Mihai este un soldat ucrainean de origine română. Este strănepotul lui Vasile Filip, fost primar la Sighetul Marmației înainte de Al Doilea Război Mondial. Vorbește bine limba română, și pentru că bunicul său patern a fost profesor de limba română.
S-a născut la Solotvîno, peste apa Tisei, la 700 metri de teritoriul României. Acolo, 90% din populație vorbește limba română. S-a înrolat în armată ca să lupte pentru Ucraina a doua zi de la începerea războiului, pentru că „așa a simțit”.
Ucraina e pamântului lui. În Ucraina are familia și avuțiile care, așa cum explică, nu reprezintă doar munca lui, ci și munca generațiilor de dinaintea lui.
Limba română este limba în care gândește, toate gândurile lui sunt în limba română, ceea ce îl determină să se considere român.
Mihai a luptat și luptă pe mai multe fronturi din Ucraina, fiind adesea în linia 0. Despre contraofensiva de la Harkiv spune că a fost cea mai grea.
Alături de Radu Hossu a distribuit ajutoare umanitare în Bakhmut civililor aflați doar la câțiva km de linia frontului, în zone în care nu mai intra nimeni.
Două dintre drumurile făcute până acolo au fost drumuri ale morții. A pierdut prieteni buni în acest război, dar a înțeles că dacă se lasă pradă suferinței, riscă să își piardă mințile. Deși nu e imun la frică, o ține sub control, pentru că știe că cei mai vulnerabili soldați în război sunt cei cărora le este frică.
A învățat să se adapteze traiului de pe front încercând să îl facă pe cât de comod posibil. Îi plac mult animalele, iar acolo în preajma frontului, le ia în brațe și le mângâie pentru că “îi înmoaie inima și îl relaxează”.
În Donbas a primit o lecție de viață când, într-un sat, printre ruinele din jur, a dat peste o bunică cu doi copii de 4 și 5 ani, care muncea pământul din curte „ca să scoată un cartof, o ceapă ca să le facă de mâncare copiilor”.
Deși nu mai aveau mamă, iar de tată nu se mai știa nimic, copiii, pentru care Mihai avea bomboane, se jucau și zâmbeau. Și-a dat seama atunci cât de mare poate fi puterea oamenilor de a supraviețui, o putere care depășește așteptările omului.
Pentru că în războiul din Ucraina tehnica are un rol decisiv nu doar în reușita militară, ci și în protejarea și salvarea vieților soldaților, Mihai încearcă să strângă bani pentru această tehnică.
Ascultă interviul aici.
Cele mai importante declarații:
Mama mea a fost total împotrivă să merg pe front. A încercat să mă facă să mă răzgândesc, spunându-mi să mergem în România, pentru că noi vorbeam limba română. (…) Mă întreba întruna: „De ce vrei tu să mergi acolo!?”
Trebuie spus că rușii atacă foarte primitiv, așa cum atacau în timpul Uniunii Sovietice. Ei au multe gloanțe, multe obuze și din cauza asta nu se uită unde atacă. Identifică un perimetru și acolo bombardează.
Fuga de bombe este ca un joc al hazardului, uneori, pentru că pot să cadă chiar în locul în care te ascunzi.
În război treci prin situații încordate. Nu ai timp să stai să te vaiți și să te gândești la cum va fi de vei muri. Cu cât ți-e mai mare frica, cu atât devii mai vulnerabil. (…)Am avut un coleg căruia, în timpul unui bombardament, atât de mare i-a fost frica, încât a rămas blocat în loc, deși noi răcneam la el ca să fugă. Și-a ascuns capul în mâini și nu se mai putea mișca.
Când ești în linia 0, viața ta depinde și de soldatul de lângă tine, dar depinde și de noroc. E vorba de un război pozițional, de două tranșee față în față, bombardate non-stop de baraj de artilerie, de avioane și de elicoptere.
