Școala de Vară de la Sighet, organizată de peste două decenii la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, este întotdeauna o experiență nouă, chiar și pentru Ana Blandiana, inițiatoarea ei.
În 2022, în colaborare cu Freedom House România și cu UNATC, Școala se Vară a avut parte, dincolo de conferințe și dezbateri, de două spectacole sfâșietoare despre suferință, pentru care fosta închisoare a devenit scenă: „Și atunci oamenii au devenit păsări” și „Dușmance ale poporului”.
Dialogul PressHUB cu poeta Ana Blandiana dezvăluie de ce e important Memorialul și în ce măsură poate contribui la educarea tinerilor de azi care par să ignore trecutul recent.
Principalele declarații ale Anei Blandiana:
Există o oră de istorie pe săptămână, abia apucă să îl cunoască pe Ștefan cel Mare un pic
M-am întrebat a care a fost perioada din viața mea când am absorbit cel mai mult cultură, cărți, întâmplări. Răspunsul a fost că la sfârșitul adolescenței.
Ce este extraordinar, în această epocă în care se vorbește atât de mult despre feminism – iar eu nu sunt una din exponentele curentului – este această temă a femeilor din închisorile comuniste.
Lucru uluitor în condițiile de teroare ale represiunii să te gândești că te ajută că scrii versuri chiar dacă nu ești poet.
Războiul din Ucraina trebuie înțeles ca o consecință a comunismului și să ne punem întrebarea în ce măsură comunismul a dispărut.
În al treilea rând, și asta e obsesia mea, cel mai mare pericol pentru lumea de azi și cea de mâine, este așa numitul „progresism”, care a pornit din SUA
PressHUB: Cum percepe tânăra generație acest trecut plin de suferință?
Ana Blandiana: Problema este să ajungă să dea cu nasul de acest trecut. Să-l descopere, să înțeleagă ce a fost. Una din marile mele plăceri, când sunt la Memorialul de la Sighet, este să stau la intrare și să mă uit la figurile celor care ies. În marea lor majoritate sunt tineri. Ies tranfigurați, străluminați, ca după o experiență existențială. Culmea e că ies luminați, deși acolo, în fostele celule, nu e nimic de bine, sunt numai tragedii. Dar sunt tragedii înălțătoare.
Ei descoperă niște personalități despre care nu aveau habar și care se dovedește că au fost oameni extraordinari, chiar dacă înfrânți de istorie.
Cum se explică această puțină cunoaștere a trecutului recent de către tânăra generație?
E simplu, nu e cunoscută nici istoria, există o oră de istorie pe săptămână, abia apucă să îl cunoască pe Ștefan cel Mare un pic. Noi, pe parcursul primilor 18 ani ai Școlii de vară, fiindcă Școala de Vară a fost o adevărată instituție de învățământ, întreruptă când nu am mai avut sponsorizare, dar acum reluată în cooperare cu Freedom House, am ales elevi între 15-18 ani. Acum avem studenți, iar la ediția acesta, care e a XXI-a, avem în majoritate studenți de la UNATC.
Este diferență mare de percepție între cei mici și studenții de acum?
Vreau să spun că eu am stabilit atunci, la primele ediții, vârsta. M-am întrebat a care a fost perioada din viața mea când am absorbit cel mai mult cultură, cărți, întâmplări. Răspunsul a fost că la sfârșitul adolescenței, în acea perioadă în care mintea mea era mintea unui adult. Curiozitatea mea nu era tocită, capacitatea mea de a dori să știu era la cel mai înalt nivel, iar viața mea nu exista ca destin, nu trebuia să mă gândesc ce mănânc, unde locuiesc, aveau grijă părinții de mine. Aceasta ar fi cea mai bună perioadă, ultimele clase de liceu, când copiii sunt disponibili și înregistrează tot.
Așa s-a întâmplat la Școala de Vară. Acea experiență e chiar superioară. Sigur că studenții au reușit să urce câteva trepte în cunoaștere, dar au reușit în niște instituții care i-au și malformat. Ca să nu mai spun că au intrat în viață, se căsătoresc, au probleme, drame, sentimentale. Dar comunicarea merge bine și în acești ani de când vin studenți la Școala de Vară.
