La interviurile pressHUB din această seară am vorbit despre teatru. Invitata mea, actrița Antoaneta Cojocaru, este una dintre cele mai apreciate actrițe românce de teatru și film, cu numeroase roluri. Este licențiată în Arta actorului în cadrul Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică Ion Luca Caragiale din București, la clasa profesorului Ion Cojar, are studii în dans și muzică și și-a construit cariera de actriță în teatre precum: Bulandra, Teatrul Act, Teatrul Național, Teatrul de Comedie, Metropolis, Teatrelli, Teatrul Dramaturgilor Români, Teatrul de Artă, Godot, Teatrul de luni de la Green Hours etc.
Printre regizorii cu care Antoaneta Cojocaru a colaborat îi menționez pe: Ion Cojar, Cătălina Buzoianu, Silviu Purcărete, Alexandru Darie, Gigi Căciuleanu, Alexander Hausvater, Radu Afrim. Pentru performanțele sale a câștigat numeroase premii și distincții, printre care Înaltul Patronaj al Casei Regale a României și a fost nominalizată mai mulți ani în Enciclopedia „Who is who?” – destinată personalităților din România. În această stagiune o vedem la Bulandra, unde joacă în „Oscar și Tanti Roz” și „Coriolanus”, la Teatrul Dramaturgilor în „Mazurca” și la Teatrelli în „Oxygen”.
S.P. Bine ai venit, dragă Antoaneta! Eu te-am întâlnit anul trecut, la Sighet, în cursul verii, unde ai susținut, în cadrul Fundației Freedom House, la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței un atelier de dezvoltare personală pin teatru. Ai lucrat cu studenți. De altfel, în CV-ul tău și în cariera ta, menționezi că ai conceput și ai dezvoltat foarte multe cursuri atât pentru actori profesioniști cât și pentru public neprofesionist. Ce înseamnă acest atelier de dezvoltare personală prin teatru?
A.C. Bine v-am găsit! Lăsând la o parte toată perioada pe care o parcurgem și în care ne este destul de greu să ne descurcăm cu noi, cred că atelierul de dezvoltare personală este o trăire cu tine. Este un moment în care „pui stop” la tot și te gândești la ce se întâmplă cu tine și cine ești și ce voiai și unde trebuie să cauți. Cred că asta este, pe scurt, un atelier de dezvoltare personală. E adevărat că sunt foarte multe făcute „pe genunchi”, în sensul în care toată lumea forțează în tine un optimism exagerat. Eu nu fac asta, Doamne-ferește, tocmai fiindcă sunt o actriță practicantă și știu că așa ceva nu există și atunci, de fiecare dată când am susținut aceste cursuri de dezvoltare personală prin teatru, am avut surpriza să descopăr că oamenii se întâlnesc foarte profund cu ei, în cadrul lor. Și asta cred că e bine.
S. P. De ce la Sighet, o fostă închisoare?
A. C. Pentru că la Sighet am primit această invitație din partea Cristinei Guseth și am fost foarte fericită și foarte onorată să fac parte din ce s-a întâmplat la Sighet. A fost un proiect Freedom House. Există o afinitate între noi și chiar ne dorim să construim lucruri în continuare. Mărturisesc că după ce am vizitat închisoarea de la Sighet, pe care eu nu o mai văzusem niciodată, după ce am văzut ce a reușit să facă acolo doamna Ana Blandiana pentru noi, mi-am dat seama că este un loc extrem de potrivit pentru un asemenea atelier. Ce s-a întâmplat acolo în comunism îți sfâșia sufletul, ororile care s-au petrecut acolo… și pe acest teren – pe care toată lumea empatiza, își deschidea sufletul către asta și își punea niște probleme pe care poate în viața de zi cu zi nu ai când să ți le pui – acest atelier a fost ca o rugăciune dedicată sufletului. Pe de altă parte a fost și ca o gură de oxigen în sensul în care să extragă ceva din această durere, să facă să îmbrățișeze această durere și să facă să treci dincolo de ea.
S.P. O spun acum ca martor, care a fost acolo și a văzut felul în care lucrai tu cu studenții, că este adevărat. Este, până la urmă, un exercițiu de sinceritate, pentru că te copleșește ceea ce vezi acolo. Înainte de cursurile cu tine, grupul de studenți avea o anumită empatie, după ce au urmat cursurile cu tine, i-am văzut, efectiv, ținându-se de mână, râzând. Cât de greu a fost să lucrezi cu ei, care a fost provocarea pentru că erau niște oameni care nu se cunoșteau între ei, erau sosiți din toate colțurile țării? Așadar, oameni tineri, care nu cunoșteau detalii despre arta teatrală și mai erau și sub imperiul emoțiilor?
A.C. Eu sunt îndrăgostită de energia asta, a studenților! De lumina lor, de bucuria lor, de sinceritatea lor. Sigur că provocarea cea mai mare este să îi ajuți să depășească o grămadă de idei preconcepute cu care deja funcționează. Despre teatru, despre curs în sine, despre ce e bine să faci…Cum fiecare dintre noi avem. Dar ceea ce fac eu la acest curs este chiar metoda profesorului meu, Ioan Cojar, adaptată pentru studenți. Ce e important la ea este că eu sunt actriță pentru drum, iar drumul m-a ajutat foarte mult să mă construiesc și să mă întâlnesc cu mine și să înțeleg cine sunt. Eu practic acest drum îl urmez mai departe și mă bucur de fiecare dată când el funcționează și pentru altcineva.
Înregistrarea integrală a interviului o puteți viziona aici:
