Alina Pătrăhău a început să ajute copiii bolnavi de cancer, ca voluntar, în urmă cu 15 ani. În 2017, a fondat Asociaţia Dăruieşte Aripi, prin care a deschis secţia locală de oncologie pediatrică din cadrul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa. În momentul în care a văzut imaginea unui nou-născut mort într-un incubator a realizat că secţia de ATI nou-născuţi trebuie reconstruită. Obiectivul era acela de a scădea numărul de decese din această secţie de terapie intensivă. Din 2021, la etajul 8 al Spitalului Judeţean Constanţa, funcţionează noua secţie de ATI nou-născuţi, reconstruită de Asociaţia Dăruieşte Aripi, cu ajutorul sponsorilor şi al Consiliului Judeţean Constanţa.
Între timp, asociaţia a început să dezvolte programul de îngrijire la domiciliu pentru copiii care suferă de boli cronice, iar recent a pus pe picioare platforma DARA, o soluţie digitală care conectează doctorii implicaţi în tratarea copiilor bolnavi de cancer. În 2020, Asociaţia Dăruieşte Aripi a fost unul dintre câştigătorii Premiului Cetăţeanului European oferit de Parlamentul European, pentru Registrul Naţional de Oncologie Pediatrică. În acest interviu, am vorbit cu Alina Pătrăhău despre toată lupta ei, despre drumul pe care l-a parcurs pentru a schimba modul în care sunt gândite serviciile de sănătate publică pentru copiii bolnavi. Fondatoarea Dăruieşte Aripi crede că lucrurile se pot mişca chiar şi în România şi, totodată, crede în puterea unei societăţi civile care nu aşteaptă întotdeauna ca altcineva să facă sau să schimbe paradigme şi alege să se implice chiar ea.
Ada CODĂU: Cum a început povestea Dăruiește Aripi? Ce anume v-a determinat să fondaţi această asociație?
Alina PĂTRĂHĂU: Asociaţia Dăruiește Aripi a fost înfiinţată atunci când, după mai mulţi ani de voluntariat pe care l-am făcut ajutând copiii bolnavi de cancer, în special trimiţându-i în străinătate, atunci când România nu le garanta dreptul fundamental la viață, am văzut, am simțit cu ce se confruntă familiile în care există un astfel de diagnostic. Trei ani m-am documentat, am aflat din experiențe live, în sensul că discutam cu părinți, discutam cu medici din România şi din străinătate și începea să se înfiripe ideea asta: ce faci? OK, pe acesta l-am ajutat, dar ce fac cu ceilalți? Tot timpul a existat acest „ceilalți”. Eu știam deja situația din România, pentru că vorbeam cu medici de aici și începeam să înțeleg cam care este realitatea, astfel încât să pot să-i informez pe părinții respectivi, să le dau informații pentru ca ei să poată alege cea mai bună direcție în lupta pe care o au de dus.
Și, după trei ani, n-am mai simțit bucuria asta de a trimite copiii în străinătate și am zis că eu vreau să fac aici ceva pentru copii, să creez ceva în România, un nucleu care să-i ajute pe toți, la momentul respectiv, dar și pe termen lung. Ştiam că aici, la Constanţa, e doamna doctor Adriana Apostol, cu care am avut câteva întâlniri. A fost foarte cooperantă și de mare ajutor. Este un om extraordinar, fără ea nu am fi fost aici, astăzi. M-am întâlnit, deci, cu doamna doctor Apostol, care m-a primit în secția de Pediatrie. Și atunci am întrebat-o: dar copiii ăștia vin aici? Şi a zis: da, că n-avem în altă parte unde să-i primim. Eu văzusem, în Germania, cât sunt de izolate secțiile de oncologie pediatrică față de celelalte secţii, dar situate, totuși, în apropierea lor, pentru a avea acces la diversele investigații care erau bune și unora, și altora, adică tuturor copiilor și cu cancer și cu alte boli. Atunci a început să se înfiripe ideea: dar dacă am construi noi o secție locală, așa cum văzusem eu în Germania, care poate să acopere anumite proceduri din planul de tratament? Acest plan de tratament este stabilit de medicul oncolog, care, de cele mai multe ori, se află în orașe mari. În cazul nostru, copiii se duc la București. Și, atunci, (n.r. – venind în secţia locală) acești copii nu mai fac atâtea drumuri și pot rămâne mai aproape de casa lor, nu mai trebuie să stea peste noapte în spital. Orice noapte petrecută în spital afectează parcursul psihologic al pacientului. Și am zis: gata, eu vreau să construiesc secția asta. Dar nu pot să o construiesc pe persoană fizică, oricât de mult mi-aș dori. Ştiam de facilitatea Codului fiscal, prin care firmele cu profit pot direcționa 20% din impozitul pe profit. Și am început să mă interesez ce înseamnă asta.
