Apare periodic câte-o furtună într-un pahar de apă, când cineva trage o flatulență exact despre lucrul cel mai pios și majestic pentru noi – vorbind despre you-know-who, the guy upstairs. Și după aceea, cineva-ul-cu-pricina mai adaugă și flatulența pereche zicându-ne: „You know what? I don’t care. For what is a person? If not himself/herself, to say the things he/she truly feels and not the words that one expects. The record shows I took the blows and did it my way!” (adaptare liberă după cântecul „My Way” a lui Frank Sinatra, n.a.) La care adaugă: „Nu datorez nimănui nimic, nici măcar Vițelului-de-Aur la care vă închinați cu toții, că ce-a făcut Vițelul pentru mine?”
Cineva-ul abstract de care zic a comis două păcate sau două acte de curaj, depinde de percepția fiecăruia din noi, chibiții: față de you-know-who, the guy upstairs, și față de Vițelul-de-Aur.
Astfel, noi chibiții ajungem să ne împărțim în patru grupuri, funcție de cum interpretăm referința la cele două variabile:
Grupul 1 consideră că a fost jignit you-know-who și a fost jignit Vițelului-de-Aur,
Grupul 2 consideră că a fost jignit you-know-who, dar a fost un act de curaj față de Vițel (și că ar proceda și ei la fel, etc. etc). Logica asta binară de partiționare a oamenilor în plutoane de cearta continuă dacă ar fi și a treia flatulență, și a patra.
Citește și: A nu datora nimic României. Cazul Angela Gheorghiu
Astea sunt vremurile pe care le trăim: fiecare societate are un număr de issues-de-nenegociat, care o divid. În SUA, sunt legate mai ales de individ: dreptul la viață a unui individ vs. dreptul de a decide a altui individ, sau dreptul individului de a purta arme vs. dreptul de a introduce legi și proceduri care să crească siguranță indivizilor din anumite grupuri.
Observ că în România este în general vorba de colectivitate și stat: cum trebuie vs. cum nu trebuie să fie lumea (educație, loialitate națională și socială, religie, orientări sexuale s.a.m.d) sau cât de important trebuie să fie sau să nu fie statul în viața societății, respectiv la ce să te aștepți sau nu de la el? Unde se termină statul și unde începe restul?
Nu știu ce anume a produs această stare de divizare generalizata în lume și cum vom ieși din ea, if ever. Să fi fost social media?
Fiecare ne implicăm așa cum credem în labirintul acestor issues-de-nenegociat, însă înclin să cred că abordarea politică, adică prin vot, nu prea funcționează. Trec uneori peste cinzeci de ani, așa cum am văzut recent în cazul Roe vs. Wade, dar lumea rămâne la fel de divizată.
Abordarea prin educație? Maybe – cel puțin așa ne zice teoria. Însă școlile usually take the easy way out, la fel ca și presa: ți se „spune” (fără analiză) care este răspunsul „corect”, fară să fi învățat procedura de analiză, astfel încât tu să-ți calculezi răspunsul tău funcție de your beliefs și experiențele tale de viață.
Rezultatul este că mulți se plâng că școlile și universitățile ar fi un fel de loc de brainwashing. (Well, I don’t know about that, că și eu lucrez într-o universitate și mă îndoiesc că am brainwashed pe cineva. Dar cred că ar trebui să disecăm puțin de unde vine aceasta îngrijorare. Și iată cum a apărut din neant încă o variabilă care ne desparte.)
Așa cum i-am spus și doamnei G., și eu am o părere a mea despre furtuna din pahar, după comentariul recent al doamnei Angela Gheorgiu. Deși nu mă pricep la operă, dar îmi place „cum sună” și merg la Metropolitan Opera, o consider pe d-na Gheorghiu one of a kind.
A reușit să se cațere și să rămână la o înălțime stratosferică pe care puțini pe lumea asta le-a fost dat s-o atingă, darmite lume din România. Poate Nadia, Simona Halep și cam atât. Dacă am calcula probabilitatea să ajungi să cânți la Metropolitan Opera în rol principal (nu să plimbi tava), iar doamna Gheorghiu a fost anunțată de Met pentru stagiunea 2022-2023, aceasta probabilitate ar fi mai mică decât să ajungi titular la Barcelona sau Real Madrid.
