Alexandru Stermin este biolog și explorator, predă la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. A absolvit teologia, a studiat filosofia și psihologia. Este doctorand la Filosofie și autor al unor cărți devenite bestselleruri la Editura Humanitas: „Călătorie în jurul omului”, „Căzuți din junglă”, „Privirea urangutanului”.
Sandu nu este un militant ecologist, ci un cercetător care studiază în pădurile noastre ca și în junglele lumii comportamentul omului și al animalele: viul. El are convingerea, cu care își călăuzește munca, că nu este bine nici să pui omul deasupra naturii, și nici natura deasupra omului: omul și natura, ca să se cunoască și înțeleagă, trebuie să fie pe același plan.
Tulburat de moartea tragică a Dianei, de uciderea ursului și mai ales de ura și neînțelegerile care s-au revărsat după aceea, Sandu a scris acest text dorind să ne ajute să înțelegem într-un sens mai larg și pe termen lung ce ni se întâmplă (Ruxandra Hurezean).
––-
„… prima diferență dintre noi, oamenii orașului și ei, locuitorii junglei cu jaguari: Ei caută să înțeleagă Natura ca să se apere de ea, noi căutăm să o înțelegem ca să o putem controla.
A doua importantă diferență dintre noi și oamenii junglei este aceea că noi suntem separați fundamental de lumea din jurul nostru, suntem excepționali. Așa am ajuns că credem că noi, cei aflați înafara lumii nu doar că o înțelegem dar o și putem controla. Avem știința care ne spune cum funcționează Natura și avem autoritățile și instituțiile care spun ca o pot controla și gestiona.
În tot acest context de credințe în care suntem stăpânii Naturii pe care o cunoaştem și o controlăm, vine peste noi o veste nenorocită de o destrămătoare tristețe. Diana, o fată de 19 ani care și-a găsit sfârșitul în mijlocul Naturii, față în față cu ursul, pe un traseu marcat, cu operatorul de la 112 la telefon.
„Când se lasă întunericul, toți intră în casă”
De câteva luni m-am întors dintr-un trib ascuns în pădurea amazoniană – tribul Kalapalo. Sunt pescari pașnici care rareori vânează, motiv pentru care nu prea intră în pădure, iar dacă o fac, se întâmplă excepțional și pericolul e mare, atâta vreme cât armele lor sunt rudimentare.
Când se lasă întunericul, toți intră în casă, în colibele lor enorme, ca niște șuri făcute din bârne de lemn arcuite și acoperite cu un soi de iarbă uscată.
Din prima zi m-au avertizat să bag de seamă și să nu merg în junglă. Se întâmplă mereu lucruri pe care eu nu-s capabil să le înțeleg și asta e extrem de periculos. În tribul vecin – Matipu, oamenii dorm, de câteva nopți cu câinii în colibă, căci după ce se lasă întunericul vine un jaguar și ucide tot ce mișcă.
Cu un an înainte am fost în alt trib din bazinul fluviului Paraguay, în rezervația Umutina, chiar dacă sunt pescari, au o relație mai apropiată cu jungla. Istoria de războinici, armele pe care le au și o întreagă cultură legată de pădure le sunt de ajutor în întâlnirea cu jungla. Întinderile acestea nesfârșite de arbori înalţi, mlaştini și liane sunt pline de pericole – jaguari, șerpi, pescari.
Când am aflat de începutul războiului din Ucraina locuiam în mijlocul celei mai mari mlaștini din lume, în Pantanal, cu pantaneiros, oamenii mlaștinii, care niciodată nu calcă pe uscat – adică pe grindurile din enorma mlaștină, căci acolo e o densitate de jaguari de cinci-șase ori mai mare decât în pădurea Amazoniană.
Noaptea intram în casele de lemn acoperite cu vegetație și dimineața găseam urmele jaguarului pe nisipul din curte. Cu mulți ani în urmă am fost și în jungla din India, unde oamenii trăiesc în sate împresurate de păduri cu tigri.
În mijlocul lor încerc să deslușesc felul în care de zeci de mii de ani, acești oameni își duc firul vieții lor prin densa pânză a existenței ce construiește jungla și lumea.
„Magia este știința junglei”
La fiecare pas făcut în junglă, ori cu fiecare meandră pe care o traversam pe râu, băștinașii căutau semne, semne pe care să le citească, să le interpreteze și după care să se orienteze.
