Ce se face, dar mai ales ce s-ar putea face cu rețelele de gazoducte din estul Europei.

În urmă cu o săptămână, lângă Kiev a avut loc o puternică explozie, care avariat conducta de gaz de înaltă presiune Urengoy – Pomary – Uzhorod, una dintre cele prin gazul rusesc ajunge în Europa, către consumatorii din Slovacia, Elveția, Franța, Republica Cehă, Austria, Germania și Italia.

Știrea a fost comentată cu umor de un cititor: „când vine iarna, încep artificiile”. Totuși, incidentul nu a perturbat aprovizionarea clienților europeni, ci doar la nivel local. Aceeași conductă a avut parte de o explozie similară în iunie 2014, de această dată în regiunea Poltava, din partea centrală a Ucrainei, tot fără afectarea livrărilor către Europa. Dincolo de aceste incidente, imaginea de ansamblu este mai complexă și, în același timp, mai simplă.

În fiecare an, tranzitul gazelor rusești prin sistemul ucrainean de transport aduce la Kiev din taxele percepute o sumă de circa 3 miliarde de dolari, echivalentul a 3% din PIB-ul țării. Ucraina dorește să beneficieze în continuare, Rusia este interesată să scape de această povară financiară, datorată implicării operatorului de transport ucrainean, GTSO, în relația sa cu clienții europeni și turci. Ponderea dependenței era următoarea: în anul 2018, 40% din exportul de gaze naturale din Rusia către Europa de Vest și Turcia a tranzitat prin Ucraina.

Un moment decisiv a survenit în decembrie 2009, când neînțelegerile dintre Rusia și Ucraina s-au soldat cu întreruperea alimentării cu gaze în Europa timp de trei săptămâni, șocul cel mai mare fiind resimțit de statele din Balcani. Au fost amorsate atunci traiectorii de acțiune strategică de ambele părți, însă abia acum încep să se manifeste divergențele asociate lor. Europa a recurs la diversificarea rutelor de aprovizionare și a crescut capacitatea de stocare la nivelul Uniunii. Rusia a demarat construcția unor noi rute de transport: Nord Stream 2 – în parteneriat cu Germania,  TurkStream – în parteneriat cu Turcia și gazoductul Puterea Siberiei – în parteneriat cu China, scopul lor fiind unul dublu: să ocolească Ucraina și sistemul de transport al GTSO, dar și să atenueze ponderea pieței europene în exporturile de gaze ale Rusiei.

Zece ani mai târziu, în luna decembrie 2019, au fost luate decizii cruciale, dar și contradictorii, cu privire la viitorul aprovizionării cu gaze naturale rusești către Europa și având impact direct asupra proiectului Nord Stream 2.

După negocieri purtate în formatul Ucraina – Rusia – Uniunea Europeană, Gazprom și GTSO au semnat un nou acord, cu termen de 5 ani, în cadrul căruia partea rusă a acceptat, după lungi tergiversări, să plătească suma de 2,9 miliarde de dolari, recunoscută anterior la Curtea de Arbitraj de la Stockholm ca datorie în favoarea părții ucrainene.

La Washington, Congresul a adoptat cu largă majoritate Actul de Protejare a Securității Energetice a Europei, conținând de fapt sancțiuni împotriva Nord Stream 2, fiind vizate în mod direct navele specializate în instalarea de conducte care lucrează în Marea Baltică. Câteva zile mai târziu, președintele Donald Trump a aprobat sancțiunile, în cadrul pachetului de legi dedicat bugetului federal al apărării. Plasarea acestora în respectivul context normativ și faptul că ceremonia de semnare a avut loc la baza militară Andrews denotă clar natura ofensivă a inițiativei prin care Statele Unite au intervenit în proiectul gazoductului ruso-german.

Efectul impunerii de sancțiuni a fost următorul: compania elvețiană Allseas a decis să își retragă nava de amplasare cu care participa la proiectul Nord Stream 2 și să abandoneze ultima parte a gazoductului, de circa 160 km. Reacția Gazprom a fost să trimită în Marea Baltică propriile două nave de amplasare a conductelor – „Academician Chersky” și „Fortuna”, demers soldat însă cu un eșec.

Nava „Fortuna” era blocată dinainte de către Agenția pentru Energie din Danemarca, pe motiv de neconformitate tehnică și staționa în portul german Mukran. Agenția daneză a cerut ca navele să fie dotate cu sistem de poziționare dinamică prin satelit, iar cea de-a doua navă a Gazprom dispune de un sistem mai vechi de poziționare, prin ancoră, considerat la nivel internațional ca fiind riscant  (lanțul ancorei poate ajunge și la 100 m lungime, ceea ce imprimă la suprafața apei o deplasare de 1-2 m la fiecare val, condiții în care nu există suficientă stabilitate pentru fixarea conductelor).

partajează acest articol:

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.