Deși nu are origini milaneze, cea care l-a adus pe lume, Caterina de’ Medici (1519-1589), trăind pe la Florența și în Franța, cei din Milano au avut grijă ca ei să reprezinte, într-un fel, epicentrul lumii operistice și baletului. Asta pe plan internațional. În peninsulă, lucrurile nu sunt percepute la fel. E o bătălie continuă pentru supremație, pornind de la vârsta teatrelor și numărul premierelor antologice, până la listele cu cele mai mari nume prezente pe scenă. Nu e greu de ghicit, Spectatorul este cel câștigat.
Cu mare noroc, anul acesta am reușit să prind mai multe spectacole cu faimoasa noastră balerină Alina Cojocaru. Sper să o țină tot așa. Acum, întâlnirea a avut loc la Milano, Teatro alla Scala. De fiecare dată când scriu despre spectacolele sale simt o exaltare, mi se reactivează emoții și sentimente. Chiar dacă sunt spectacole în care ai mai văzut-o, fără nicio exagerare, biochimia organismului începe să funcționeze altfel. Toate funcțiile își ating optimul, cel mai probabil, în ceea ce a fost denumit catharsis. Cu respirația trebuie să stai bine. Și are fani care o urmează peste tot, îi văd toate spectacolele dintr-o sesiune. 2, 3, 4, nu contează. Un club de alinoleptici.
La Scala a fost „Dama Cu camelii” în coregrafia lui John Neumeier, acest Petipa al zilelor noastre. Despre colaborarea specială și spectacolele cu John Neumeier am mai scris, citiți aici. Cum spunea un critic despre spectacolele sale: când dansul vorbește, și acesta este un narativ tradițional clasic.
Să nu uităm, la momentul zero, 1978, suntem în epoca marilor naratori post-moderni, precum, Cranko, probabil, și datorită conexiunii, cel mai apropiat filozofic, MacMillan, Ashton, Bejart, Ek sau privind peste ocean, însă în alte registre și influențe, Robbins și Fosse.
Neumeier aducea pe lume acest balet având-o drept muză pe legendara balerină Marcia Haydée. Turneul din Chile, de anul acesta, al Alinei chiar i-a prilejuit o emoționantă reîntâlnire cu aceasta. Considerate de parte din public și critică cele două mari Marguerite ale baletului.
Romanul lui Alexandre Dumas – fiul stă la baza poveștii, așa cum fost și pentru Verdi când a compus „La Traviata”. Însă, în timp ce baletul lui Neumeier a avut un succes imens și a devenit un clasic instant, Verdi a fost nevoit să mai aștepte un an după premieră. Desigur, Verdi și libretistul său, Francesco Maria Piave, și-au luat libertatea de a modifica povestea mai mult. Poate că a contat și acest lucru pentru că încă nu eram în epoca remixurilor și adaptărilor după…
Acțiunea este plasată în timpul licitației, cu care se deschide și romanul. O serie de flash back-uri țes povestea, văzută din diferite unghiuri. Armand, tatăl acestuia, prieteni și chiar Marguerite. Succesiunea momentelor și conexiunea lor fiind dată de jurnalul Margueritei.
„Marguerite asista la toate premierele și își petrecea toate serile la spectacole sau la baluri”, scrie Alexandre Dumas-fiul. Pornind de la această frază și de la faptul că Marguerite primise romanul Manon Lescaut, de abatelePrévost,cu dedicație de la Armand, Neumeier dramatizează „romandance”-ul său în aceeași stilistică ca Dumas.
Armand găsește între lucrurile aflate la licitație rochia pe care o purta Marguerite la, probabil, premiera baletului „Manon Lescaut” de la Théâtre des Variétés. Este o licență a coregrafului, în roman ea merge la teatru. Pe baza ei, Neumeier dezvoltă „pagină cu pagină” acest opus magnum. Chiar dacă procedeul e de pe vremea lui Shakeaspeare, teatru în teatru, transpus aici, balet în balet, ridică temperatura spectacolului la cote maxime. Ca și cum n-ar fi de ajuns emoția transmisă de Marguerite, ea o preia și pe a lui Manon. Sunt momente în care n-am mai putut respira. În amestecul de realitate cu fantezie, cele două cupluri, Manon și Des Grieux împreună cu Marguerite și Armand, în actul I și III, sunt și sursa unor pas de deux, pas de trois și pas de quatres antologice.
Și poate nimic n-ar mai fi fost la fel dacă nu era muzica. După intense căutări, Neumeier alege, cum nu se poate mai bine, muzica lui Frédéric Chopin (colaj din preludii, nocturne, balade, sonate și valsuri, părți din concerte). Schumann descria lucrările lui Chopin drept „tunuri îngropate în flori”. Intensitatea și drama fiecărei note sunt transpuse în fiecare mișcare, privire. Este un tur de forță din acest punct de vedere. Fiecare lift, atingere de mâini, fiecare arabesc sau piruetă este încărcată nu numai fizic, ci cu semnificația trăirilor personajului într-o incredibilă analiză psihologică în parcurgerea acestora. Oricând, pierderea momentului de actorie transformă întregul într-o simplă înșiruire de mișcări iar spectatorul se pierde pe drum. Scenele de ansamblu completează compoziția precum corurile în operă, totul are ritm și strălucire. Rolurile secundare sunt toate pline de viață și fiecare emană caracter. Scenografia, care trebuie să fie minimală, este extraordinar de fidel ingenioasă, la fel luminile, punctează foarte frumos și delicat scenele, mai ales că sunt momente care merg până în dreptul balcoanelor, iar costumele absolut superbe, cum era de așteptat, doar poartă semnătura Jürgen Rose.
