Gratuitatea în muzee. O comparație între București și Londra

Inspirată de două evenimente de la sfârșitul anului trecut și începutul celui nou, o vizită la Londra, respectiv, una la Muzeul Național de Artă al României (MNAR), spun, și scriu, din nou, că problema accesului la cultură este foarte restricționat, contrar legii și constituției.

A devenit sinistru efortul instituțiilor culturale publice românești de a respinge nu accesul la educație, acest lucru, norocul nostru, se poate face prin mii de alte modalități, ci accesul la hrana spirituală, la balsamul sufletesc.

Anul trecut, scriam aici despre prețurile explodate la biletele de la Opera Națională București (n-au fost singurii, doar că au fost cei mai „îndrăzneți”). Consecința, nu numai că biletele nu se vindeau, dar au și alungat, la propriu, puținii liricomani și, în final, tot au trebuit să revină la prețurile pieței.

Precizare necesară, s-au mărit doar prețurile la bilete, în rest, nu s-a schimbat nimic, calitate, producții etc

Când vine, însă, vorba de arta plastică, se întâmplă două lucruri. Dar unul mai mult ca celălalt. La fel ca și în chimia vopselurilor, cernelurilor, acuarelelor, marmurei, bronzului, pietrei… folosite în realizarea obiectului de artă, se produce o reacție chimică, dacă se produce, între individ și operă (aia cu serotonina, dopamina). Se înfiripează o poveste de iubire, o dependență.

Un muzeu de artă nu este o promenadă. Este o sală de spectacol, un performance.

Vii să vezi „actorul”, de pildă, van Gogh, spectacolul care te-a hipnotizat. Pentru că, în momentul în care ești prins în mreje, asta se întâmplă, mintea ta regizează un spectacol, un film, cum vrei să-i spui. Un silent movie, poate. Al doilea lucru, este partea de educație factuală. Vizuală, istorică… Dar nu despre asta vreau să vorbesc. Acestea sunt premisele.

Imediat după revoluție, una dintre destinațiile mele cvasipermanente a fost Londra (ultima experiență aici ). Pe de-o parte, pentru oferta din artele spectacolului, pe de altă parte, oferta pe artă plastică.

Acces GRATUIT muzee și galerii de artă, cele din urmă, practic, avanpostul lansării în lumea artistică mondială.

Într- o astfel de galerie m-am îndrăgostit de arta lui Damien Hirst, doar 600 £, atunci, și, nu după mult timp, devenit icon (nu, n-am avut bani să cumpăr). Oferta este așa de mare că, nu faci față nici cu multiple deplasări pe an. Pot spune că muzeele londoneze le cunosc cu muuuuult mai bine decât cele bucureștene. Mă alint, dar e un sâmbure de adevăr.

Ce legătură are Londra cu Bucureștiul? Din nefericire, niciuna, când vine vorba de arte plastice.

Și pentru ca să existe paritate, am ales doar București, doar MNAR și sateliții, Muzeul Zambaccian, Aman, Colecțiilor, în oglindă cu Londra, National Gallery + V&A + Tate Britain. Să nu se înțeleagă greșit sau, mai rău, să nu se înțeleagă nimic.

Ce se întâmplă aici e oglinda, crystal clear, a ce se întâmplă în întreaga țară, indiferent că muzeele sunt finanțate de Ministerul Culturii sau local.

Există și confirmarea regulii prin excepții. Confuz dacă spun, și pozitive, și negative? Negative, adică, managementul a fost atât de prost că s-au închis.

ARTĂ avem, ce facem cu ea?

Urmăresc la MNAR, de ceva timp, să văd ce aduce nou managementul nou!

Teoria și practica mi-au arătat că profesioniștii în artă nu sunt neapărat profesioniști și în management. Insistența cu care legislația din cultură, breasla, mediul academic își canalizează energiile în a se angaja/proteja între ei e demnă de cauze mai bune.

Și, privind înapoi, îmi dau seama că în cultură, practic, s-a inventat meseria de manager secundar.

Odată ales, managerul își exercită primar propria profesie, secundar face și ceva management.

Astfel, dirijorul dirijează, cântărețul cântă, instrumentistul prestează, actorul joacă, regizorul regizează, curatorul curează sau ține prelegeri… Îi vezi pe nenumărate afișe, toți dau interviuri, colaborează pe persoană fizică cu alte instituții, cu puțină imaginație, vezi caracatița din tablou.

Singura necunoscută rămâne cea temporală, cât timp alocă managementului?

E, mai materialist spus, tabloul sabotării culturii românești. SABOTAREA e în ADN ul românesc. Bine, nu se sabotează pe ei, ne sabotează pe noi. Și nu e numai cultura problema.

De aceea nu avem autostrăzi, spitale, școli, producție… Însă, îmi permit să spun că, asta merităm. Publicul nu se revoltă, fiind direct interesat, iar presa, culturală sau generalistă, n-are reacție pentru că subiectul n-aduce audiență.

Se mulțumește doar să publice comunicate. Să ia interviuri triumfaliste și, din când în când, să mai preia câte un scandal, dar și ăla doar dacă include nume cu notorietate și în linia propriei politici. În rest, n-au văzut, n-au auzit.

În ultimii cinci ani, la MNAR au fost trei, poate mai mulți!!! Manageri. Se cunoaște o singură notă de  admitere pe post, 7,59. Subliniez, nu problema autorității profesionale se pune în discuție, ci problema managementului. Poate că exagerez cu pretențiile când e vorba de așa note să apară și performanță.

Și-atunci, încerc să compar sistemele.

