„Anul Cardinal Iuliu Hossu”, declarat la nivel național, a fost deschis solemn în Eparhia Greco-Catolică de Cluj-Gherla în după-amiaza zilei de joi, la aniversarea nașterii Fericitului martir greco-catolic în urmă cu 140 de ani.
Catedrala „Schimbarea la Față”, Catedrală a Episcopului Iuliu Hossu în perioada 1930-1948, a găzduit momentul inaugural, constând în Sfânta Liturghie arhierească celebrată de Preasfinția Sa Claudiu, Episcopul de Cluj-Gherla, cu participarea reprezentantului Sfântului Părinte, a Excelenței Sale Giampiero Gloder, Nunțiu Apostolic în România și Republica Moldova, și a altor oaspeți și invitați.
„Anul Cardinal Iuliu Hossu” a fost instituit prin Legea nr. 290/2023 pentru celebrarea vieții acestuia, a operei, personalității, martiriului, rolului determinant în realizarea Marii Uniri și a eforturilor pe care le-a depus pentru salvarea evreilor în perioada Holocaustului.
Academia Română a inaugurat miercuri „Anul Cardinal Iuliu Hossu” printr-o sesiune omagială. La eveniment au luat participat și au ținut discursuri președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, Nunțiul Apostolic, Monseniorul Giampiero Gloder, Arhiepiscopul Mitropolit de București, IPS Aurel Percă, secretarul de stat pentru Culte, Ciprian Vasile Olinici, PS Mihai Frățilă, episcop al Episcopiei Greco-Catolice ‘Sfântul Vasile cel Mare’ de București, președintele Federației Comunităților Evreiești din România, Silviu Vexler, academicianul Mircea Martin, profesor emerit, poeta Ana Blandiana, membru corespondent al Academiei Române, directorul general al Arhivelor Naționale, Cristian Anița, și prof. univ. Ruxandra Cesereanu.
Biografia cardinalului Iuliu Hossu
„Iuliu Hossu a venit în lume pe 30 ianuarie 1885 la Milaș (Bistrița-Năsăud), avându-i părinți pe preotul Ioan Hossu, dintr-o familie cu mai multe generații de preoți, și pe soția Victoria. Familia Părintelui Ioan a fost binecuvântată cu șase băieți, Iuliu fiind al treilea născut.
Școala primară o urmează la „Școala Confesională Greco-Catolică” din comuna natală, primele trei clase de gimnaziu, la „Gimnaziul săsesc” din Reghin (1896-1899), o clasă, la „Gimnaziul Romano-Catolic” din Târgu Mureș (1899-1900) și clasele de liceu la „Gimnaziul Superior Român Unit” din Blaj, orașul episcopal despre care Nicolae Iorga spunea că „are mai multă istorie decât aer”. Iuliu Hossu a fost coleg și prieten de viață cu Iuliu Hațieganu, viitorul și renumitul profesor și medic al Clujului; elevi la Blaj, „au pășit pe lespezile de piatră peste care călcaseră îngândurați și ei, întemeietorii”. Și cel care a deschis Școlile Blajului, Episcopul Petru Pavel Aron, și erudiții preoți-profesori: Timotei Cipariu, Simion Bărnuțiu, Augustin Bunea, Ioan Micu Moldovan și alții mulți.
După exameul de bacalaureat, urmează „Institutul Teologic Greco-Catolic” din Blaj (1904), în scurt timp este trimis la Roma, la „Colegiul De Propaganda Fide”, unde obține două doctorate: în Filozofie (1906) și în Teologie (1910). La 27 martie 1910 este hirotonit preot, la Roma, de către Episcopul Lugojului Vasile Hossu (1903-1912). În același an va fi încadrat în Dieceza de Lugoj, unde, până în 1912, va fi arhivar, bibliotecar, vicar și secretar al Episcopului. Din 1913 va fi în preajma noului Episcop, Valeriu Traian Frențiu, Vasile Hossu fiind transferat Episcop al Diecezei de Gherla (1912-1916). În 1913 este numit profesor de Studii biblice la „Academia Greco-Catolică de Teologie” din Lugoj.
Izbucnind Primul Război Mondial, este trimis preot militar pe front, în spitalele militare din Austria, Boemia și Moravia. La 3 martie 1917, Împăratul Carol I al Austriei l-a numit Episcop, Papa Benedict al XV-lea l-a confirmat la 17 aprilie, iar la 4 decembrie a fost consacrat Episcop în Catedrala din Blaj, prin punerea mâinilor Mitropolitului Victor Mihaly de Apșa, asistat de Demetriu Radu, Episcopul de Oradea, și Valeriu Traian Frențiu, Episcopul de Lugoj.