„Am înfiinţat Asociaţia Dăruieşte Aripi cu mama şi cu o prietenă”
Am înființat Asociaţia Dăruieşte Aripi cu mama și cu o prietenă. Aşa a fost la început. A durat șase luni, timp în care eu cu doamna doctor Apostol ne-am gândit unde este cel mai bine să existe acest spaţiu şi ne-am pus de acord că, da, ar fi bine la intrarea în spital, pentru ca acești copii să nu treacă prin toate: spitalul, lifturi, să nu ia contact cu alți pacienți, pentru că ei au oricum o imunitate foarte scăzută şi ar putea fi afectaţi.
Nimeni nu credea în secţia asta, la început. Autoritățile locale de atunci credeau, probabil, că nu se poate așa ceva. Dar nu ne-am lăsat până când nu am obținut acest spațiu. Cum l-am obținut? În momentul când un copil bolnav de cancer era la terapie intensivă, în fază terminală, am adus, aproape cu forţa, unul dintre directorii de atunci ai Spitalului Judeţean Constanţa şi l-am rugat (n.r. să ne dea acest spaţiu pentru secţie). Atunci când a văzut acel copil cum se chinuie, în ce condiţii se sfârşeşte viaţa lui şi în ce situaţie era familia, mi-a promis că în două, trei zile va face în aşa fel încât spaţiul ăsta să fie dedicat oncologiei pediatrice. Acela a fost momentul. Toate vorbele mele, tot ce încercasem eu, toată motivația și pasiunea pe care o puneam pentru ca proiectul să reuşească n-au contat decât atunci când i-am pus (n.r. pe cei cu putere de decizie) în fața unei situații pe care eu o văzusem de atâtea ori și care pe mine m-a motivat și m-a împins să dărâm toate barierele.
Am încheiat un parteneriat cu spitalul, parteneriat potrivit căruia spitalul a trebuit doar să aloce acest spațiu. Noi ne-am ocupat și am strâns bani de la firme din Constanța, prin contract de sponsorizare. În șase luni am strâns toți banii: aproximativ 100.000 de euro. De atât credeam că e nevoie, conform calculelor inițiale. După aceea, bineînţeles, a trebuit să cumpărăm echipamente. Asta era în 2013. Pe 24 februarie 2014, s-au terminat lucrările, am dotat cu tot ce înseamnă echipamente și am deschis porțile acestei secții, acestui compartiment de oncologie pediatrică.
De atunci, toți copiii cu cancer din zonă, care sunt tratați în centre mari din București, vin aici și fac părți din tratamente – părți din chimioterapie, monitorizări, transfuzii, analize, investigații -, pentru a reduce din drumurile la București. Asta înseamnă că ei dimineața vin în spital și după-amiaza sau seara merg acasă. Este o secție de oncologie pediatrică gândită, de la început, prin ochii pacientului, prin ochii părinților. Așa s-a născut Asociaţia Dăruieşte Aripi: din nevoia de a construi primul nostru proiect de oncologie pediatrică, la Constanța.