Respectiv, unul subvenționat de stat, ca la noi, cu unul care trebuie să-și caute subvenții, ca la Londra. Primul, cu o funcționare de râs, al doilea cu milioane de vizite. Pentru cei care se reped să zică că sunt și turiști străini, aceștia nu depășesc 15%!!

Cine obligă muzeele de artă să vândă bilete?

Nu știu. Și, probabil, în loc de răspuns, ni s-ar spune că nu sunt scumpe. Ceea ce, în mare parte, e adevărat (vezi foto). Dar nici nu faci nimic cu banii câștigați.

Nici unul din „managerii” de succes (dacă sunt reconfirmați, înseamnă că sunt buni, nu?) nu și-a pus întrebarea: de ce englezii o fac gratis!?

De ce au peste 25 de evenimente lunare gratuite de familiarizare, de împrietenire cu arta plastică, cu procesul creativ, cu atmosfera de muzeu, cu, pur și simplu, a învăța să „lecturezi” opera de artă, să ți activezi toate cele 5 simțuri în jurul unui tablou, sculpturi etc?

Strategia este gândită pe termen lung și de  anvergură. Ce trebuie , însă, reținut de publicul nostru este că guvernul britanic, poporul, sponsorii etc vă oferă acces gratuit la un izvor de frumusețe universală. Mergeți și adăpați-vă!

La noi, în muzeele subvenționate de stat, există o singură zi pe lună cu intrare liberă. Nu știu dacă peste tot în țară, dar la MNAR sigur este. Nu că s-ar călca lumea pe picioare în acea zi, ceea ce ne face să ne întoarcem iar la englezi De ce?

Pentru că ei au realizat că doar intrarea gratuită nu e suficientă pentru a atrage vizitatori, cu atât mai puțin pentru a-i converti.

La noi, sunt circa 25 de evenimente pe an, dar care sunt legate mai mult de expunerea inteligenței celor implicați în organizare. Celebrele, deja, Talk-uri!?  Am mai semnalat și tentative de împrospătare (sic)! a comunicării, prin invitarea de personalități și vedete TV la vernisarea expozițiilor temporare. Dar astea sunt tot pentru a se bifa propria agendă.

Adevărul gol-goluț, The Ugly Truth stă, nefericit, în cifre. C-așa e în management! Din rapoarte:

În 2019, numărul de vizitatori a fost de 145.000, în creștere față 128.000 în 2018. Iar în 2021 s-a întâmplat ceva bizar. Pentru că managementul s-a schimbat, din nou, la jumătatea anului, vizitatorii din prima parte a anului au fost abandonați (sic)! Nu râdeți!

Chiar și așa, din mai până în decembrie, au fost 35.000 de vizitatori plătitori și 35.000 vizitatori gratuiți (așa scriu ei). Culmea, actualul manager, din câte am înțeles, are doctorat în Litere, la Cluj. Pentru a întregi imaginea, dublând prima jumătate de an, și tot sunt mai puțini vizitatori decât în 2019, dar pe bugete mai mari.

Pentru 2022 n-avem cifra finală, dar există una anunțată pompos în presă, la sfârșitul lunii iunie. 69.000, ați ghicit, tot vizitatori! Pam-pam.

În paranteză fie spus, dacă citiți rapoartele lor, sunt așa de ocupați că le plângi de milă. Ar fi de râs, dacă n-ar fi de plâns. Și, noua modă, din ce tot văd eu în rapoartele instituțiilor, activitatea online: site, respectiv, social media, umple tot mai multe pagini!????

Voi face eu corectura necesară, în minister sunt la fel de nepricepuți sau complici, pentru că greșeala se plimbă în rapoarte, prin COPIERE, de la un an la altul. În glumă, ei s-ar putea scuza cu neajunsurile palimpsestului.

Dragi manageri de frunte ai culturii noastre,

Este vorba de VIZITE, nu de vizitatori, cu bilet sau „gratuiți”. Vizitatorii, per se, pot fi cu mult mai puțini decât biletele vândute. Asta dacă mă iau în considerare numai pe mine, ca exemplu, sunt sigură că mai sunt astfel de microbiști.

Doar la sfârșitul anului trecut am fost să văd expoziția lui Mircia Dumitrescu (aici) de vreo șase, șapte ori. Nu, nu pentru că era mare, ci, pentru că erau expuse câteva și din caietele sale, expoziții, în sine. Cu alte cuvinte, aveai de văzut vreo zece expoziții într-una singură.

În plus, erai metafizic în preajma geniului artei noastre contemporane. Mai adăugăm și că muzeul nu e prietenos cu meditația vizuală a consumatorului de artă.

În concluzie, din cifrele lor se dovedește că oamenii ar mai veni dacă ar fi gratuit.

Am remarcat, pozitiv de această dată, că, spre deosebire de instituțiile publice din artele spectacolului, cele din artele vizuale au publice, așa cum prevede legea, tarifele pentru servicii. Nu știm în cazul primelor ce fac organele competente, dar măcar, acum, se pot autosesiza, că de pe urma Ministerului Culturii, Primăriilor, Consilii județene etc n-avem nicio așteptare.

Cel mai mare semn de întrebare pentru mine este că, deși conduse de profesioniști, care știu foarte bine că e imposibil să ai parte de experiențe îmbunătățite într-o singură vizită, ci doar dureri de picioare, nu sunt primii care să ceară gratuitatea intrării în muzee.

Repet, nu e vorba de educație, se poate face și prin alte mijloace, e vorba de mult mai mult.

Iar asta au înțeles britanicii cel mai bine.  

Ce frumos spun ei ”Your National Gallery – Free for Everyone”! Cum ar suna „Muzeul tău Național de Artă – Gratuit pentru toți”?

Urmăriți PressHUB și pe Google News!