Alegeri într-o democrație cu tradiție: nițel rasism și xenofobie

În zilele astea de campanie electorală în Quebec mi-am adus aminte de o glumă de acum câțiva ani. După un mic cutremur de pământ în Canada, care nu a scuturat nici frunzele copacilor, a două zi circula pe FB o glumă cu un scaun de grădină răsturnat și cu meme-ul: „Vom supraviețui”.

Așa o să ziceți și acum când va spun că la postul de prim ministru avem doi candidați, unul racist și misogin, altul xenofob. O să ziceți că vom supraviețui. We’ll do. Dar nu e a bună.

Primul este un tip pe nume Éric Duhaime, în prezent șef al Partidului Conservator din Quebec. Éric era mai înainte un cunoscut jurnalist la o stație de radio numită în Quebec Radio-poubelle (Radio-gunoi), care propovăduia în mod vădid islamofobia, racismul, misoginia.

În urma unui proces intentat de o prezentatoare de meteo care s-a văzut tratată cu toate numele posibile, Éric a trebuit să platească despăgubiri masive și să renunțe o vreme la postul de animator.

Dar pe urmă, a venit Trump și lumea s-a schimbat.

Ceea ce era imposibil de zis pe posturile publice, de mamă, de vagin, de vecinul musulman, de recepționista cu accent, a început să devină normă, glumițe de cazier permise pe scena publică. Éric și-a reluat locul de animator, iar acum un an a fost întronat șef al Partidului Conservator.

În vremurile de altă dată, o asemenea nominalizare ar fi fost imposibilă. Electoratul canadian are memoria lungă când e vorba de gafe publice.

Citește și: Magia are loc întotdeauna la firul ierbii

În 1995, când s-a votat la referendumul pentru separarea Quebecului de Canada, unde votul contra separării a fost într-o o minimă marjă de 51 la 49, prim-ministru de atunci, Jacques Parizeau, a spus ceva de neiertat: acest eșec referendar a fost cauzat de banii federalului și de votul etnic.

Nimeni nu i-a iertat lui Parizeau gafa, dar mai ales nu și-a iertat-o el. Politician versat, Parizeau a înțeles că după o asemenea afirmație, un politician nu se mai poate numi reprezentatul tuturor quebechezilor. Așa că a demisionat.

Ideea că cineva ca Éric Duhaime ar putea să revină pe scenă ca politician ar fi fost de neimaginat atunci. Acum e posibil. M-am uitat de curiozitate la pozele de grup cu suporterii lui; nici picior de etnie printre ei.

Ori dacă circuli cu metroul la Montreal, rareori mai găsești un caucazian printre pasageri. Evidența este că viața politică nu ține pasul cu societatea, cu componența, cu așteptările ei.

Al doilea este François Legault, prim-ministrul actual al Quebecului, care candidează acum pentru al doilea mandat, ca șef al partidului de centru dreapta Coalition Avenir Quebec. Ori, așa cum vede el lucrurile, Quebecul trebuie să își tempereze viitorul migrant, în condițiile în care toată provicia cunoaște o penurie de muncă fără precedent.

După primul mandat, Legault a anulat toate cererile de imigrație în vigoare, ca să pună bazele unui nou val de migranți: oamenii fără prea multe studii, ci doar cu abilități manuale.

Oameni din toată lumea care au așteptat doi ani să le vină răspunsul la cererea de migrare în Quebec și-au văzut dosarul anulat din oficiu. Alți bani, altă cheltuială. Legault a fost adesea numit Trump al Quebecului, nu numai pentru că este milionar ca și magnatul american, dar pentru că spune pe față ceea ce alții gândesc acasă: avem prea mulți imigranți, „care aduc poate droguri și violuri”.

Și care nici nu vorbesc franceza.

O să ziceți că nu e grav. Poate. Dar această tendință a unui discurs public încărcat de ură, de racism, de xenofobie tinde să se amplifice în Canada, un fel de ultim bastion al eleganței discursului politic. Ca și Statele Unite, și Canada are structurile democratice necesare care să constituie un zid de protecție împotriva ascensiunii rasismului și a xenofobiei. America a supraviețuit se pare. Dar au rămas sechele. Iar cancerul se pare că revine.

Citește și: Agresiunea și lașitatea publică

Ca imigrantă, acest tip de discurs mă îngrijorează. Mă face să nu mă mai simt acasă în Canada. Mă face să mă simt vinovată de ceva ce nu am făcut. Mă face să îmi fie rușine că am accent. Că sunt diferită. Încep să cred în discriminare, deși m-am ferit dintodeauna să acuz pe cineva de eșecurile mele.

Dacă e ceva ce nu mi-a ieșit în viață este din vina mea, nu a societății. Eu sunt cea care nu a muncit destul. Tipi ca Éric și François mă fac totuși să mă îndoiesc de această toleranță binevoitoare: și dacă totuși nu e vina mea? Eu, familia, prietenii, colegii mei migranți am fi putut face mai mult în țara asta dacă undeva cândva nu dădeam peste un Éric sau un François.

Urmăriți PressHUB și pe Google News!