Niciodată nu îi voi ierta pe cei care au curmat viața unor oameni care aveau traseul lor, aveau o meserie, își creșteau copiii și au fost chemați să își apare țara.
Despre ajutorul românilor: eu nu am crezut că este posibil așa ceva! (…)De la început aș vrea să le mulțumesc foarte mult tuturor acelora care ne ajută nu doar cu donații, ci și cu mesaje de susținere (…) Eu stau seara în beci și citesc aceste mesaje și mi se ridică moralul.
Pentru noi fiecare donație e importantă, chiar și de 1 euro. Dacă 1.000 de urmăritori donează 1 euro, cu 1000 de euro tu poți cumpăra acele lucruri de care acolo, în perimetrul tău, ai nevoie. Eu foarte mult apreciez și timpul pe care oamenii și-l iau pentru a-mi trimite un mesaj.
PRESShub: Pe 24 februarie, 2022, Rusia ataca Ucraina, lansând rachete și lovituri aeriene în Kiev și în mai multe orașe. Unde te aflai la acea dată și care a fost prima reacție când ai aflat de atac?
Mihai: Pe data de 24 februarie eram acasă în orașul Uzhgorod, aveam bilete pentru un zbor la Munchen. Soția a fost cea care m-a trezit din somn ca să îmi spună că a început războiul. M-am întors pe cealaltă parte și i-am spus să mă lase să dorm pentru că război este din 2014.
Ea a început atunci să îmi arate imagini de pe Telegram cu intrarea armatei ruse pe teritoriul Ucrainei. Am fost șocat. Nimeni nu s-a așteptat la un război de asemenea dimensiuni. În 2014, războiul s-a întins pe teritoriul a două județe.
Ce ai făcut mai apoi? Te-ai gândit că urma să te înrolezi?
Am stat cu soția la o cafea și am ajuns la concluzia că sunt două variante, fie să plec în străinătate, fie să plec în armată. Și am decis să plec în armată. Soția mi-a spus să fac așa cum cred eu că e mai bine. A doua zi, pe 25 februarie, am fost la centrul de recrutare militară, m-am înrolat, iar în a treia zi de război eram deja într-o unitate militară.
De ce ai vrut să te înrolezi? Ai fi putut, bănuiesc, să scapi de mobilizare, dat fiind că ești de origine română.
Aș fi putut să scap de mobilizare din mai multe motive, nu doar datorită faptului că aveam origine română. Locuiam la 5 minute de granița cu România, țară membră UE, și în primele zile putea pleca oricine, nu doar femeile și copiii.
Nu se declarase încă starea de mobilizarea națională. Totodată, mie mi s-a spus de către cei de la centrul de mobilizare militară că trebuie să mă înrolez în altă parte, mai exact, la raionul Teceu, de care aparțineam. Era foarte multă aglomerație la centrul la care ajunsesem și aproape că a trebuit să mă cert cu ei ca să mă primească.
Și eu, ca și ceilalți tineri pe care i-am întâlnit la centrul de recrutare, alături de care am făcut armata pe urmă, nu am fi putut argumenta de ce ne înrolam, pur și simplu, așa simțeam.
Aveai vreo experiență militară înainte de înrolare?
Nu. Dat fiind faptul că urmasem studii juridice, nu a mai trebuit să fac serviciul militar la vremea respectivă. Am putut alege studiul în locul serviciului militar.
Cum au reacționat părinții când au aflat că vei merge pe front?
Mama mea a fost total împotrivă ca eu să merg pe front. A încercat să mă facă să mă răzgândesc, spunându-mi să mergem în România, pentru că noi vorbeam limba română.
Îi era frică de neprevăzutul de pe front, mai ales că în primele zile apăreau imagini în media cu zeci de morți.
Mama mă întreba întruna: „De ce vrei tu să mergi acolo!?”
La cât timp distanță de la înrolarea propriu-zisă ai ajuns pe front?