Aceste semne erau, în general, evenimente, situații mai mult sau mai puțin excepționale, gesturi ale lumii care ieșeau din ciclicitatea sau așteptatul ei. Un sunet al unui animal rar, ori făcut într-o vreme sau moment al zilei neașteptat, o frunză care pica din arbore și prinsă de un curent în loc să cadă jos, traversează orizontul paralel cu solul de parcă ar sfida gravitația sau și mai spectaculos, o lună roșie, o cometă ori o eclipsă de soare.
Toate acestea, prin nepotrivirea lor în marile repetiții, trezesc atenția și cer o reacție, o reacție asemeni lor, una de excepție.
Evenimentele rup ritmul firesc al lucrurilor și, în raport cu ele, și noi ar trebui să facem asta. Dacă plecăm la pescuit și o frunză traversează orizontal poteca, ne întoarcem sau schimbăm locul în care am vrut să pescuim.
Chiar dacă par străine de noi, toate acestea sunt în fapt, situații pe care noi, modernii, le numim, cu un zâmbet în colțul gurii, superstiții. Țin de gândirea noastră magică, o gândire în spatele căreia nu pare să existe un motiv rațional.
Magia este știința junglei
Așa cum spunea C. G. Jung „Magia este știința junglei”, cheia după care acești oameni înțeleg lumea și își duc existența în ea. Pare că de-a lungul timpului, într-o lume atât de nesigură, această formă de gândire s-ar putea să funcționeze.
Să ne imaginăm doar cum, într-o zi înainte de vânătoare, unul dintre membrii nu se simte bine sau a văzut ceva, a simțit ceva ce l-a tulburat, asta îl face să nu participe la vânătoare și deci, să stea departe de pericol. Dacă eşti în junglă la vânătoare – spune Jung – și nu ești în formă foarte bună, orice scăpare ţi-ar putea fi fatală.
Superstițiile ne amintesc mereu că orice e posibil
Superstițiile ne trezesc anxietatea, teama, ne pun în gardă, ne fac să înțelegem că într-o lume care pare a avea o structură se poate întâmpla orice, pot mereu debuta situații neașteptate și, pentru asta, trebuie să fim atenți să facem și noi gesturi neașteptate ca să ne protejăm.
De fapt, unul dintre modurile de a vedea eficiența acestor superstiții este acela că îi amintește mereu omului că orice e posibil și ar trebui să fie mereu pregătit să facă ceva în fața acestui nesfârșit orizont de posibilități.
Gândirea magică a omului din junglă nu-l face decât să fie atent la lume ca să se poată proteja. Superstițiile au în spatele lor frica, iar frica ne spune că trebuie să avem grijă, că suntem vii și că vrem să rămânem așa.
Pățesc și eu asta, de multe ori când ies din casă și în vreme ce cobor scările mă întreb dacă am încuiat ușa, de parcă la mine pe perete e tabloul lui Caspar David Friedrich cu „Călugărul în fața Mării” și vin tâlharii să-l fure.
Cum cade gândul mă opresc și vreau să mă întorc să verific ușa. Ca din senin paralizez și o aud pe bunica mea care, pe vremea în care plecam la școală și uitam câte ceva, dacă voiam să mă întorc din drum îmi spunea să nu fac asta că-i semn rău.
Așteptam atunci în uliță la cinci metri de poartă, iar ea mergea să îmi aducă penarul uitat. Mă văd blocat pe scări, tulburat de gândirea mea magică și de teama că am lăsat ușa deschisă. Încerc să mă adun și să văd, de fapt, de ce îmi este frică, ce mă îngrijorează, ce am astăzi de făcut, ce am făcut zilele trecute și mă sperie atât de tare încât nu vreau să confrunt problema și proiectez anxietatea pe tot felul de situații, cum ar fi teama că am uitat să încui ușa, fapt care nu s-a întâmplat niciodată, căci să încui ușa e un gest reflex.
Gândirea magică îi ajută să observe
Oamenii junglei se tem de lumea din jur iar gândirea lor magică îi ajută să o observe mereu, să îi găsească ciclicitatea și iregularitățile ca să se poată proteja de ea, căci jungla e infinit mai puternică decât ei.
Dacă știința junglei este magia, atunci magia lumii în care noi trăim este știința. Noi, modernii, căutăm să vedem ciclicitatea naturii și să identificăm excepțiile ei ca să înțelegem cauzele din spate, motivele pentru care lucrurile se întâmplă așa. Vrem să îi cunoaștem legitățile! De ce?
