Vizita președintelui Klaus Iohannis oferă ocazia publicului românesc să-și întoarcă pentru o clipă privirea înspre continentul african. Din păcate, o face mai ales din perspectiva costurilor extravagante ale acestei vizite și a felului în care președintele a decis să petreacă o parte din timpul șederii sale pe aceste continent.
Desigur, aceste aspecte sunt sensibile, chiar dureroase pentru un public român supus unei „reforme fiscale” lipsită de orice coerență și cu rezultate incerte, dacă nu de-a dreptul neliniștitoare pentru viitorul apropiat.
Aici putem adăuga și secretizarea abuzivă a cheltuielilor legate de vizitele președintelui, așa cum bine a fost semnalat acest demers de către jurnaliștii de la Recorder.
Dar dincolo de dimensiunea anecdotică a vizitei în Africa și de insistența justificată pe pasiunile turistice ale cuplului prezidențial, rămâne totuși pe deplin deschisă chestiunea relațiilor României cu țările de pe continentul african.
Citește și: De ce nu ma interesează că Rareș Bogdan s-a dus la piață cu un ceas de 30.000 de euro
Putem să ne întrebăm, evident, care au fost criteriile alegerii acestor țări pentru a fi vizitate. Dincolo de existența unor tradiții foarte vechi și întrerupte de cooperare, Kenya, Tanzania și Senegalul, la care se poate adăuga și Cabo Verde sunt astăzi țări relativ stabile și sigure, pe un continent cuprins din nou de febra unor mișcări convulsive la nivel social, politic și militar.
În același timp, cele patru țări sunt deservite de două ambasade ale României active pe continent, cele de la Nairobi și Dakar, care depun eforturi supraomenești pentru a asigura o reprezentare demnă a țării noastre într-un spațiu geopolitic uriaș, agitat și imprevizibil.
Vizita în Africa a delegației prezidențiale este binevenită, dar din păcate este foarte tardivă. Are loc la peste treizeci de ani de când a mai avut loc o asemenea vizită complexă, ceea ce, în cooperarea bilaterală și multilaterală este un interval foarte lung.
Trebuie să spunem aici că România a întreținut relații de colaborare excelente cu numeroase state africane în deceniile ce au urmat cuceririi independenței de către aceste state (1960-1990).
Bineînțeles, nu trebuie să ignorăm condițiile specifice în care s-au dezvoltat aceste relații, când regimul lui Nicolae Ceaușescu a exploatat politic și ideologic contextul post-independență din spațiul african.
Dar sub această motivație sau dincolo de ea, au existat schimburi intense care s-au tradus printr-o prezență importantă a României pe continentul african, în domenii dintre cele mai variate (de la exploatări miniere și petroliere, trecând prin colaborări în domeniul medical sau alimentar, până la cooperarea masivă în domeniul educației și al formării academice).
Toate acestea au creat în timp un capital de imagine foarte pozitiv pentru România în țările respective, un capital care s-a transmis peste timp până aproape de noi și care astăzi, din nefericire, este în curs de dispariție.
Aceasta pentru că după 1990, România a abandonat practic relațiile cu Africa, a redus la minimum numărul reprezentanțelor diplomatice și a personalului diplomatic pe continent, acordând o atenție foarte scăzută schimburilor economice și culturale între țările noastre.
S-au pierdut relațiile privilegiate cu țări partenere precum Senegal, Guineea, Congo, Mozambic, dar și Etiopia sau Kenya, au fost vândute pe prețuri de nimic active și proprietăți ale României de pe continent, a încetat relația cu foștii studenți africani care au studiat în țara noastră în anii 1980-1990.
Pe durata mandatului meu de ambasador la Dakar, între 2012 și 2016, am fost martorul a numeroase cereri și speranțe exprimate de foști studenți africani în România, unii în poziții importante în aparatul guvernamental și de stat, de a relua colaborarea bilaterală pe baze noi, precum și programele de formare pentru studenții africani în România.