În ziua de 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, cuvântul său a fost auzit de mulțimea adunată: „Ceasul plinirii vremii este acesta, când Dumnezeu rostește, prin poporul Său, dreptatea Sa, însetată de veacuri”. S-a auzit cuvântul bucuriei și al speranței, căci Dreptatea și Adevărul urmau să fie temelia României unite și, într-o îmbrățișare frățească, le era de-acum dat românilor să trăiască.
Timp de două decenii va lucra pentru întărirea Bisericii Greco-Catolice și a Eparhiei sale. A fost și senator de drept în Parlament, unde a apărat cauzele Bisericii. Vechiul sediu episcopal din Gherla este destinat Școlii Normale, pentru a forma și la Gherla dascăli-apostoli pentru satele Ardealului.
În 1924 a primit, la Cluj, din parte Sfântului Scaun, Biserica Minoriților, devenită Catedrala „Schimbarea la Față”. A mutat Episcopia la Cluj, numită „Episcopia Greco-Catolică de Cluj-Gherla”, iar Catedrala din Gherla a primit statutul de co-catedrală. A ridicat edificiul „Academiei Teologice”, a asigurat studiul temeinic al viitorilor preoți, destinați să-i fie ajutor în același apostolat pentru o viață creștină în continuă perfecțiune. Vizitele canonice și pelerinajele la Mănăstirea de la Nicula, din iubire pentru Sfânta Fecioară Maria, au întărit credința și au legat puternic sufletește pe Păstor de credincioși. În închisoare, în gând, retrăia sfințenia pelerinajelor de la Nicula și sufletul atingea Icoana miraculoasă Preacuratei.
În urma Dictatului de la Viena (1940) a rămas în partea cedată a Ardealului, împreună cu credincioșii, umilit nu de puține ori, cu obligații ce depășeau Dieceza sa, fiind numit și administrator apostolic al „Diecezei Române Unite de Oradea”, în absența Înalt Preasfinției Sale Valeriu Traian Frențiu, expulzat de autoritățile hortyste, fiind-i încredințat și Vicariatul Greco-Catolic de Târgu Mureș.
În acești ani a dat mână de ajutor unde era nesiguranță și suferință, Bisericii Ortodoxe din Cluj și evreilor din ghetouri, cărora le ducea alimente și căuta posibilități să-i salveze de la deportare. După revenirea Ardealului de Nord Țării, recunoașterea apostolatului său creștin și atât de uman se manifestă prin alegerea de membru de onoare al Academiei Române.
Odată cu instalarea regimului comunist, Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică trăiește într-o permanentă amenințare. Ierarhii și preoții desfășoară un intens apostolat pentru apărarea credinței. În luna mai a anului 1948, Înalt Preasfinția Sa Iuliu Hossu va fi la Oradea, unde va vorbi credincioșilor, pregătindu-i pentru persecuția iminentă: „De dragul nimănui nu vom deveni trădători. De dragul nimănui de pe Pământ nu ne vom părăsi credința, Maica noastră Roma (…) Și dacă vi se va cere viața, trebuie să vi-o dați pentru credința voastră”. Celor de la Cluj le trezea curajul: „Să fim pildă de statornicie în primejdie și stâlpi de tărie pentru toți. Acesta-i ceasul supremei datorii”.
Între 24 septembrie și 4 octombrie 1948, Episcopul Hossu a fost izolat în reședința sa și orice vizitator era arestat, fiind arestat atunci și Părintele-scriitor Ion Agârbiceanu. La 28 octombrie 1948 toți Episcopii greco-catolici au fost arestați și închiși în reședința Patriarhiei Ortodoxe de la Dragoslavele. În 1 decembrie 1948, Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, prin Decretul 358, a fost scoasă în afara legii și toate bunurile ei împărțite între Biserica Ortodoxă și Stat.
În februarie 1949, Episcopii au fost transportați în Mănăstirea ortodoxă Căldărușani și de acolo, la sfârșitul lunii mai 1950, la închisoarea de la Sighet – Episcopul Vasile Aftenie murise ceva mai înainte, la 10 mai. La Sighet s-au stins din viață Episcopii Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu și Episcopul romano-catolic Anton Durcovici, trupurile lor fiind aruncate în gropi comune.