Nu ca să ne apărăm de ea, ci ca să o controlăm. Credem că dacă înțelegem Natura o putem controla și controlând-o ne vom simți în siguranță în ea și o putem exploata.
Iată prima diferență dintre noi, oamenii orașului, și ei, locuitorii junglei cu jaguari. Ei caută să înțeleagă Natura ca să se apere de ea, noi căutăm să o înțelegem ca să o putem controla.
Noi suntem oamenii–urs
Unul dinte motivele pentru care am făcut toate eforturile să ajung să locuiesc cu oamenii din Umutina este că, atunci când mor, ei se transformă în animale. Fiecare trib are un animal totem și membrii lui, când se sting, devin animalul central din cultura lor.
Șeful tribului îmi povestea cum tamandua și furnicarii sunt strămoșii lor. Cum nepoata lui a văzut un furnicar și a exclamat: „Uite-l pe străbunicul!” Cei din Kalapalo vorbesc cu toate vietățile și chiar se căsătoresc cu ele. Primii oameni ai tribului lor au apărut din căsătoria dintre un jaguar și o femeie.
Jung povesteşte cum, într-un trib pe care îl vizita în Africa, un vânător alb a ucis un crocodil și oamenii tribului credeau că acesta a fost motivul pentru care a murit o femeie din tribul lor, căci sufletul ei boşiman era crocodilul.
Tot așa un alt vânător a ucis un leopard care amenința niște vite și a născut astfel o întreagă revoltă din partea oamenilor din sat, care spun că o altă femeia a murit, căci ea era una și aceeași cu leopardul.
O legătură între oameni și animale
Există o legătură magică între oameni și animale, parte din noi trăiește în câte un animal așa cum o parte din animal trăiește în noi. E ca și cum o inimă mare bate în toți, în noi și toate vietățile pământului și, omorând un animal, lovim în această unică inimă a vieții ce ne ține în viață pe toți.
Locuitorii tribului în care era, i-au descoperit lui Jung faptul că el face parte din rândul oamenilor-urs. Asta pentru că atunci când urca sau cobora o scară o făcea așa, cum o facem majoritatea, se prindea cu brațele de ea și urca în patru labe, nu așa cum fac ei care urcă scara fără să se țină de ea.
Toți cei care urcăm sau coborâm scara cu fața spre ea, ajutându-ne cu mâinile suntem oameni-urs, suntem deci înfrățiți cu ursul. Asta însă în cultura celor care nu există o limită între om și animal, între om și lume.
După cum spune Jung, în realitatea oamenilor pe care îi vizitase omul „nu visează să devină stăpânul creației. Clasificarea sa zoologică nu culminează cu homo sapiens, ci pentru el suprema ființă este elefantul, după acesta urmează leul, apoi șarpele uriaș sau crocodilul, apoi omul și pe urmă animalele inferioare. Omul este încă integrat naturii.”
Așa cum se întâmpla și în triburile cu care a trăit, unde deasupra tuturor era fie jaguarul, fie arborele ficus, fie harpia ori papagalul Ara, iar omul, undeva printre ele în țesătura lumii.
Ne-am pus deasupra tuturor
Noi, modernii, nu mai credem asta. Pentru noi omul este splendoarea creației, minunea spiritului, excepția universului. Ne-am rupt de toate și suntem deasupra tuturor. Nu mai suntem oamenii-urs, suntem doar oameni, căci am ucis ursul din noi și astfel am rupt legătura cu toate. După uciderea acestui urs din noi, n-am mai vânat ci am făcut crime.
A doua importantă diferență dintre noi și oamenii junglei este aceea că noi suntem separaţi fundamental de lumea din jurul nostru, suntem excepționali. Așa am ajuns că credem că noi, cei aflați înafara lumii, nu doar că o înțelegem dar o și putem controla. Avem știința care ne spune cum funcționează Natura și avem autoritățile și instituțiile care spun că o pot controla și gestiona.
În tot acest context de credințe în care suntem stăpânii Naturii pe care o cunoaştem și o controlăm, vine peste noi o veste nenorocită de o destrămătoare tristețe: Diana, o fată de 19 ani e și-a găsit sfârșitul în mijlocul Naturii, față în față cu ursul, pe un traseu marcat cu operatorul de la 112 la telefon.