A avut primul ei rol în 1993. Nu compar aici mere cu pere, pentru că mă refer la capacitatea cuiva de a ajunge în vârf într-un mediu extrem de competitiv (efort pe care nu putem decât să ni-l imaginăm, că nu-l știm, nu am avut experiență asta), dar vreau totuși să zic că Hagi a jucat doar doua sezoane la Real și două la Barca, fără să însemne mare lucru pentru ele, în nici un caz nu a fost vedeta lor.
Și dacă adaugăm și restul scenelor unde a cântat d-na Gheorghiu, practic cam toate din categoria celor the best în the world, aș specula că ceea ce a reușit în cariera profesională este peste țoață generația de aur a lui Hagi la un loc. Just for a little bit of perspective.
Este exact această perspectivă care este esențial de considerat când vine vorba de a le pune pe doamnele Gheorgiu și Halep în a different category decât restul, arguably ar zice gurile păcătoase incluzându-l aici chiar și pe you-know-who, the guy upstairs. (Și, desigur, perspectiva mea este cea a unuia din afară, nu a celui din țară, și iată, încă un parametru care să ne granularizeze).
Dar vreau să insist asupra contextului unuia din afară. On a usual day nu se pomenește nimic de România și atunci când se pomenește este în general de rău. Singurele excepții sunt spectacolele doamnei Gheorghiu și meciurile de tenis ale Simonei.
Eu nu leg frumusețea a ceea ce fac dânsele de patriotism, morală, educația tinerilor, mentorship-ul altor artiști și multe altele care sunt sau nu sunt. În fond, who am I să ridic toate aceste probleme și să-mi dau cu părerea ce ar trebui să zică și să facă dânsele beyond doing their jobs? Dumnezeu? Știu eu what is right and wrong?
Eu le apreciez pentru exponențialitatea cu care-și fac job-ul lor și vârful pe care l-au atins în their professional domains.
Iar prin asta aud și altceva decât asociere păcătoasă între tragedii și lucruri rele și faptul că venim din România: orfanii legați de pat din orfelinatele lui Ceaușescu, Securitatea care fotografia străini umblând în chiloți și sutien dimineața prin camera lor de la hotelul „Sarmis” din Deva, ca apoi să-și dăruiască pozele unul altuia pe post de poze deochiate (vezi povestea lui Katherine Verdery din cartea „My Life aa a Spy: Investigations în a Secret Police File”), copiii obligați de părinții lor să cerșească pe străzile din New York City (NYC), circul cu arta-prin-caii-cu-zvastici de la Institutul Cultural Român din New York City, imigranții ilegali prinși la granita cu Mexicul, hoții de la mașinile de vândut bilete din gările de pe Long Island, hackerul Guccifer, etc. etc.
Chiar și săptămână asta, prima vorba pe care-am auzit-o a fost întrebarea soției mele dacă Nicolae Miu este sau nu român? Tocmai citise în The New York Times că un bărbat din Minnesota, Nicolae Miu, ucisese cu cuțitul un tânăr de șaptesprezece ani după o ceartă la marginea unui lac și rănise alti trei tineri.
Poate exagerez, dar întrebarea în sine mi se pare că are un sâmbure de rasism, cel puțin unul mic. (Zic asta pornind de la definiția rasismului din Oxford Languages ca fiind „prejudice, discrimination, or antagonism directed against a person or people on the basis of their membership în a particular racial or ethnic group”).
Ce treabă are faptul că Nicolae Miu din Minnesota a comis o crimă la marginea lacului cu etnia lui? De ce este asta prima asociere în mintea cuiva după ce a citit articolul din New York Times? De ce nu m-a întrebat dacă Nicolae Miu citește science fiction sau mătură curtea în fiecare duminică dimineață, lucruri care mi se par în acest context la fel de relevante ca etnia lui.
Și totuși, dacă am face un experiment, nu ar fi surprinzător dacă super-majoritatea celor care suntem diaspora de aici am întreba același lucru.
Și pentru că lumea nu prea a auzit de România, o țară oricum la mii de kilometrii depărtare, și pentru că și aici, ca peste tot, tragediile și anxietatea se vând extrem de bine, că nu degeaba suntem the United States of Anxiety, așa cum se numește o emisiune de la postul radio NPR, toate relele astea repetate și circulate și reîncălzite ajung să formeze o imagine pe cât de nedreaptă și de rasistă, aș zice, pe atât de… prezentă.
