Precum monarhii infami de pe timpuri, se pare că Donald Trump nu înțelege diferența dintre relațiile sale private și cele ale statului, pe care vremelnic îl conduce.
Carl Schmitt, celebrul jurist al lui Hitler pentru câțiva ani, apoi, după război, recuperat de gândirea politică deopotrivă de unii din dreapta și de unii din stânga, avea o scurtă și eficientă definiție a politicului: acesta ar fi arta de a distinge între prieteni și dușmani. În esență, spune această lapidară definiție, un act are sens politic atunci când sunt identificați corect inamicii și aliații reali ai unui subiect (individ, organizație, partid, stat, coaliție de state).
Evident, ceea ce contează nu sunt afinitățile sentimentale ori antipatiile idiosincratice, ci afinitățile de interese fundamentale, oricare ar fi termenii în care acestea sunt definite. Dimpotrivă, atunci când identificarea se face eronat, când inamicii sunt tratați ca amici, și invers, capacitatea politică a subiectului e îndoielnică; curând se vor vedea consecințele negative; iar cea mai evidentă este aceea că prietenii potențiali îi devin dușmani, iar dușmanii reali rămân la fel de dușmani, indiferent de tratament. Așadar, va avea dușmani pretutindeni.
Un exemplu istoric, printre multe altele, a fost Stalin, când a crezut că „prietenul” este Germania nazistă, cu care a încheiat celebrul pact Ribbentropp-Molotov, iar inamicul este Vestul. S-a dovedit că a greșit grav.
Mă gândeam la definiția lui Schmitt urmărind desfășurările recente pe scena internațională, într-adevăr, zguduită de mai multe lovituri de teatru după instalarea Administrației Trump. Lăsând deoparte detaliile și floricelele retorice, ai impresia că tendința acestei administrații este să ignore sistematic definiția lui Schmitt, procedând exact pe dos decât o cere ea din partea omului de stat capabil.
În primul rând: au interesul fundamental, strategic, Statele Unite să aibă aliați puternici, fideli și uniți, pretutindeni în lume, și în primul rând în Europa? Cine ar putea-o nega? De la războiul peloponeziac și de la romani încoace, mulțimea și forța aliaților au fost întotdeauna recunoscute drept constituind unul dintre cele mai importante atuuri ale unei mari puteri, cu atât mai mult al uneia confruntate cu puteri rivale importante. Atunci, de ce Trump și oamenii lui își ceartă mereu aliații, îi acuză de lipsă de democrație, cer, pe de o parte, mărirea cheltuielilor de apărare (corect), dar susțin pe față partide extremiste, care vor să cheltuiască mai puțin pe apărare? De ce caută să submineze aceste guverne aliate, intervenind în alegeri, ca în Germania? Mai mult, încearcă să slăbească încrederea în unitatea NATO, sugerând că America și-ar putea retrage cândva trupele staționate în Europa. Este o asemenea declarație în interesul strategic al Statelor Unite?
Continuarea în Revista22
Citește și: Alegeri în Germania. Care este atmosfera înainte de deschiderea secțiilor de votare
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