În 2022, majoritatea cursanților a fost formată din studenți de la teatru și cinematografie, deci artiști. Cât de sensibili sunt ei la ce văd aici, la Memorialul de la Sighet?
Am asistat la primul spectacol, „Și atunci oamenii au devenit păsări”, care folosește Memorialul nu doar ca inspirație, ci și ca un cadru, cu întâmplări petrecute în celule și terminat într-o adevărată apoteoză. Ceva foarte frumos.
Este în primul rând meritul Anei Maria Nistor, care a gândit regia, dar e uimitor cum au fost interpretate personajele – călăi, femeia care naște – ceea ce mi-a dat sentimentul că studenții au ajuns la esența suferinței. Faptul că ei sunt mai sensibili decât alții e normal și s-a văzut în ceea ce ei au transmis în cele două spectacole.
Cum s-a născut spectacolul performativ „Dușmance ale poporului”?
Spectacolul s-a născut din capul unor studente de la Institutul de Teatru. Înainte de asta, în ultimele luni am intrat într-o colaborare susținută cu UNATC, rectorul Liviu Lucaci având ideea că artiștii în devenire trebuie să cunoască trecutul ca să înțeleagă ceea ce vor realiza și ceea ce vor juca pe scenă.
Din octombrie 2021, avem la sediul din București al Memorialului, de pe strada Calderon 66, o expoziție pe toate cele trei nivele ale clădirii, o expoziție care a făcut succes internațional, a luat și un premiu pentru design.
Expoziția se numește „Dușmance ale poporului” și va fi deschisă până în septembrie 2022. Ideea de colaborare cu actorii tineri a fost aceea de a crea câteva one woman show pornind de la patru personalități feminine care au stat în închisorile comuniste. Patru studente de la Actorie au ales și au realizat cele patru personaje.
Cum a ieșit experimentul?
Vreu să vă împărtășesc sentimentele mele personale: nu-mi închipuiam că poate să iasă ceva prea artistic, dar era oricum un câștig că niște fete tinere se pasionează, studiază, se documentează despre aceste destine tragice.
A fost pentru mine o enormă surpriză de a descoperi un spectacol de artă în intrepretarea a patru tinere care și-au ales patru modele morale. Că despre asta e vorba de fapt. Problema e ca tinerii să ajungă să cunoască aceste destine.
Ce e special în relația cu studenții aici la Sighet?
Trebuie să adaug ceva relevat chiar de acest spectacol. Ce este extraordinar, în această epocă în care se vorbește atât de mult despre feminism – iar eu nu sunt una din exponentele curentului – este această temă a femeilor din închisorile comuniste, care arată cu cât le-a fost mai greu femeilor decât bărbaților.
Această latură a fost descoperită de studentele care au lucrat la spectacol. Că a fost infinit mai tragic pentru o femeie în închisoare.
În ce sens?
Pot să dau un exemplu simplu. Mergeau, și femeile și bărbații, o singură dată pe zi la toaletă. Era la fel, nu aveau voie să închidă ușa toaletei. Dar una era să stea soldatul cu ușa deschisă în fața unui bărbat, alta era să stea în fața unei femei. Eu numai când mă gândesc la asta nu am suficientă imaginație să înțeleg cum au putut să trăiască așa, fără intimitate.
Ca să nu mai vorbim de faptul că femeile au născut în închisori, că puteau fi violate și alte nenumărate umilințe și dureri. Iar ele, de la cele care au luptat cu arma în munți, la cele care au fost închise pentru că nu și-au trădat soții, tații, frații, sunt toate exemple pentru felul cum funcționează dragostea în univers.
Școala de vară a inclus și discuții despre prezent. Cât înțeleg tinerii despre prezentul pe care îl trăim, cu un război foarte aproape de granițele României, despre Rusia lui Putin, despre consecințele războiului asupra întregii lumi?
Nu știu să răspund la întrebare. Ce pot să spun este că eu însămi le-am vorbit despre asta. Tema conferinței mele a fost „Poate poezia salva lumea?”, pornind de la faptul că au existat momente când recursul la poezie a salvat ceva.