Pe data de 26 februarie eram deja în unitatea militară, iar în luna martie am ajuns pe frontul Sumi, în raionul Ohtîrka. Am făcut mai întâi un mic antrenament militar și niște cursuri de folosire a armei.
Odată ajuns pe front, cum s-a schimbat percepția ta asupra războiului? Ai regretat în vreun fel decizia luată?
Primele luni de război au fost cele mai interesante pentru mine. Hazardul a făcut ca noi să intrăm atunci în Brigada 93 de Asalt în Contraofensiva de la Sumi și am putut învăța de la soldații cu experiență din acea brigadă, observând și făcând ceea ce făceau ei.
În primele luni de război nu mi-a fost atât de frică, pe cât mi-a fost după o jumătate de an de război. În plus, eram motivați de sentimentul că făceam ceva important pentru țară, că participam la scrierea istoriei, luptând acolo.
Primul sentiment real de frică pe care l-am avut în război a fost atunci când, după un concediu, am primit telefon de la soție, care m-a anunțat că este însărcinată.
În acel moment, eu mi-am adunat toate hainele și lucrurile și m-am dus să stau în beci, pentru că am simțit că port responsabilitate nu doar pentru mine, ci și pentru copilul care se naște și care trebuie să aibă un viitor.
Cum arată o zi obișnuită pe front, când nu au loc confruntări militare directe? Cât de des vorbești cu cei de acasă?
Depinde, câteodată vorbeam în fiecare zi, altădată la fiecare cinci zile. Uneori trebuia să mă urc într-un pom ca să am semnalul mai bun. Atunci, anunțam că sunt viu, că totul este OK și atât. Eu nu o sunam pe mama, o sunam pe soția mea și ea o anunța pe mama.
Pe front treci la început printr-o perioadă de adaptare, ca în orice loc nou. Treptat începi să cunoști locul și să te gândești un pic la ce poți să faci ca să ai traiul mai comod.
De exemplu, am fost pe front odată timp de o săptămână. Am fost bucuros că am găsit la un moment dat o locuință la 20 km de linia frontului și că am putut să fac un duș, să îmi spăl hainele, să mănânc bine și să dorm o noapte liniștită. Hainele pe front nu doar că se murdăresc, dar devin ca de tablă din cauza murdăriei.
Am revenit apoi, prin rotație cu ceilalți, la locul de unde am plecat. Asta ne-a ajutat să nu stăm permanent în stres și în încordare la fiecare vâjâit sau zgomot auzit, când încercăm să ne dăm seama dacă avem sau nu drone deasupra noastră.
S-a întâmplat să fiți luați prin surprindere și să fiți atacați?
Da. De două ori. Prima dată s-a întâmplat după contraofensiva de la Harkiv. Eram la granița cu Rusia, la o oarecare distanță de graniță.
Noi dormim pe jos, nu doar pentru că nu e loc pentru toți soldații în pat, ci și pentru că în caz de bombardament, e mai bine să nu fii la înălțime, ci sub fereastră, jos, ca să nu fii expus la așchiile care zboară prin geam.
Pe la ora 1:00 noaptea am fost atacați. Au fost lansate șapte bombe.
Ne-am trezit, ne-am ascuns și am așteptat să se termine. Nu a murit nimeni din batalionul nostru, însă a fost distrusă o mașină și s-au spart geamurile casei.
Bombele au căzut la 30 de metri de casa în care eram noi.
Trebuie spus că rușii atacă foarte primitiv, așa cum atacau în timpul Uniunii Sovietice.
Ei au multe gloanțe, multe obuze și din cauza asta nu chiar se uită unde atacă. Identifică un perimetru și acolo bombardează.
Altădată a fost un bombardament de grad. Eu trebuia să fiu afară, dar eram după tura de noapte. Mă conectasem la Starlink și am rămas înăuntru, să citesc niște știri pe telefon. Cred că dacă aș fi fost atunci afară, acum nu mai eram viu. Fuga de bombe este ca un joc al hazardului uneori, pentru că pot să cadă chiar în locul în care te ascunzi.