Nu fac prezentarea completă a poveștii, ea urmează romanul, dar mai ales pentru cei care nu l-au citit, nu îmi permit să le ruinez plăcerea dezvăluind intriga[sic!]
Alina Cojocaru, Marguerite și Manon
„Încerc să urc pe scenă și să fiu sinceră cu mine. Mă pot baza doar pe sentimentele mele. Scopul meu principal este să împărtășesc ceea ce simt cu publicul meu. Pe scenă, mă iert dacă spectacolul meu nu este perfect, dar nu mă iert dacă nu am devenit cine ar trebui să fiu pe scenă. (…)” (2012-Interviu ROH)
Ar fi banal, chiar incomplet, să spun că Alina nu dansează rolul ci e Marguerite însăși. Pentru că am și spus de la început, Neumeier face un summum. Sfârșitul este diferit. Manon moare în brațele iubirii sale, în timp ce Marguerite moare singură, dar aici Neumeier intervine cu un moment superb în care cele două eroine își îngemănează siluetele ca într-o sculptură renascentistă, moment în care știm că nici Marguerite nu moare singură. În lumea îndrăgostiților nu ești singur niciodată.
Alina ne ia de mână și ne duce în realitatea sentimentală, care, spre norocul nostru, n-are nimic augumentat, totul e viu. Zâmbim, plângem. Arsenalul său interpretativ este, în primul rând, format din emoții, artă pură, o empatie interioară intensă și de această ușurință înnăscută de a lua spectatorul în călătorii inițiatice. Nu te îmbogățești doar cu un spectacol, te încarci cu trăiri pe care nu le-ai cunoscut înainte. Desigur, o consecință și a fenomenalul și unicului său meșteșug de a pune mișcarea în urma sensului. Sigur, superficial poți spune că tehnica aduce acele momente halucinante, fie că vorbim de energia și strălucirea pas de bourrées urile sale, arabescuri perfect susținute, săriturile sale eterate sau jeteuri pline de forță. Da, tehnica construiește încrederea. Dar ea e doar în urma stărilor pe care ți le transmite interpretarea.
Îi admiri cochetăria, puterea de seducție, vioiciunea, și cazi în aceleași dispoziții de tristețe sau deprimare odată cu ea. Bucuria, fericirea, durerea, iertarea, tăria, vulnerabilitatea sunt parcă scrise, nu dansate, un nou alfabet pe care îl cunoști. Nici nu știu dacă cuvintele pot descrie baletul, mișcările, dansul am văzut că poate eleva cuvintele. Ce să spunem? Mișcări delicate, armonioase, grațioase. Grație e middle name-ul Alinei.
În Dama cu camelii duetele au ceva aparte. Nivelul conversației celor doi e dus la un alt nivel. Desigur, motivat de momentele din cronologie. Pot fi strălucitoare, vesele, chiar extatice când cuplul își consumă fericit iubirea, sau brutal feroce când Armand îi descoperă trădarea, sau devastatoare când se află de iminenta despărțire.
Prim solistul baletului din Milano, Claudio Coviello a fost partenerul de scenă. Convingător și nuanțat evocativ, poate, uneori, prea demonstrativ expresiv. Sigur, trebuia să fie acolo. Fericirea, patima sau suferința erau ale amândurora.
Cum menționam, interludiile de ansamblu sunt superbe. Și pentru că Neumeier, mai exact, asamblează mici bijuterii interpretative. Rolurile secundare sunt rembrandtian pictate și interpretate în spiritul personajelor. Des Grieux și Manon sunt parte din cheia baletului. Iar cei doi balerini Martina Arduino și Nicola del Freo, mai ales în pdt și pdq, chiar au făcut ca momentele să conteze și să devină definitoriu memorabile.
Din fosă, dar și de pe scenă, în actul al II-lea e numai acompaniament de pian pe scenă, orchestra, sub bagheta lui Simon Hewett a sunat superb, achitându-se la superlativ de rolul cel mai important, coordonarea cu balerinii. Iar dacă fiecare instrument, coardă te tulbura, alegerea pianului ca instrument dominant mi s-a părut de geniu. Interpretarea și-a atins scopul. La pian Vanessa Benelli Mosell.
Aș putea scrie până mâine dimineață, mai ales că, dacă ne luăm după zicerea „o imagine face cât o mie de cuvinte”, ne-ar trebui luni doar pentru un spectacol.
Pentru mine rămân aceste două cuvinte: Alina Cojocaru.
[Credite foto: personal și Brescia e Amisano (Teatro alla Scala)]
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