A.C.: Ce presupune sistemul de îngrijire la domiciliu pentru copiii care suferă de boli cronice pe care Dăruieşte Aripi l-a dezvoltat?
A.P.: Să-ți spun, mai întâi, povestea lui. Era 2017. Am venit, aici (n.r. la secţia de oncologie pediatrică), într-o dimineaţă, la 7. La 8.30 s-a umplut secţia. Mi s-a părut foarte aglomerat în ziua aceea. Erau foarte mulţi oameni: părinți, copii… Așteptau, unii plângeau. Și m-am gândit: ce se întâmplă? De ce este plin? Nu a crescut incidența în cancerul pediatric, este constantă. Şi atunci? Am lăsat tot ce aveam de făcut, am luat o foaie şi m-am dus la fiecare părinte în parte și am întrebat care este motivul pentru care a venit. Și am scris, efectiv, aceste motive, pe hârtie. Am făcut asta şi a doua, și a treia zi, vreo 10 zile la rând. Am vorbit, ulterior, cu doamna doctor Apostol şi ne-am dat seama că 40% dintre acei părinți ar fi putut să nu vină. Mulţi veneau să ia o hârtie, să ia rezultate. Atunci, am sunat la niște primării din localităţi departe de Constanța, de unde veneau aceşti oameni, şi am început să trimitem documentele pe e-mail, la primării, astfel încât să fie printate acolo, să nu mai trebuiască să facă omul drumul până la Constanţa, să mai şi plătească drumul ăsta. Apoi, ne-am gândit dacă nu cumva ar fi bine ca pentru acele proceduri din planul de tratament stabilit de medicul de la București – pentru care copilul venea aici – să mergem noi la pacient, astfel încât să reducem stresul copilului, mai ales că el este între curele de chimioterapie, îi este rău.
Am frustrarea asta că statul îţi oferă gratuit nişte proceduri dar, dacă îmi oferi gratuit, de ce mă pui să fac drumul asta? Mai ales că eu mă simt rău, eu, pacientul, eu nu am bani, eu duc tot greul ăsta. Am decis, atunci, să mergem acasă cu asistentele, pentru acele proceduri din planul de tratament care se pot efectua la domiciliu, în condiții de siguranță, bineînțeles, stabilite, gestionate, monitorizate și dezvoltate de medicul oncolog şi de doamna doctor Apostol. Și am început cu un copil, cu doi. Ulterior, am mers acasă la copii aflați în stadii terminale, pentru administrarea unor medicamente pentru reducerea nivelului de durere. Acasă la aceşti copii merg doar asistente specializate în oncologie pediatrică. Sunt aceleaşi de la noi de la secţie. Ele cunosc copilul, ele au o relație cu părinții, în ele au aceştia încredere. Spuneam că am început cu un copil, cu doi, iar în 2024 am făcut peste 800 de vizite la domiciliu. Am început acest sistem în 2018, la Constanța, iar din 2023 şi la Institutul Oncologic București. De anul trecut, derulăm programul de îngrijire la domiciliu şi la Marie Curie. Stabilirea vizitelor la domiciliu este decisă de medic. Sunt, deja, mai bine de șase ani de când derulăm acest program şi avem un model de bune practici pe care l-am derulat deja, l-am optimizat şi pe care îl punem la dispoziția statului român.
Nu știu dacă știi, dar propunerea privind Planul Național de Cancer, secțiunea cancere pediatrice – pe care noi împreună cu Societatea Română de Oncologie Pediatrică am trimis-o către Ministerul Sănătății – a fost luată cu copy-paste și este în lege acum. Bineînțeles că în această propunere am inclus îngrijirea la domiciliu. Deci, cumva, guvernul trebuie să dezvolte aceste servicii pentru pacienţii cu boli oncologice şi, de ce nu?, cu orice alte boli grave din România.