Coșmarul dialogurilor de la 112
Pe lângă coșmarul bântuit de dialogul avut de Alexandra, tânăra care in 2019 a sunat la 112 ca să ceară ajutorul pentu că era sechestrată de un individ în Caracal, vine acum un altul în care Diana sună și ea ca să caute în zadar ajutor.
Tânăra a sunat din mijlocul Naturii să ceară ajutor în mijlocul culturii. După cum spunea un om al pădurii, aici, în Natură, nu omul e rege ci sălbăticia.
Uneori, autoritățile nu pot să oprească o tragedie care se petrece în mijlocul zidurilor cetății și e greu să ne imaginăm că ar putea face ceva prin telefon pentru cineva aflat în mijlocul munților. Realitatea este că ne-am rupt de Natură, am construit ziduri și ne-am adăpostit în mijlocul lor, iar de acolo încercăm să dăm impresia că putem controla situația, că o putem gestiona, nu doar pe cea din orașe ba chiar și pe cea din afara lor. Natura, însă, cu lumina și întunericul ei, este în jurul nostru și în noi.
Oricât de mult am vrea să credem sau cel puțin să dăm impresia că o putem controla, ne rătăcim într-o iluzie.
Ba, mai mult decât atât, nu ne putem nici rupe de ea, căci e parte din noi. Față în față cu natura suntem, fiecare, pe cont propriu. Oricât de mult am încerca, nu putem schimba Natura pentru noi, putem doar să ne pregătim pe noi pentru întâlnirea cu Natura.
Diana a făcut ce am învățat-o să facă
Diana a făcut ceea ce am învăţat-o să facă, poate chiar mai bine decât am fi putut face noi, adulții, care i-am spus cum să gestioneze situațiile ce îi pun viața în pericol: și-a păstrat cumpătul, a încercat să rămână ancorată în realitatea terifiantă, a sunat la 112 și a urmat pașii pe care a fost îndrumată să-i facă.
Diana a făcut tot ce am învățat-o, doar că noi n-am știut ce să o învățăm, i-am spus cum să reacționeze la situațiile periculoase din cetate, din spațiul în care domină cultura, în realitatea țesută de noi și nu din spațiile în care stăpânește Natura, cu splendorile și pericolele ei absolute. Așa, s-a mai adăugat un dialog, în lista celor ce ne urmăresc ca un blestem și ne dezvăluie neputința goală și groaza halucinantă.
Peste aceste dialoguri, mai rămâne pe lume suferința părinților care trăiesc această realitate nefirească data de pierderea unui copil. În declarațiile ei, mama Dianei a spus: „Am simțit că ceva nu o să fie bine”. Ca mamă a făcut tot ce a putut, ba chiar a știut, în sinea ei, că fata face un pas spre o lume în care nu e pregătită, spre un spațiu în care nu a fost învățată să îl exploreze. Dar s-a bazat pe ceea ce a demonstrat Diana până atunci, și-a luat Bac-ul, s-a descurcat singură, muncea.
Fata Pădurii
În trecut, aici în lumea unde trăim, asemenea intuiții erau urmate de ritualuri de inițiere, ca să liniștească sufletele și să îi poată lăsa pe tineri să se apropie de pădure. Din spațiul cultural nord-transilvănean, până în nordul Moldovei și al Bucovinei, peste Apuseni, Hunedoara și până în Banat circulă și astăzi povești legate de un personaj demonic ce bântuie pădurile și ucide tinerii – Fata Pădurii.
Este incredibil cât de mult seamănă descrierea ei în toate aceste zone. Dacă strigoii populau lumea satului, măiestrele sau ielele – spațiul agricol din jurul așezărilor, adică teritoriile domesticite ale lumii, Fata Pădurii reprezenta lumea sălbăticiei a tărâmurilor în care cultura nu avea putere.
Foarte puțin erau acum două – trei sute de ani cei care treceau de cercurile lumii domesticite care înconjurau satul, aceștia însă, înainte de a se aventura în lumea Fetei Pădurii, erau iniţiaţi. Tinerii care voiau să devină ciobani sau pădurari participau la ritualuri și aflau astfel cum să să păzească de Fata Pădurii.
Ea atacă oameni singuri
Li se spunea prin povești că Fata Pădurii atacă oamenii singuri, și înțelegeau că nu e bine să pleci de unul singur prin pădure.
