De facto, suntem deja în campanie electorală, în primul rând pentru alegerile prezidențiale, dar și pentru celelalte tipuri de alegeri, care se vor succeda în 2024 (europarlamentare, locale și parlamentare). Oameni politici și nepolitici ne vorbesc în fiecare zi despre cine se va califica și cine nu se va califica pentru scaunul de la Cotroceni, despre cine va câștiga alegerile europarlamentare, cine vor fi primarii din București, Iași, Timișoara sau Brașov, despre ce partide nu vor mai intra în Parlament sau cum se va forma noua majoritate parlamentară, în ianuarie 2025.
La un inventar sumar, am identificat, din relatările de presă din ultimii doi ani, peste 40 de „candidați” pentru funcția supremă în stat, cea de Președinte al României, peste 15 „candidați” pentru poziția de primar al Capitalei, aproximativ 150 de doritori să ocupe cele 33 de poziții de europarlamentar, care revin României, în Parlamentul European, peste 20 de politicieni care au intrat în competiție pentru poziția de comisar, alții care vizează fotoliul de director SRI etc. În materie de candidați, partide și rezultatele lor electorale de anul viitor, nu numai casele de sondare a opiniei publice, dar și casele de pariuri (!?) au ajuns să prezinte cifre, unele dintre ele desprinse din filmele SF. Gesturile de imagine – de tip marketing electoral – sunt tot mai prezente la oamenii politici, dar și la persoane care, oficial, nu (mai) dețin poziții de demnitate publică în România, dar care, în mod evident, încurajează zvonistica electorală, care alimentează speculațiile și sondajele asociate competițiilor din 2024.
Ca o noutate, în raport cu anii pre-electorali anteriori, „analiștii” au o grijă suplimentară: „Ce va face actualul Președinte al României după finalizarea mandatului?”. Tema este atât de prezentă încât trebuie să fii foarte atent ca să poți să distingi între:
(i) cei care tratează subiectul în mod serios, inclusiv într-o notă critică, așa cum este normal, în logica interesului Statului Român de a valorifica o resursă importantă, credibilă, la nivel euro-atlantic,
(ii) cei care comentează tema numai de dragul de a o comenta, chiar dacă nu o înțeleg (situație des întâlnită în spațiul public românesc), sau
(iii) cei care o înțeleg foarte bine dar, în linie cu propaganda de la Kremlin, atacă orice subiect serios, încercând să-l arunce în derizoriu sau să-i schimbe semnificația.
În cea de a treia categorie de comentatori intră cei care sunt deranjați de faptul că Președintele Klaus Iohannis are un discurs clar, ferm, critic la adresa Federației Ruse și este un actor important, în cadrul NATO și UE, în procesul de coordonare a ajutorului acordat atât Ucrainei, cât și Republicii Moldova.
Evident, astfel de discuții – uneori, greu să le calificăm „analize” – până la un punct sunt firești. Este însă o problemă de dozaj și de accent. Să le luăm pe rând.
Nu trebuie să fii „analist” ca să înțelegi că România trece prin cel mai complicat moment geopolitic, din ultimii 70 de ani. Pe de o parte, avem crizele suprapuse, globale și regionale, care s-au acumulat în ultimii ani, la care s-a adăugat, în ultimele săptămâni, explozia de atrocități și ură din Orientul Mijlociu, cu potențial de contaminare la nivel global. Pe de altă parte, avem crizele noastre interne, unele moștenite și nerezolvate de la un ciclu politic la altul, în timp ce altele sunt mai noi, în principal apărute după aderarea României la Uniunea Europeană (migrația masivă a populației spre Occident; deprofesionalizarea instituțiilor publice; politizarea excesivă; apariția „specialilor”; incapacitatea de a utiliza eficient fondurile europene; incoerența instituțională; instabilitatea politică etc.).
În acest context, creionat în paragrafele de mai sus, să discuți continuu despre cine ar urma să ocupe poziția X sau Y, fără să îți pui și problema cum putem face față tuturor acestor provocări și chiar riscuri este o chestiune de micime politică, lipsă de viziune, de incapacitate de a ne concentra pe subiectele mari ale țării. Aceste abordări ne arată că mulți dintre cei care se auto-definesc drept „oameni de stat” sau „lideri politici” nu știu exact ce vor sau nu pot depăși limitele „bulei” în care activează. Pare că anul 2024 este în primul rând un concurs de frumusețe politică, în care unii încearcă să-și sporească sau să-și conserve puterea, în timp ce alții speră să prindă „un loz” câștigător.
În acest context, cred că este firesc să spun că nu mi se pare relevant pe cine plasează casele de pariuri drept favorit pentru alegerile prezidențiale din 2024, dar mă interesează cum putem găsi soluții pentru ca România să treacă cu bine prin aceste multiple furtuni geopolitice. Ar trebui să fim ceva mai atenți la stabilitatea guvernamentală, astfel încât să nu îngroșăm (iar) lista guvernelor căzute, mai exact 12 în 16 ani, din 2007 și până azi, adică o durată medie de „supraviețuire politică” de 1 an și 4 luni. Ar trebui să fim preocupați de cum poate fi guvernată țara și în ianuarie 2025, nu numai până la debutul campaniilor electorale, din 2024, iar partidele politice serioase ar trebui să înțeleagă de ce azi colaborarea este mai benefică decât confruntarea. Prof. univ. dr. Remus Pricopie, Rector SNSPA.
Analiza completă poate fi citită în Revista Cultura.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