Frica de moarte este ceva ce te însoțește permanent sau nu ai timp să te gândești la moarte, pentru că ai mereu mintea ocupată cu altceva?
Eu cred că moartea ne așteaptă pe toți. Pe unii ne așteaptă mai repede, pe alții mai târziu. Trebuie să rămâi cu mintea limpede. În război, treci prin situații încordate. Nu ai timp să stai să să te vaiți și să te gândești la cum va fi de vei muri.
Trebuie să fii prezent și să îți faci treaba. Cu cât ți-e mai mare frica, cu atât devii mai vulnerabil.
Deci, frica de moarte este ceva ce lucrează împotriva ta?
Da! Am avut un coleg căruia, în timpul unui bombardament, atât de mare i-a fost frica, încât a rămas blocat în loc, deși noi răcneam la el ca să fugă. Și-a ascuns capul în mâini și nu se mai putea mișca.
Ce faci ca să îți menții mintea limpede?
Eu mă antrenez și încerc să caut ceva bun în fiecare situație. De exemplu, mie îmi plac foarte mult animalele. Când văd un animal pe stradă încerc să îl iau în mână, să mă joc cu el, pentru că mie animalele îmi înmoaie inima și mă relaxează. Pe urmă, mă gândesc la faptul că alții sunt în situații mai grele decât a mea.
Spre exemplu, noi, ca soldați, venim pe linia frontului și plecăm, însă sunt civili care rămân acolo, în acel sat, în acel oraș.
Ei nici măcar nu pot pleca, iar asta doar pentru că s-a întâmplat să se nască acolo, deși s-ar fi putut naște în New York. Relativizarea asta mă ajută să îmi dau seama că nu e totul chiar atât de rău.
Ai fost în primele linii, pe mai multe fronturi, inclusiv în Bahmut. Ce înseamnă să fii în linia 0, cât de aproape ești de moarte și cât de mult ține de tine, ca soldat, posibilitatea de a te salva?
Drumul meu în armată a început în Ohtîrka-Trostianeț, acolo am fost în linia 0. Am fost în Bakhmut și pentru cinci luni în Donbas, pe frontul de la Izium. În Izium nu a fost prea bine. Eram la 500 m de tranșeele rușilor.
Acolo am avut primele pierderi ale batalionului nostru, dintre oamenii pe care am apucat să îi cunosc foarte bine.
Referitor la posibilitatea de a te salva când ești în linia 0, viața ta depinde și de soldatul de lângă tine, dar depinde și de noroc.
E vorba de un război pozițional, de două tranșee față în față, bombardate non-stop de baraj de artilerie, de avioane și de elicoptere. În timpul unui asalt sunt pierderi foarte mari. Latura care se apără are mai puține pierderi decât latura care atacă.
Totuși, tu poți să fii în Kiev la sute de kilometri de linia frontului și să mori din cauza unui bombardament aerian. Mie îmi este mai multă frică în Kiev, când aud alerta aeriană, pentru că nu știu de unde poate să cadă o rachetă, în timp ce pe front pot să identific direcția atacului și să mă ascund.
Care a fost cea mai grea operațiune militară la care ai luat parte?
Cea mai grea cred că a fost contraofensiva de la Harkiv, pentru că a fost mult de mers pe jos și de traversat râul. Nu am mai putut folosi vehicule, pentru că fuseseră distruse. A trebuit să luăm încărcătura maximă de gloanțe și de grenade pe care o putea căra fiecare și așa am pornit.
Războiul nu a mai fost pozițional, în tranșee, ci trebuia mers după inamic și folosite strategii diferite, de încercuire, luând în calcul poziționarea geografică, munții, satele, orașele. În plus, nu știai la ce să te aștepți în teritoriul pe care îl eliberai.
Ai văzut soldați morți sau murind în acest război. Ai pierdut prieteni buni. Cum treci peste astfel de evenimente și cum te schimbă?