Mai aflau că, dacă se simțeau rătăciți noaptea, înseamnă că au călcat pe urmele Fetei Pădurii și că trebuie să se oprească undeva, lângă un arbore, să aștepte răsăritul când, la primul cântat de cocoș se va rupe vraja ce a pus stăpânire pe minte lui.
În satele de lângă Cluj, tinerii mai erau învățați să facă foc viu, acesta are puterea de a-i apăra de Fată Pădurii. Doar după ce-l puteau face erau lăsați în lumea sălbăticiunilor. Acest foc viu era cel pe care îl puteai aduce la viață fără să ai niște obiecte specific de aprins focul. Multe astfel de povești descriau exercițiile de inițiere de care aveau nevoi cei care voiau să plece din spațiul culturii în spațiul Naturii.
Similaritatea cu cele aflate de la oamenii junglei, de peste ocean, este tulburătoare. În timp ce ne plimbam prin pădure, șeful tribului îmi spunea că dacă ne rătăcim, căutăm un copac pe a cărui creangă ne putem urca și stăm acolo până dimineața, când o să se facă lumina o să fim mai lucizi, putându-ne orienta mai bine.
Nu mergem singuri în pădure
Dacă vom continua să merge noapte sunt șanse foarte mari să ne rătăcim mai adânc. Când intram în pădure, o regulă era să nu mergem singuri și preferabil ar fi să mergem în număr par, să fim cel puțin patru. Dacă unul pățește ceva, altul rămâne cu el și doi merg împreună după ajutoare.
În timp ce scriu, mă uit la bețele de la un trib din Africa, cu care cei inițiați făceau focul rotindu-le sfredelitor în mâini, sunt tare tocite de palme, asemeni treptelor de marmură dintr-un templu, șlefuite de tălpile ce le-au urcat mii de ani.
În triburi, pentru că oamenii trăiesc nemijlocit în relație cu Natura, aceste povești se transmit firesc, se spun seara în jurul focului, în timpul activităților din pădure și sunt duse mai departe. Tinerii învață cum să se descurce în sălbăticia de lângă ei.
La noi, pentru că ne-am izolat de Natură, ca să se păstreze și să poate fi duse mai departe, învățămintele s-au aglutinat în jurul unui personaj, cum este Fata Pădurii. Erau transmise unui număr restrâns de tineri, doar celor care voiau să-și ducă viața în Natura sălbatică și care erau în special ciobanii și pădurarii.
Dacă înainte ieșeam din sate ori orașe mai rar, astăzi, din ce în ce mai mult, mergem să avem experiența naturii, care, după cum spun studiile este vindecătoare, atât pentru trup cât și pentru suflet, este spațiul ideal al vieții, din noi și din jurul nostru. Sunt ţări unde medicii de familie dau trimiteri în Parcuri Naționale cu costuri acoperite de Casa Națională de Asigurări de Sănătate.
Alexandru Stermin: „Am uitat de Fata Pădurii”
Am putea spune că astăzi ieşim în pădure aproape la fel de mult ca oamenii junglei, dar am uitat de Fata Pădurii, am uitat și că trebuie să învățăm cum să supraviețuim în pădure. De materii în care îi învățăm pe tineri cum să se descurce în Natură și cum să evite pericolele, n-am auzit.
Avem însă ore de Cultură Civică și Antreprenoriat chiar și Prim Ajutor, toate necesare pentru spațiul cultural în care trăim, dar ineficiente în spațiul natural.
Poate că ar trebui să recuperăm ceva din magia pădurii. Răgazuri în care să spunem copiilor povești înspăimântătoare despre ce ar putea găsi în pădure, ca să-i împrietenim cu frica, să înțeleagă că acolo este un spațiu în care nu noi, ci sălbăticia este stăpână. Să-i învățăm să folosească multe din cele pe care știința le-a făcut ca să ne ajute să supreviețuim în relație cu Natura imposibil de stăpânit.
Mă gândesc aici la fluiere pe care să le lege la rucsac si cu care să poate face zgomot, la un spray puternic cu piper, ce poate tine animalele sălbatice la distanță, la tehnici de urcare a rucsacilor în copaci, ca să nu stea cu noi in cort și să fie departe de animalele ce caută mâncare, la cum nu ar trebui să ne apropiem de urși sau să-i hrănim, câte și mai câte, iar după toate astea, cum să sune la 112 în caz de urgență.