„Ce m-a motivat? Faptul că se poate şi în România, chiar se poate”
A.C.: V-aţi asumat această misiune – de a ajuta copiii cu afecţiuni grave – în urmă cu 15 ani. Ce anume v-a motivat – în tot acest timp – să nu renunţaţi? De unde v-aţi luat energia, puterea?
A.P.: Am pornit de la cazul unui copil bolnav din Constanţa, caz pe care nu l-am lăsat, așa, doar să treacă și să fie o amintire. Copilul avea doi ani atunci, acum are 18 ani. Am integrat experiența aceea în ADN-ul meu. A fost un lucru care m-a atins foarte profund. Ce m-a motivat? Faptul că se poate şi în România, chiar se poate. Și tot ce am reușit noi până acum – respectiv programul de îngrijire la domiciliu, dezvoltarea Registrului Clinic Național al Cancerelor la Copil în România, platforma DARA – este fundamentul pe care se construiește orice serviciu pentru copiii ăștia. Ştii câți copii ai, unde sunt, cu ce boli sunt diagnosticaţi, astfel încât să le poţi oferi ce trebuie, da? Nu poţi să faci așa, estimativ, și vedem pe cine prinde și pe cine nu (n.r. sistemul public de sănătate). Constituția spune că toți trebuie să avem șanse egale. În momentul când ai date reale și concludente, atunci poți spune că respecți Constituția și că le oferi tuturor copiilor aceeași îngrijire, respectiv aceleaşi șanse la viață.
Ce ne motivează? Găsim resurse: oameni din rândul pacienților, din rândul prietenilor, din rândul jurnaliștilor, al autorităților. Pentru că am găsit foarte mulți oameni care să ne ajute. De fapt, n-a fost nimeni despre care să zic că s-a împotrivit. Toată lumea are sensibilitatea asta faţă de copiii bolnavi, indiferent de boală. Problemele ţin de incapacitate, de birocrație, de tot mediul ăsta care se mişcă greoi. Dar noi avem răbdare. Cred că asta ne diferențiază de alte ONG-uri. Avem această viziune de a construi pe termen lung, de a schimba fundamental tot ce înseamnă serviciile astea. Nu cred că schimbarea poate veni peste noapte, de la o lună la alta. Schimbarea – la nivel național – a felului în care sunt îngrijiți copiii cu cancer și alte boli grave din România se va face treptat, cărămidă cu cărămidă, și vorbesc despre servicii, nu neapărat despre achiziția unui echipament. Sistemul trebuie schimbat pentru a ajuta și ultimul copil care trăiește într-un sat izolat și care nu are acces la aceleași servicii la care are un copil dintr-un oraș. Aici este provocarea. Dar lucrurile se schimbă și trebuie să avem răbdare. Uite, supraviețuirea a crescut în România! Supraviețuirea copiilor diagnosticați cu cancer între 2010 și 2013 era de 69,4%. În perioada 2014-2017 a crescut la 74%.
„Deşi scopul acestui proiect a fost reconstrucția secției de ATI nou-născuţi, obiectivul primordial a fost scăderea mortalităţii”
A.C.: Asociaţia Dăruieşte Aripi a reconstruit secţia ATI pentru nou-născuţi şi a pus bazele secţiei de oncologie pediatrică de la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa. Aţi făcut ceea ce probabil unii oameni aşteptau din partea statului. Cât este de firească această asumare a unui rol major de către societatea civilă? Din ce vine: dintr-o disperare, dintr-o presiune care devine prea greu de suportat?