Grație programului „Eugen Ionesco” și burselor guvernamentale oferite de statul român, un număr de tineri africani reușesc în continuare să obțină burse pentru a studia în centrele universitare românești.
Vreme de mai multe decenii, România nu a conștientizat rolul important de avocat al țării pe care acești tineri, odată întorși în țările lor de origine, îl pot juca în favoarea noastră și a intereselor României.
Ca parte a Uniunii Europene, România are astăzi un alt statut și beneficiază de facilitățile puse la dispoziție de reprezentanțele în diferitele capitale africane ale UE. Dar și aceste beneficii sunt minime câtă vreme din aceste reprezentanțe continuă să facă parte foarte puțini diplomați și experți români.
E meritoriu faptul că autoritățile române au decis să semneze memorandumuri de înțelegere și alte acorduri, în domenii dintre cele mai variate, cu țările pe care le vizitează președintele.
Aceste documente nu vor produce efecte imediate, dar vor încuraja cu siguranță actorii politici, economici sau academici din România și țările partenere să identifice căi noi de colaborare.
Am fost și rămân un fervent promotor al intensificării relațiilor culturale și academice cu continentul african. Consider în continuare că efortul universităților românești de a primi studenți africani pentru formarea în diferite discipline și domenii trebuie intensificat printr-un sprijin si mai consistent din partea statului român.
Autoritățile române trebuie să ajungă să înțeleagă, într-un târziu, că în deceniile ce vin Africa va juca un rol decisiv în evoluția întregii planete și a omenirii.
Resursele imense ale continentului – pentru care se luptă azi marile puteri, cu deosebire China, Rusia, India, țările din Golf, dar și SUA și Canada, precum și mari actori privați și non-guvernamentali – se vor dovedi vitale pentru toată populația globului.
E foarte greu pentru România să-și mai găsească un loc în spațiul unei competiții nemiloase, în care putem performa pe domenii bine țintite, de nișă.
De asemenea, continentul african, cu o imensă populație tânără, este principalul rezervor de resurse umane pentru marile proiecte mondiale ale viitorului.
Neîncrederea societăților locale în fostele puteri coloniale (cu deosebire Franța și Marea Britanie) a lăsat teren liber manifestării tuturor tendințelor extreme și abuzive de exploatare economică sau de manifestare a fundamentalismului religios.
Democrațiile africane, atâtea câte sunt și așa cum sunt, se află astăzi în mare pericol.
Pentru aceasta, primul pas care trebuie făcut este sporirea prezenței românești pe continentul african, precum și sporirea prezenței africane în România. Țara noastră dispune în acest moment, în zona subsahariană (exceptând Maghrebul și Egiptul), de doar șase ambasade (dacă socotelile mele sunt exacte): Dakar, Abuja, Luanda, Pretoria, Nairobi și Addis-Abeba, pentru aproape 50 de țări.
În niciuna din aceste ambasade nu se află mai mult de 4-5 diplomați și funcționari consulari, iar bugetul lor lunar de funcționare nu depășește cel mai adesea salariul unui șef mediu dintr-o agenție de la București.
Ceea ce face din munca acestui personal diplomatic o corvoadă greu de imaginat, iar din sarcinile cotidiene o povară epuizantă care poate fi explicată cu greu cuiva care nu înțelege complexitatea acestui tip de muncă. După cunoștințele mele, numărul consilierilor economici sau culturali din aceste ambasade se apropie vertiginos de zero.
Întărirea cooperării cu țările africane are nevoie de o manifestare explicită a voinței politice și a curajului și imaginației geopolitice care să facă din România un actor internațional important ce se poate baza oricând pe prietenia și solidaritatea partenerilor africani.
Africa e infinit mai mult decât turismul exotic și decât loviturile de stat, epidemiile sau crizele climatice despre care auzim din mass media. Africa este, în feluri pe care trebuie să le descoperim, o parte vitală, decisivă, din viitorul omenirii.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