Nu putem trăi cu fantasma că stăpânim Natura
În timp ce scriu, simt cum îmi miros mâinile a sânge, a sânge de om și de urs. Sunt trist și neputincios, nu mai putem face nimic ca să reparăm trecutul.
Poate, însă, vina morții lor și suferința căzută peste familia Dianei vor frânge ceva în noi și vom ajunge să înțelegem că oricât am încerca nu putem trăi cu fantasma că stăpânim Natura, asta nu ne va ajuta să îndreptăm trecutul dar poate să fie un pas spre un viitor mai blând, în care să ne oprim din ucis și să acceptăm că nu suntem deasupra ei ci în mijlocul ei.
Suntem oamenii – urs și doar învățând cum să trăim cu ei în noi și în jurul nostru ne vom putea păzi de pericolele Naturii din noi și din afara noastră și ne vom putea avea parte de toate beneficiile și darurile ei.
Nu ura, ci înțelepciunea ne poate ajuta
Pentru asta nu ura ci înțelepciunea ne poate ajuta, o înțelepciune a Naturii, ce stă dincolo de ceea ce noi numim magie ori știință, dincolo de dihotomia dintre Natură și Cultură.
Murdari de sânge, cu omul și ursul uciși, e poate vremea să recunoaștem că am ratat, să ne acceptăm eșecul. „Eşecul neliniștește” – scrie Brădățan în cartea sa dedicată eșecului – „împovărează lucrurile, arătându-ni-le așa cum sunt. Am acordat din ce în ce mai puțină atenție unei lumi în care totul ar funcționa fără greș. În experiența eșecului lumea ni se deschide înainte, dezvăluindu-ne câteva din secretele ei. Eșecul oferă o acuitate a percepției și o claritate a privirii care ne îngăduie să vedem lucrurile în nuditatea lor.
Suntem și am fost mereu, precum călugărul ce stă în fața Mării, din tabloul lui Friedrich. Un punct mărunt într-un Univers fără margini. Privim de pe bucata noastră de uscat spre vastitatea de apă întunecată și învolburată. Ne sperie și ne fascinează, știm că ne poate nimici cu un val dar dacă vom învăța să o descoperim vom afla ceva incredibil: este în ea mai multă viață decât pe uscat – Ce ar putea însemna asta?
(-Alexandru N. Stermin)
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
As spune ca eu caut Natura pentru a ramane sub vraja, sub fascinatia ei, la fel si stiinta, nu pentru a controla,
pentru ca viata nu este viata fara lumea aparent intortocheata si dezordonata a desisurilor sau
aparentul desert al nisipului fierbinte in vare viespi zbarnaie din aripi cu un scop de neinteles.
Cred ca viata fara Natura ar fi un fel de sanatoriu cu gazon, gard viu, borduri de floricele si
pasari viu colorate in colivii.
De foarte mic copil am avut privilegiul sa locuiesc in Natura, langa mare, ziua, in uniforma scolara, dupa scoala, prin gradina. recunosc ca interioarele au ramas o claustrare si o saracire. Cred ca copii mici plang pentru ca vad din patutul lor atata vid, peretii goi, cand ei sunt la vremea in care absorb lumea prin pori,
doar ca viata e afara, undeva unde ei nu ajung. Cea mai frumoasa poveste din copilarie e ca dupa ce m-a nascut, mama m-a scos afara si ningea pe fata mea. Asta avea sa fie viitorul.
Am cautat apoi carari pe munte si am strans timp si experineta in Natura. Departe de a fi suficient, cer timp de sus pentru ca mai am de cutreierat, chiar prin gradina si e suficient.
Am umblat si noaptea si ziua, prin locuri umblate si neumblate.
A observa si intelege chiar si a intalni slabaticia este, doar pentru a trai in fascinatia,
in vraja, maretia, complexitatea si complicatenia ei, niciodata pentru a o transforma. Nu-mi place sa o vad transformata, cred ca acolo timpul trebuie sa incetineasca, trebuie sa fim doar spectatori.
Am intalnit animale salbatice si chiar in puterea noptii. Nu sfatuiesc pe nimeni sa faca ce am facut eu, nu am cautat aventura, asa s-a intamplat, treptat, treptat. Si cred ca am incalcat toate regulile pe care le pastreaza cu sfintenie si triburile intelepte.
Ce am respectat a fost ca daca m-am temut nu am continuat drumul. Am mers in toi de noapte prin padure, in doi, cand prima asezare era la ore distanta.