A.P.: Personal nu aștept de la autorități să fie doar ele acelea care inițiază ceva. Într-o administrație publică sunt foarte multe nevoi. Dar cred foarte mult în acest parteneriat între autorități și societatea civilă. Proiectul de reconstrucție a secției de terapie intensivă nou-născuți este rodul parteneriatului dintre Asociaţia Dăruieşte Aripi şi Consiliul Județean Constanța. Noi ne-am dus către ei (n.r. Consiliul Judeţean) cu această nevoie. Totul a pornit de la momentul în care eu am văzut, într-un incubator, un bebeluș mort, un copil care, dacă era îngrijit în altă secție, poate ar fi avut mai multe șanse să trăiască. N-avem de unde să știm. Dar atunci, când am văzut bebelușul acela – de fapt, i-am văzut doar piciorușul – iarăși s-a schimbat ceva în mine. Era la puțin timp după ce finalizaserăm secţia de oncologie pediatrică și a fost momentul oportun de a începe alt proiect.
Am avut noroc cu prietenia cu doctorul Cătălin Cîrstoveanu de la Marie Curie, care doar ce finalizase proiectul de la Marie Curie. El a fost mentorul nostru. Ne-a ajutat să dezvoltăm aici această secţie. Ne-am dus către autorităţile din Constanţa şi le-am spus că vrem să reconstruim secţia. Ne-au oferit imediat un spațiu foarte generos, la etajul opt: 800 de metri pătrați. Au fost foarte cooperante și ne-au oferit tot suportul. Am făcut o campanie de strângere de fonduri, dar am avut alături de noi şi Fundația Vodafone, care a acoperit cea mai mare parte din costurile necesare și îi mulțumim foarte mult! Noi ne-am ocupat de partea de construcție, de proiectare, de arhitectură, iar Consiliul Județean Constanța a alocat mai mult de 4 milioane de euro pentru dotarea cu echipamente. Am pregătit medici, timp de doi ani, în ţară şi în străinătate. Vreau să precizez că, deşi scopul acestui proiect a fost reconstrucția secției de ATI nou-născuţi, obiectivul primordial a fost scăderea mortalităţii, a numărului de decese din această secție. Bineînţeles că şi pentru mine personal a fost foarte greu, foarte complicat, cu foarte multe provocări. Secţia a fost inaugurată în 2021. Atunci când eu am văzut acel copilaş, secţia înregistrase 50 de decese pe an. Era 2014. În 2024, la trei ani de după ce noi am dat drumul la secția reconstruită, secția a înregistrat 10 decese pe an. Înseamnă că toate eforturile noastre contează foarte mult. Obiectivul nostru a fost, aşa cum spuneam, scăderea mortalităţii. Acestea sunt adevăratele rezultate și nu neapărat pereții și echipamentele.
Nu am avut atitudinea asta: „să se facă ceva”. Suntem toţi membri ai comunităţii. Suntem mulţi şi împreună putem mai mult. Nu sunt de acord doar să stau, să dau un telefon sau să trimit un e-mail, să spun: eu nu sunt de acord cu asta. Dacă ai identificat o problemă, şansele ca ea să se rezolve sunt mai mari, dacă vii şi tu cu nişte soluţii, nişte idei. Ne revine tuturor responsabilitatea de a îmbunătăţi viaţa în comunitatea noastră.
A.C.: Recent, Asociaţia Dăruieşte Aripi a dezvoltat platforma DARA, o soluţie digitală care conectează doctorii implicaţi în tratarea copiilor bolnavi de cancer. Ce înseamnă această platformă pentru viețile acestor copii, cum îi ajută?
A.P.: Platforma DARA înseamnă salvarea de vieți. DARA este rodul experienței și al dorinței noastre de a găsi soluții în cei 15 ani de când suntem în „sângele” – dacă pot spune aşa – oncologiei pediatrice din România. Este o soluție digitală care reuneşte toți specialiștii care îngrijesc copilul, pentru că un cancer pediatric, ca și cel de adulți, este tratat de o echipă, nu de un singur om, nu doar de către oncolog. Vorbim, aici, despre chirurgi, radiologi, radioterapeuţi, anatomopatologi, oftalmologi, oreliști. De cele mai multe ori, aceștia nu se află în același spital, oraș sau țară, iar DARA le pune la dispoziție, chiar şi pe telefon, întregul dosar medical digital al pacientului. Astfel, ei pot interveni în timp real, atunci când se impune, şi în echipă.