De exemplu, poezia din închisori, rezistența prin poezie. Lucru uluitor în condițiile de teroare ale represiunii să te gândești că te ajută că scrii versuri chiar dacă nu ești poet. Este una din marile mele mândrii. La toate conferințele mele din străinătate, indiferent de temă, ajung să spun asta fiindcă este un fenomen unic, doar în România s-a întâmplat.
Pornind de la asta, am ajuns la alte întrebări: de ce și de cine trebuie să ne salveze poezia? Care sunt întâmplările, pericolele din societatea noastră de care ar trebui să fim salvați? Evident, plecând de la indiferență, singurătate, ură, am ajuns cu discuția la războiul din Ucraina, la ce cred eu despre ce se întâmplă.
Este un război postcomunist, nu unul imperialist ,chiar dacă Putin visează să refacă URSS.
Absolut fiecare crimă are legătură cu Uniunea Sovietică. Tot ce se întâmplă în Ucraina acum este o împletire de drame și de probleme provenite din URSS. De la faptul că au primit în dar Crimea de la Hrusciov, care era ucrainean, până la faptul că au moștenit bucăți din Uniunea Sovietică, când aceasta s-a destrămat, bucăți luate de sovietici de la alții, de la Polonia, de la noi etc.
Asta e istoria. Dar acum?
Războiul trebuie înțeles ca o consecință a comunismului și să ne punem întrebarea în ce măsură comunismul a dispărut. E clar că trăim o epocă postcomunistă, dar suntem într-adevăr, cu desăvârșire în postcomunism?
Părerea mea este că azi există trei feluri în care comunismul continuă.
Primul, țările declarat comuniste, unde comuniștii sunt la putere, care, chiar dacă devin mari puteri economice capitaliste, rămân comuniste ca structură ideologică, morală și politică, apoi există comunismul rezidual din țările noastre, cele din fostul bloc comunist.
E destul să vezi ce e Rusia acum, pentru că cel mai teribil lucru pe care îl aflăm noi în timpul războiului din Ucraina, nu este doar că sunt bombardate orașe ucrainene și omorâți oameni, este faptul că descoperim ce este Rusia la ora asta, ce teroare e posibilă.
Și a treia cale?
În al treilea rând, și asta e obsesia mea, cel mai mare pericol pentru lumea de azi și cea de mâine, este așa numitul „progresism”, care a pornit din SUA, stimulat de grupul de la Frankfurt, de filosofi comuniști care au emigrat în America după venirea lui Hitler la putere în Germania.
Ei, ideologia lor a pus stăpânire pe universitățile americane de-a lungul deceniilor care, la ora asta, reîncep creația unui comunism axat pe transformarea structurilor mentale ale oamenilor.
Nu se mai merge pe închisori, nu se mai discută despre problemele economice ca în comunismul clasic, ci se încearcă schimbarea istoriei omenirii, se rescrie istoria.
Când auzim despre „corectitudinea politică”, nu se poate să nu ne întrebăm cine are dreptul să „corecteze”, din ce punct de vedere, cine stabilește că Shakespeare și Dante, aflați pe lista lor neagră, trebuie cenzurați.
În ce măsură au progresiștii pătrundere în marea masă?
Nu au, este un curent intelectual. Dar este monstruos numai să te gândești că în toată istoria lumii intelectualii au luptat pentru libertate, împotriva cenzurii, iar acum vin niște intelectuali, unii mari personalități, și reinventează cenzura, decuparea, distrugerea culturii.
Eu mă simt puțin umilită, fiindcă atunci când am început să descopăr, acum 15-20 de ani, acest pericol, am scris și am vorbit despre faptul că acest curent nu ne privește și pe noi românii, că noi, evident, n-o să putem fi manipulați după ce am luptat împotriva cenzurii, inclusiv împotriva celei interioare.
Pentru ca să descopăr acum că tot ce spuneam eu atunci era adevărat doar pentru generațiile care au trăit în comunism. Tinerii născuți după comunism se poartă ca și cum comunismul n-ar fi existat. Nici nu își pun întrebări dacă a existat sau nu. De aceea mi se par atât de importante Memorialul și venirea tinerilor aici.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