Am dedus ca cel mai mare pericol, atunci cand esti acolo, este sa iti fie teama.
Este ceva ce emana corpul nostru atunci cand iti este teama si cred ca este acelasi miros pe care il emanam atunci cand suntem agresivi. Intr-un moment mai de conflict am vazut chiar o mica ceata de gaini cu cocos intrand in alerta. Haios si interesant. De la mirosurile emanate de corpul nostru in momente de teama apar problemele, cred ca animalele, care ne mai pot ucide, simt mirosul fricii, dar frica noastra pentru ele miroase a agresiune. Adrenalina.
Cred ca au trecut niste ani ca sa intru in padure si ca animal (animalul din mine despre care vorbeste Jung si aminteste dl Stermin) si nu doar ca om. Suna bizar dar asa e. Iata cateva situatii.
Era intuneric bezna, coboram de pe traseu, luna firava, nu am aprins frontalele pentru ca era liniste si prea frumos, siluetele fagilor prin care serpuia poteca.
Mai jos, o turma de mistreti care ne simtisera inainte sa ii simtitm noi. Nu aveam unde urca, nu aveam unde fugi. Am asezat bagajul in spatele fagului, am scos cu calm doua frontale cu lumina cat mai diminuata
si am continuat drumul cu un calm pe care nu stiu unde il tinem dar il avem. Am trecut pe langa turma de mistreti care se retrasese prudenta de langa poteca dar statea pe pozitii. Abia distingeam contururi, era bezna si animalele mugeau prudent. Am trecut tractic pe langa ei. Poate ca de data asta am avut noroc s-ar spune si nu calmul ce a prevenit puseul de adrenalina ne-a salvat.
In alta situatie, ziua in amiaza mare, prin niste desisuri, in coborare, pe poteca la cateva zeci de metri, cativa lupi.
Ne-am retras langa un bolovan, tot doi eram, nu patru, era zapada, si am asteptat sa treaca putin timp, am lasat spatiu si timp lupilor sa isi gaseasca calea lor si sa nu intram in conflict. Dupa 10 minute ne-am continuat drumul, ei disparusera fara urma.
Din nou, o stare de calm si concentrare se instalase in noi. Poate ca si de data asta am avut noroc.
O alta seara, tot la coborare, undeva mai jos, o turma de mistreti intr-o baltoaca. Nu erau in jur copaci in care sa urcam sau bolovan pe care sa ne cataram. Nu ne simtisera. Aveam higher ground dar nu stiu la ce ne folosea.
Am stat si ne-am facut discret simtita prezenta dar fara sa inaintam sau sa batem in retragere. Mistretii ne-au simtit, au stat putin si s-au uitat la noi, au ridicat boturile si apoi au lasat balta si au plecat in padure.
Din nou, am avut calmul cu care probabil antilopele se adapa langa leu din aceeasi baltoaca.
Intr-o alta noapte, in disperarea de a scapa de oras, ne-a prins noaptea, trecute de 23, pe poteca spre o cabana din munti. Mergeam pe poteca pe care mersesem de atatea ori cu ochii inchisi, frontalele erau diminuate, nu se vedea nimic in jur, era bezna. In poiana, la mica distanta, am trecut pe langa un sforait. Putea fi un cal dar inca era zapada. Cu calm am mers linistiti mai departe, daca ne-am fi speriat nu am fi rezolvat nimic. Am trecut ca un animal pe langa un alt animal. O alta situatie in care un calator ratacit, ne-a rugat sa urce cu noi pe o poteca, a facut ca linistea cu care mergem de obicei sa fie presarata cu doua trei intrebari. Atentia era putin deviata dar, cu toate astea, nu pot sa explic cum am vazut ursul culoarea fanului de toamna, era noiembrie. Am zis stati si am stat pe loc toti trei, nemiscati, am vazut ursul traversand si trecand mai departe. Nu pot sa explic cum de l-am vazut. Din nou, nu am lasat frica si adrenalina sa porneasca.
Cred ca desi ursul este pradatorul caprioarei, caprioara nu se teme. Animalele din padure nu se tem unul de celalalt.
Cred ca noi, traiti protejati in adunari care aparent ne ofera protectia, am invatat sa avem frica fata de Natura si nu Prudenta. Aparent pentru ca si noi suntem un altfel de pradatori unul pentru celalalt, doar ca moartea survine mai lent.
