, care să aibă și acel ethos rom modern, limba romani dezvoltată literar, ce mai înseamnă să fii rom azi, pentru tineri, poate un simbol, steagul, ziua internațională a romilor, ziua dezrobirii, ceva”, apără Delia Grigore.
„El zice că decăderea mișcării romilor se datorează oarecum generației mele, pe care o numește soros-maoistă, o combinație între activiștii lui Mao și școala lui George Soros de societate deschisă. Eu nu cred asta, deloc, cred că nu avem de-a face cu o decădere a mișcării romilor, ci că aveam de-a face cu o așezare a ei pe cu totul și cu totul alte considerente, pe unele mai moderne. Și că idea că romii sunt victimele propriilor prejudecăți și schimbarea romilor stă în ei, pe care o promovează Vasile, la mine e un pic alta. Schimbarea poate sta în tine, da, atât timp cât și celălalt e cu tine împreună în societate”
Gelu Duminică
„Cei mai mulți colegi de-ai mei, din generația mea, dar și mai tineri, îl consideră pe Vasile Ionescu nebun. Asta e eticheta pe care a primit-o, cum se întâmplă cu orice om care iese din normă. Vasile are un bagaj semnificativ de lecturi, așa încât pierde, când citează. Nu îl înțelegi, îl consideri nebun, dar un nebun simpatic, care e de-al nostru. Cred că e singur acum. Am încercat, nu am reușit să îl aduc în zona asta de colaborare, el are propria viziune, care de foarte multe ori intră în contrast cu alte viziuni. Intenția mea e să îl susținem cumva, să îl ajutăm să publice, pentru ca ideile lui să nu moară acolo, la Vasile nebunul” .
Ciprian Necula
„Cvasimajoritatea îl respectă pe Vasile, inclusiv cei care nu sunt de acord cu ideile lui. El e un vizionar, și nu cred că ideile de schimbare trebuie să fie populare în comunitatea romă.” – Gelu Duminică.
„El vede lucrurile mai dur, vede această trădare în idei, această imposibilitate de reformă în cadrul mișcării. Cred că atitudinea lui tăioasă vine și din dezamăgirea pentru mișcarea romă și din neputința de a mai face ceva concret. E detașat. E un filosof al mișcării rome, un gânditor, dar uneori e nedrept, devine nedrept pentru că e detașat. E văzut ca fiind excesiv de critic și de dur, și atunci oamenii nu se adună în jurul lui. Toți îi respectă nivelul intelectual excepțional, erudiția, viziunea, chiar și spiritul tăios, dar mi-ar plăcea să revină și printre noi, ăștia care ne mai zbatem în amărâta asta de mișcare.”
Delia Grigore.
Poate că mișcarea romă așa cum și-o dorește Vasile Ionescu a eșuat, poate că e doar suspendată într-un limbo, așteptând noile generații, dar pentru el, elita actuală trebuie musai schimbată. În locul ei, să vină una care să se reîntoarcă către mase, prin rețele active de comunicare, căci până una alta, nici cea politică, nici cea culturală nu au reușit un lucru esențial: să tragă după sine poporul rom și să-l destigmatizeze.
„Apreciez că vor fi necesare încă două generații până să se ajungă la nivelul generației fondatoare. Așa că, scrieți-vă cărțile, dacă vreți să lasați un semn celor din viitor”, le-a transmis, pe un perete virtual. Delia Grigore, de exemplu, mai avea puțin și scria „Vreau un discipol”. Din fericire, pare că acesta a apărut, în Universitatea București la care lucreaza: „Abia după 25 de ani de răbdare și așteptare, a venit o nouă generație. Îmi era frică că o să mor și nu o să am pe nimeni lângă mine, nu neapărat să-mi preia viziunea, dar să învețe partea mea de literatură și cultură romă”.
Iar Vasile Ionescu, din povestea de la Minsterul Culturii, e cel mai mândru că a lăsat Centrul Național de Cultură a Romilor – Romano Kher, apărut în 2003. „După aceea, când s-a ajuns la partea de implementare, a ieșit o prostie, s-au repezit toți șmecherii”.
Nefuncțional în primii 10 ani, timp în care a fost condus de diferiți nepricepuți, români și romi, în ultima perioadă a început să miște, fiind singurul de acest fel deocamdată, care promovează valorile tradiționale, dar și cultura modernă a romilor, chiar dacă subfinanțat, cu 27 de angajați, cu tot cu șofer și femeia de serviciu.
***
Încă niște iluzii
Pandemia încă ne ține în case, iar undeva, în spatele ecranului, Vasile Ionescu vorbește și aprinde Kent clasic dupa Kent clasic, singurul viciu pe care și-l poate asuma de unul singur. „Sunt un tip care se autocontrolează, pentru că am o emotivitate foarte puternică”.
Alcoolul ar deschide prea multe portițe ale sufletului, iar când asta se întâmplă, te poti trezi singur în fața hăului. Sau să te duci după Dumnezeu cu parul. Zilele astea e un om mai calm, îmi spune, secretul e să nu-ți dorești. Autocontrolul. Și să n-ai obsesii de mărire.