Pe lângă faptul că această platformă conectează tot Tumor Board-ul (n.r. Comisia oncologică multidisciplinară), ea face legătura și între Tumor Board și local, adică furnizorul de îngrijiri locale pentru acea monitorizare între curele de chimioterapie. În primul an de diagnostic, copilul trebuie să stea mai mult timp acasă decât stă în spital, conform protocolului.
DARA leagă, spuneam, acest Tumor Board şi oncologul din orașele mari. În România, doar opt județe au oncologie pediatrică, iar dintre acestea, doar patru sunt secții de referință, celelalte patru fiind secții locale, așa cum este și Constanța. Secțiile mari, de referință sunt București, Iași, Cluj și Timișoara. Aici există posibilitatea de a se pune diagnostic și a se decide protocolul, planul de tratament. Judeţele care au secții de oncologie pediatrică locală sunt Constanţa, Dolj, Mureș și Brașov. Deci din 42 de judeţe – 41 plus București – în 36 nu există secţii de oncologie pediatrică şi copilul nu are pe nimeni aproape.
Platforma DARA permite crearea acestui parcurs al pacientului și sunt introduse acolo toate investigațiile, se creează astfel dosarul medical, care este urmărit de specialiştii implicaţi și toată lumea este la curent și, atunci când există dificultăți, contactează pe cine trebuie să contacteze, în funcție de ce dificultăți are copilul.
„Oamenii vor să se implice, au nevoie să facă asta. Este în ADN-ul nostru, al tuturor”
A.C.: Care sunt modelele dumneavoastră de bune practici în ceea ce priveşte asociaţiile implicate în domeniul sănătăţii?
A.P.: Noi colaborăm cu multe ONG-uri. Ideea e că suntem complementari. Fetele de la Dăruişte Viață – cu care suntem prieteni, am început împreună – au construit acest spital, model de spital, da? Noi creăm partea asta de servicii, venim cu date, platforma DARA, îngrijire la domiciliu. Alte asociații oferă sprijin psihologic, sprijin social pacienților, le oferă tabere gratuite, medicamente, produse, adică oferă cam tot ce le-ar trebui pacienților și încă nu suntem de ajuns, sunt foarte multe nevoi. Nu ne batem între noi, fiecare este pe bucățica lui, sprijină o nevoie sau două sau trei din viața copilului. Și, atunci, noi suntem toți complementari, e loc sub soare pentru toți. Ba, din contră, ar trebui să fim mai mulți.
A.C.: Dăruieşte Aripi este o dovadă incontestabilă a faptului că societatea civilă poate mişca lucrurile, poate zdruncina paradigme. De câte astfel de exemple, de câţi „dăruitori de aripi” – în mai multe domenii, nu doar în sănătate – credeţi că are nevoie România pentru a se schimba?
A.P.: Societatea civilă are un rol foarte important. Am observat de foarte multe ori că autoritățile, instituțiile publice se feresc în a recunoaște importanța parteneriatului cu societatea civilă. Dar această colaborare nu e un lucru rău, eu cred că e un lucru bun. Oamenii vor să se implice, au nevoie să facă asta. Este în ADN-ul nostru, al tuturor. Oamenii se simt mult mai safe să doneze bani către un ONG care are rezultate, iar acel ONG să acopere acele nevoi din spitale pe care sistemul public nu le poate acoperi. Sunt spitalele mari din SUA – vorbesc de Mayo Clinic, de Cleveland, de St. Jude Children’s – care au ONG-uri care le ajută. Deci nici sistemele performante de sănătate din lume nu pot să acopere toate nevoile.