Citește și: Radiografia unui scandal care se repetă. Angela Gheorghiu vs Angela Gheorghiu
Vorba celui unde am stat cu chirie când m-am mutat în Long Island: „Nu am vrut să-ți închiriez camera când am auzit de unde vii.” (Thank you very much, really nice – not.)
Dar, it is what it ăs: trăim într-o lume partiționatî de issues-de-nenegociat și asta ne influențează felul în care percepem realitatea imediata și mai largă, ce gândim, ce spunem, uneori cum acționăm. Ne ocupă mintea și atenția.
Mă îngrijorează aceasta împărțire, practic aceasta granularizare a societății în grupuri și grupulețe minuscule, fără să existe un mecanism de interfațare care să ofere grupurilor calea de mers mai departe după ce s-au plasat în taberele opuse.
Încerc să trec de faza săritului-în-sus-zece-etaje pentru că domnul X a flatulat despre ceva ce este important pentru mine, zicându-mi – So be it, it is not my mission în life să-i rezolv problemele stomacale ale lui X.
Poate are motivele lui, pe care n-am de unde să le știu. His/her situation îs not mine. Merg la Metropolitan Opera to enjoy a great performance by some of the greatest opera singers of our times, nu pentru o analiză a relației individ – popor/stat prin prisma unui individual dintr-un domeniu ultra-competitiv, nici măcar a relației individ – stat post-comunist.
Nu există pentru mine nici măcar subconștientul cum că succesul și talentul dânsei sau al Simonei sau al Nadiei s-ar răsfange cumva un pic și asupra mea și că prin aceeași apartenență la locul unde m-am născut și am crescut aș fi și eu un pic la fel de … because I know that I am not.
Good for them că sunt celebre și unice, but my life story is my life story. Nici măcar a statului de unde vin sau a statului unde trăiesc.
Așa că precum d-na Gheorghiu, bănui, rezonez cu ideea cântecului „I am what I am“, cântat de Gloria Gaynor, și care zice cam așa: „I am what I am // I am my own special creation // (…) Give me the hook or the ovation (…) I bang my own drum // Some think it’s noise, I think it’s pretty // And so what if I love each sparkle and each bangle? // Why not try to see things from a different angle?”
Citește și: Impresii din secuime. O lume bună, într-un stat eșuat
Dar îmi place mai ales „Your life is a sham till you can shout out I am what I am””. Sounds about right, nu-i așa?
Și cu asta, să ne pregătim de stagiunea viitoare (că tocmai s-au lustruit candelabrele Met-ului), iar lista mea include spectacolele doamnei Angela Gheorghiu. (Doar să nu le anuleze dânsa, așa cum s-a întâmplat acum câțiva ani tot pe motiv de I-don’t-know-what. Mi-am zis atunci că nu va mai cânta vreodată aici.
Faptul că lumea a „uitat” de asta și a invitat-o cred că zice ceva despre her true greatness as an artist. The rest îs gossip.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Doamna Gheorghiu , spusele doamnei Gheorghiu , produc in inimile nostre doar sentimente .Pozitionarea , fata de aceste ziceri , este si ea partajata .Cum nu putem avea pretentia de a cunoste sufletul doamnei in cauza si nici motivatia aparitiei acestor cuvinte,in media, ne limitam doar a constata singura realitate ce poate fi observata de toata lumea , realitate ce consta in talentul de exceptie in domeniul ei de activitate ceea ce o situeaza undeva in sfera putin atinsa a cintaretilor lumii ,din toate timpurile . In rest , putem face comparatii dar evident doar in lumea muzicii de Opera neputind asocia alte talente sportive sau de orisicare alt fel cu ceea ce reprezinta , pentru lumea muzicala , doamna cu pricina . Un talent urias ce a adus beneficii si Romaniei chiar daca in cazul spuselor Statul Roman (nu Romania ) efemer condus de niste politicieni , nu i-au multumit asteptarile .Principial nu ar trebui ca un cetatean sa aiba vreo forma de asteptare de la Stat .Statul prin reprezentantii lui , alesi democratic, asigura nu particularitatea ci generalul .Viitorul fiecaruia este parte a unei decizii personale .Alegerile sunt si ele parte a aceleasi decizii .In Romania inca exista oameni ce asteapta „ cu mina intinsa ” sa le dea Statul cite ceva .