„Știi ce admir la tine, Vasile?”, ia spus Florin Cioabă, cel autonumit regele romilor. „Că tu crești sigur și fără îndoieli, nu ai urcușuri și coborâșuri”. „Asta pentru că eu am eliminat șocurile”, spune Vasile Ionescu. „Nu am avut niciodată ambiția să fiu liderul romilor, ci să înțeleg eu ce e chestia asta. Nu e falsă modestie, chiar nu am fost tentat”.
Ca atunci când și-a întâlnit prima soție, Sultana, „toată lumea se dădea în vânt după ea, mie nici nu îmi trecea prin cap să mă gândesc la ea. Eu zdrăngăneam chitara și ea a venit la mine și m-a sărutat, a rămas toată lumea șocată”. Altădată, după ce a scos o revistă de studii, cu vreo 10 ani în urmă, regele i-a trimis o sticlă de coniac fin, cu turnul Eiffel, pe șofer: „Știu că tu ești mai franțuzit și vreau să-ți dau sticla asta, pentru că mi-a plăcut foarte mult revista pe care ai făcut-o, am avut ceva de învățat”.
Că a schimbat imaginea romilor e un comentariu pe care îl primește des, în grupuri virtuale, pe Facebook, dar și reale, unde întreține conferințe, iscă discuții, vorbește tuturor despre ideile sale și cum mai poate fi salvată mișcarea romilor.
„E vorba și de un anumit sacrificiu, în care am spus că eu nu voi face asta, în primul rând pentru că știam că, în clipa în care ești critic la adresa statului român, a guvernului, e clar că dacă te-ar prinde cu ceva… Și atunci am evitat întotdeauna să fiu prins cu ceva, am fost mai curat ca lacrima, probabil că asta le place lor, că am rămas un tip vertical”.
Dar Vasile Ionescu știe și cum să scape de oameni. „Nu știu dacă în lumea nebunilor trebuie să te porți ca un om sănătos, pentru că nu ești înțeles. Adică sănătatea mea vine din faptul că nu sunt tolerant. Dar aș fi tolerant, atunci partea asta de linie conceptualizată, de linie morală, s-ar dilua.
„Iar cei care se apropie totuși de el, știu că trebuie să-i vorbească într-un anume fel, altminteri, „nu sunt un tip disprețuitor, dar mai bag și câte o țigănie, o înjurătură”. Iar admirația nu e iubire, iubirea e și ea volatilă și poate că bunătatea face cel mai mult sens, iar de la Iisus știe că „poți să treci prin durere, dar să nu-ți pierzi încrederea în bunătate.
Tu însuți poți să te constitui ca exemplu pentru bine, mai multe pretenții de atât nu am avut”. Lev Mîșkin, Iisus, Ion Baciu, ei nu erau capabili de ură. Nu că Vasile Ionescu ar avea o problemă să fie iubit, când înainte de toate, „eu nu sunt foarte sigur că mă iubesc pe mine”. Cu toate astea, chiar și cei neiubiți pot iubi, atât că n-au măsură și-o pot face până la nesfârșit.
După 65 de ani, ce-a fost mai greu a trecut, chiar și după o viață de catastrofe existențiale. Astea sunt frămânări de-ale tatălui, pe care copiii – unul de 35 de ani, celălalt de 21, nu le vor cunoaște vreodată. „Pentru că primul e român, zâmbește, e amabil cu mine, dar el a fost crescut de maică-sa într-o familie de români. Știe că are o parte de sânge de rom în el, dar nu îi spune nimic chestia asta, el e IT-ist”. Iar nepotul, lui îi va fi bine, „are părinți normali”.
Între timp, Vasile Ionescu doar ce a mai terminat o carte, Țiganomahia, o trimitere la Țiganiada lui Budai Deleanu, pentru că anul ăsta s-au împlinit 200 de ani de la moartea lui.
„Nu a celebrat nimeni, dar pentru mine e un autor important. Și pe ultima sută de metri, am spus că e Ultimul Textament, de la text, de la scriitură, și ultima Țiganiadă. Adică mi-am dat seama că s-ar putea să nu mai scriu nici o carte, m-am plictisit.”
Și totuși, Vasile Ionescu simte un vânt nou de schimbare. Antirasismul trebuie organizat. Elita romă, din nou, renăscută. Așa că proiectează un partid. Reconstruiește. Apoi dă drumul Societății Academice Rome, în care noi tineri se vor forma în mișcarea romilor. Urmează mișcarea MAMA, ce va lupta pentru combaterea bullying-ului rasial. Apoi, o televiziune. Plus niște cărți de născut, „Cum iubesc cei neiubiți” e încă nescrisă. Vasile Ionescu are treabă.
Acest articol a fost publicat pe PressHUB în cadrul proiectului “No Hate – Redactare incluzivă a articolelor despre romi în perioada pandemiei COVID-19”, un proiect derulat de Freedom House Romania, în parteneriat cu Agenția de Dezvoltare Comunitară “Împreună”, cu sprijinul financiar de Active Citizens Fund România, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