Ca să răspund la întrebare, în România este nevoie de foarte mulți „dăruitori de aripi”, bineînțeles. Să schimbe sistemul în profunzime, nu doar să arate cu degetul şi să spună așa nu merge. Cel puțin noi așa am făcut. Când ne-am dus către autorități, nu ne-am dus să strigăm sau să urlăm pe la uși că aia nu există, aia nu se poate. Ne-am dus cu o problemă, dar și cu o soluție, așa cum am gândit-o noi, cum am văzut-o noi, stând în spitale. Pentru că doar când stai aici, doar când discuți cu familiile, doar atunci poţi înțelege. Toți suntem creativi, toți putem veni cu soluții.
Dăruieşte Aripi este o comunitate întreagă: sunt oamenii care donează, dar mai sunt şi prietenii noștri, mai sunt şi ca voi, jurnaliștii care faceți cunoscută povestea noastră.
„Totul a pornit de la un vis și acum cred că nimic nu ne mai stă în cale”
A.C.: Ce mesaj aveţi pentru cei care ar vrea să schimbe ceva, ar vrea să facă voluntariat, să se implice, dar se simt neputincioşi şi sunt sceptici cu privire la propria lor putere de a mişca lucrurile?
A.P.: Oh, la fel credeam și eu la început, că nu pot. Dacă mă uit acum în urmă, nici nu-mi vine să cred. Cine s-ar fi gândit, în noaptea în care am realizat că trebuie să înființăm secția de oncologie pediatrică, la faptul că o să ajungem să facem şi o secţie mai mare (n.r. secţia ATI nou-născuţi) și că o să avem rezultatele pe care le avem?!? Cine s-ar fi gândit că vom reuşi să facem Registrul Clinic Național al Cancerelor la Copil, singurul care funcționează în România? Cine s-ar fi gândit că o să dezvoltăm o soluție informatică pentru aceşti copii? Platforma DARA. Totul a pornit de la un vis și acum cred că nimic nu ne mai stă în cale. Toți putem să contribuim. Și aici nu vorbesc neapărat despre bani.
Îţi dau un exemplu. Într-o conferinţă, cu ani în urmă, m-a văzut o directoare din cadrul unei bănci. După conferinţă, mi-a spus că vrea să facă ceva, dar nu știe ce și i-am propus, atunci, să vină două ore pe săptămână la noi. A început să vină lunea, de la 9.00 la 11.00. În primele 3-4 săptămâni, doar a stat și s-a uitat, a ascultat. După o lună, două, a venit cu idei. A organizat un eveniment de strângere de fonduri. Atât de mult i-a plăcut experiența și atât feedback pozitiv a primit din partea colegilor din bancă, încât a mai organizat unul. A început să facă fundraising pentru noi. Și de la două ore a ajuns la șapte, opt ore pe săptămână, pentru că îi plăcea foarte mult. După serviciu, în weekend-uri, se gândea, îmi trimitea propuneri. După doi ani, a decis să renunțe la job-ul pe care l-a avut 18 ani și a venit full-time la noi și asta, bineînțeles, ne ajută pe partea de cifre.
Mesajul meu pentru aceşti oameni ar fi să se implice, pentru că pot schimba lucruri. Eu cred că am cel mai frumos job din lume. Și nu cred că aș fi avut rezultatele pe care le am, împlinirea și bucuria cu care mă trezesc dimineața, nu aş fi cunoscut oamenii pe care îi cunosc, dacă nu aș fi fost aici. Și am pornit la fel, din voluntariat. Eu am fost voluntar până în 2017. Eram toți voluntari.
Le-aş spune şi că toţi putem face ceva. Atunci când văd disfuncţionalităţi în jurul lor, să se întrebe cum se poate întâmpla asta? Şi să vină ei să facă un bine, să vină cu o soluţie, să înceapă cu lucruri mici. Noi, la Dăruieşte Aripi, tot timpul am început cu lucruri mici. Dar acele lucruri mici se vor multiplica, deci soluții există. În ceea ce mă priveşte, nu a existat niciun moment în care să vreau să renunţ. Orice provocare mi-a dat mai multă motivaţie şi pasiune.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(Foto: Asociaţia Dăruieşte Aripi)