Cred ca cei din triburi nu se tem, ei sunt doar prudenti, cunosc aceste reguli care fac posibil traiul in salbaticie cu salbaticia. Insa animalul din ei e viu, doar imblanzit.
Nu cred ca am terminat sirul intalnirilor, dar cred ca calmul natural al animalului din noi a fost esential si ne-a ajutat sa evitam un conflict cu animalele intalnite.
Ne-am comportat ca animalele din padure, nu am simtit frica, am fost doar prudenti. Ma fascineaza ca pe multe animale le-am vazut, auzit din timp desi era intuneric sau desis mare.
E un simt care revine odata ce intri in padure cu animalul din tine treaz, atent.
In felul asta am vazut multe animale ce stateau camuflate, obisnuite ca omul de la oras nu le mai vede.
Am aplicat metoda asta, a calmului, in cea mai dificila intalnire. Obisnuinta de a umbla noaptea, ne-a dus, tot doi, si in pustietatea de langa o asezare, pe malul unei ape, nu spun mai mult. In puterea noptii, un individ strabatea aceeasi carare, parea un calator cu bagaj. L-am vazut cu putin timp inainte sa ajung undeva la 30 m de noi. Stateam de vorba dar il urmaream. Nu aveam unde ne ascunde, apa, dealul de langa, parea destul de in forta, ne putea urmari usor. Vorbeam si am continuat sa vorbesc pe masura ce se apropia ca si cu subiectul discutat era
extrem de important. Momentul cel mai intens a fost cand am vazut ca a marit pasul si a venit tintit pe directia noastra. Nu ne-am clintit, nu am clipit, am vorbit in continuare desi atentia era suta la suta la el. La un 3-4 m de noi si-a indreptat pasii mers mai departe.
Dupa ce a trecut, l-am last sa ia putina distanta si am urcat dealul in viteza, cu toata adrenalina inainte sus pe deal, si de sus il vedeam cum se intoarce spre locul unde ne vazuse. Eram departe. Cred ca intalnirea cu omul asta a fost cea mai infricosatoare desi atunci am aplicat aceeasi metoda, calm fara adrenalina. In fapt, si noi ne mirosim unul pe altul si actionam si pe baza acestor informatii desi nu mai vrem sa acceptam lucrul asta si folosim mult deo.
Concluzia, fara animalul din noi treaz in lumea in care mai sunt pradatori, viu sau mort e o loterie.
Diana poate ca daca incerca sa gaseasca resurse in ea, poate ca scapa, probabil ca la telefon a jucat rolul copilului speriat pe care are cine sa-l apere si a lasat frau liber emotiilor si substantelor pe care corpul le emana in consecinta, doar ca cel de la telefon nu era langa ea ca sa-i aduca calmul de care era nevoie. Ursul a simtit mirosul fricii dar care miroase la fel ca agresiunea. si a atacat ca sa se apere sau pentru ca era nervos ca cineva e agresiv cu el. Padurea nu e loc de plimbare, e un loc de initiere, nu in sensul vreunei secte, si poate ca trebuie inceput treptat. Probabil ca experienta cu animalele padurii ne-a scapat de pradatorul om pe care l-am intalnit. Una dintre cele mai rele intalniri a fost insa cu un cal, un armasar ce-si pazea valea in care pastea, o vale salbatica in multi, tot pe inserat. Ne-a bagat sub o piatra care era in poteca, un bolovan sficient de mare, calul se tot ridica pe doua picioare. Recunosc ca nu pot sa-mi sta[anesc frica de animalele crescute de om, cum sunt calul si toate cornutele crescute pe langa noi. Cred ca si ele au ajuns la un grad de confuzie ca si noi.
Asa cum si intanirea cu ursul mi se pare mai problematica in apropierea asezarilor umane. Cum a fost cazul ursului din Bucegi dintr-o zona cu foarte multi turisti care era invatat sa doarma pe masina dupa ce opreai motorul ca sa se incalzeasca si nicio incercare de al indeparta nu a functiona. Era un urs pui spre adult crescut de mama lui cu mila naroada a turistului.
Am scris atat si toate astea pentru ca poate sunt de folos tuturor pradatoarelor: oameni, ursi, lupi chiar si elani, ierbivor dar am citit ca unul a omorat un turist prea curios.
Excelent articol. Merită citit, recitit și de avut în vedere.
Excelent scris! Inclusiv comentariul lui Dani!
Adevărat! Un articol excepțional.
Mulțumim!