La Sighet Episcopii au fost batjocoriți, au cunoscut foamea, frigul, munca epuizantă în condițiile slăbiciunii și a absenței oricărei asistențe medicale. Preasfinția Sa Iuliu Hossu ne dă o imagine cutremurătoare: „Da, aici la Sighet am văzut, am simțit și am trăit foamea. Se vorbește de atâtea ori de foame și nu ne dădeam seama și nu ne dăm destul de bine seama ce este foamea; în temnița Sighetului am învățat ce este foamea”.
Cei trei Episcopi supraviețuitori ai Sighetului – Iuliu Hossu, Ioan Bălan și Alexandru Rusu – au avut domiciliu obligatoriu la Mănăstirea Curtea de Argeș. Cu mari greutăți și riscuri, unii preoți și credincioși au ajuns să-i viziteze. Din cauza Memoriilor înaintate oficialităților pentru libertatea Bisericii Greco-Catolice, a organizării Bisericii în clandestinitate și a legăturilor cu credincioșii, au fost dispersați. Preasfinția Sa Iuliu Hossu va fi readus la Căldărușani, unde va trăi izolat și supravegheat până la sfârșitul vieții.
La 28 aprilie 1969 a fost creat Cardinal „in pectore” de Papa Paul al VI-lea și îndemnat să plece la Roma. Nu a plecat, a ales să rămână cu Biserica sa prigonită. În materialul de referință despre martiriul celor șapte Episcopi greco-catolici și persecuția Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice, prezentat Congregației Cauzelor Sfinților de către Postulatura Cauzei de beatificare a Episcopilor greco-catolici, în paginile destinate Cardinalului Iuliu Hossu, s-a spus: „A fost supus până la sfârșitul zilelor sale unei continue presiuni și umiliri, care ar fi trebuit să-l determine să renege comuniunea cu Urmașul lui Petru și credința catolică”.
Liniștea sufletească a găsit-o în rugăciune, „Memoriile” mărturisesc acest adevăr. A fost o cale a sufletului de la meditație la contemplare, cale ce i-a permis sufletului să resimtă prezența lui Dumnezu și să se unească cu El. Este un dar atins și trăit doar de mistici.
Ultimile zile de viață au fost în Spitalul „Colentina” din București, avându-l aproape pe Preasfinția Sa Alexandru Todea – țara era în inundații, de la Reghin la București, într-un tren supraaglomerat, Preasfinția Sa a făcut 18 ore numai în picioare -, dar a ajuns la timp ca să-i dea Cardinalului Iuliu Hossu dezlegarea, să-i administreze Sfântul Maslu și să-i preia „Testamentul”: „Când ceasul dreptății va sosi, Frate Alexandre, Biserica Unită să pășească în public cu doctrina iertării, cu armonia și pacea între oameni… Lupta mea s-a sfârșit, a voastră continuă. Duceți-o până la capăt!”.
Pe 28 mai 1970, la ora 9.00, inima Cardinalului Iuliu Hossu a încetat să bată și „sufletul său și-a luat zborul spre Cel de Sus”. În ziua următoare a avut loc înmormântarea în Cimitirul Bellu Catolic, oficiată de preotul romano-catolic Francisc Zudor de la Biserica Bărăția și de cei doi Episcopi greco-catolici, Alexandru Todea și Ioan Dragomir, fără odăjdii, doar cu simple patrafire.
De departe, din Ardeal, au reușit să ajungă la București, și la înmormântare, Părintele Silvestru Prunduș, puțini preoți și membri din familie. Ardealul era în durere și rugăciune …
La 2 iunie 2019, pe Câmpia Libertății din Blaj, Episcopii Greco-Catolici martiri au fost beatificați de Sfântul Părinte Papa Francisc” (Autoarea biografiei: prof. Otilia Bălaș, Sursa: Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Oradea)
Ana Blandiana: Cardinalul Iuliu Hossu, ca simbol
„Caracteristica simbolurilor este capacitatea lor de a se actualiza mereu întregindu-și și amplificându-și definiția prin returnarea ei în noile matrice ale timpului. Iuliu Hossu a fost de pe când trăia, și este într-o măsură din ce în ce mai mare azi, un simbol, care – la împlinirea celor 140 de ani de la nașterea omului care l-a întruchipat – se redefinește în termenii istoriei recente. Episcop al Bisericii Unite cu Roma și cardinal al Bisericii Catolice, în ambele el a fost un simbol al asumării, indiferent de prețul plătit: a optat pentru martiriu pentru că a refuzat să se desprindă de Roma și a refuzat să pună capăt martiriului pentru a rămâne acasă alături de cei pe care prin suferință și în suferință îi păstorea.
În numele acestui acasă – în care se cuprindeau una întra-alta Transilvania, România și Europa – rostise la 1 decembrie 1918, ca un demn și drept urmaș al lui Inochentie Micu Klein și Gheorghe Șincai, declarația unirii de la Alba Iulia prin care Transilvania se unea cu țara, și țara își asuma nu doar pământul Ardealului, ci si idealurile Școlii Ardelene. Iar vocea unirii de la 1918, rămasă definitiv în istorie, este aceeași care în 1948 a spus de două ori NU dezunirii.
Pentru a înțelege însă în cheie contemporană această dublă opțiune trebuie să ne amintim că diferențele dogmatice dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Unită cu Roma erau minime și, deci, insurmontabila problemă de conștiință pe care o punea trecerea de la una la alta nu era legată atât de definiția cultului, cât de unirea cu Roma. Nu se punea problema ruperii de Hristos – care era oricum negat de cei ce ordonau represiunea – ci ruperii de Rom spre care duseseră din adâncurile istoriei toate drumurile Europei, iar Europa era, în același timp, cultura și libertatea. Ceea ce ar fi reprezentat o infirmare existențială de neacceptat. Căci, să nu uităm, Biserica Unită cu Roma a fost prima instituție românească integrată european și recunoscută ca parte a Europei. Acest adevăr valabil de la 1700, și sunând atât de uimitor în formularea de azi, iradiază strălucirea simbolului pe care îl reprezintă Cardinalul Iuliu Hossu în aceste zile de presiuni și dezbateri pro și anti europene.
Dincolo de această, plătită atât de scump, strălucire se întinde un con de umbră la fel de simbolică. Diabolica idee sovietică a desființării Bisericii Greco-Catolice a reprezentat în anii puterii străine care ne ocupa militar, economic și ideologic, o dublă realizare: tăierea legăturilor dintre România și Vatican și compromiterea Bisericii Ortodoxe, obligată să interpreteze rolul călăului. Faptul că rezistența fără excepție a episcopilor uniți nu a fost urmată – după ce episcopii ortodocși care dăduseră semne de nesupunere au fost scoși din treaptă – de o rezistență a ierarhiilor Bisericii Ortodoxe, rămâne o umbră pe sufletul nostru majoritar pe care nu avem dreptul să o eludăm și pe care nici cei mai mult de 2000 de preoți ortodocși dispăruți în închisorile comuniste nu reușește să o șteargă.
Această umbră dă complexitate și profunzime simbolului pe care îl reprezintă Cardinalul Iuliu Hossu, cel care și-a sfârșit viața încuiat într-o chilie a Mănăstirii Căldărușani a cărei cheie o avea nu un temnicer în uniformă MAI, ci un călugăr în reverendă cu număr de cod.
Sunt convinsă că am fost invitată să iau azi cuvântul nu în calitate de scriitor, ci în calitatea mea de fondator al Memorialului Victimelor Comunismului de la Sighet și am acceptat cu emoție să vorbesc nu numai pentru că Iuliu Hossu este o victimă greco-catolică a comunismului, ci și pentru că eu sunt fiica unui preot ortodox victimă a comunismului. La distanță de două generații, simbolul de lumină și umbră pe care destinul, scris de el însuși, al Cardinalului drept al popoarelor, îl proiectează asupra conștiinței noastre dornică de modele stă ca o piatra de hotar la intrarea forțată a României în comunism.
Anul omagial Iuliu Hossu început în aceste zile tulburi este un prilej de meditație asupra noastră, asupra capacității noastre de a ne înțelege pe noi înșine, de a ne aduce aminte de unde venim și a ne întreba încotro vrem să mergem. De la scrisoarea lui Ștefan cel Mare către Dogele Veneției până la martiriul pentru nedespărțirea de Roma, istoria noastră este un efort, mereu dureros, de a rămâne pe harta Europei, care se îndoaie mereu pe aceleași linii care amenință să se rupă.
Fie ca aniversarea de azi cu atât de tulburătoarele și complicatele ei învățăminte să ne salveze din toxica nehotărâre între punctele cardinale și să ne dea puterea de a trece dincolo de ură, minciună și obscurantism pentru a descoperi credința, speranța și iubirea”.
Intervenție susținută în cadrul Sesiunii omagiale „Anul Cardinal Iuliu Hossu”, eveniment organizat de Academia Română, Arhivele Naționale și Muzeul Național al Literaturii Române în 29 ianuarie 2025, în Aula Academiei Române (Sursa: Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenţei Sighet)
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