Primul prieten care a murit a făcut parte din Legiunea Franceză. A fost pasionat de alpinism, își deschisese o afacere în Paris.
S-a întors din Franța și s-a înrolat în armată. A murit la 3 săptămâni distanță, pe frontul de la Zaporojie.
Am suferit foarte mult când am aflat că a fost omorât, dar mi-am dat seama că dacă voi suferi la fel după fiecare prieten care va muri, îmi voi pierde mințile, iar dacă mă voi îmbolnăvi psihic, va fi foarte rău.
Niciodată nu îi voi ierta pe cei care au curmat viața unor oameni care aveau traseul lor, aveau o meserie, creșteau copii și care au fost chemați să își apare țara.
Prietenul meu avea doi copii cărora este greu să le explici acum că nu mai au tată. Eu sunt bucuros că fetița mea nu știe ce este războiul, iar pe soția mea încerc să o feresc de traumele pe care le-am adunat.
Afirmi că niciodată nu îi vei ierta pe cei care ți-au omorât prietenii. Totuși, potrivit informațiilor care circulă în media, unii dintre soldații ruși nu au posibilitatea de a alege să nu fie trimiși pe front. Citisem că se pedepsește cu 10 ani de închisoare refuzul de a te înrola în armată. Te-ai gândit vreodată la acest lucru?
Nu există situație în care tu să nu poți să alegi. Majoritatea soldaților ruși care ajung pe front, ajung din voia lor acolo. Și cred asta pe baza informațiilor pe care le am.
În momentul în care cad prizonieri, soldații ruși încep să plângă și să explice că nu au vrut să lupte, dar când sunt pe teritoriul invadat și controlat de ei, zic despre ucraineni că sunt o haită, că suntem naziști.
În plus, statul ucrainean a creat programul §Vreau să supraviețuiesc”. În cadrul acestui program, orice soldat rus se poate preda armatei ucrainene. Una este dă te predai ca prizonier de război și altceva este să fii capturat. Soldații ruși se pot se pot conecta cu serviciile secrete ucrainene dacă într-adevăr nu vor să lupte.
Cum funcționează etica militară în acest context, nu doar de partea ucraineană, dar și de partea rusă?
Atunci când soldații ruși cad prizonieri, eu pot să le ofer o țigară sau poate o bomboană. Am o emoție foarte negativă față de ei, dar știu că, totuși, sunt niște oameni vii. Însă, atât timp cât soldatul rus ține arma în mână, el este pentru mine un inamic.
În ceea ce privește comportamentul soldaților ruși față de prizonierii ucraineni, știu de la colegii mei care au căzut prizonieri că s-au întors foarte afectați fizic și psihic. Dacă au avut 100 kg, din prizonieratul rusesc s-au întors cu 60 kg.
Ce nu te așteptai să vezi în acest război?
Am trecut odată printr-o situație care pentru mine a fost o lecție de viață. Mă aflam în regiunea Donbas, când am intrat într-un sat cu scopul de a verifica situația din teritoriu. Acolo am găsit o bunică cu doi copii de aproximativ 4-5 ani. Acel sat fusese bombardat masiv. Infrastructura era distrusă, apă nu era, curent nu era, magazine nu existau.
Și această bunică lucra pământul din curte ca să scoată un cartof, o ceapă și să le facă de mâncare copiilor. Despre mama copiilor, bunica ne-a spus că era moartă, iar tatăl se înrolase în armata ucraineană și nu mai știa nimic de el.
Acei copii se obișnuiseră cu războiul. Am rămas impresionat de puterea de rezistență a oamenilor la cele mai vitrege împrejurări.
I-am lăsat niște mâncare neperisabilă bunicii, iar copiilor le-am dat bomboane.
Am fi putut să o ducem în Transcarpatia, dar a refuzat să plece. Copiii au zâmbit. Noi eram în război, iar copiii se jucau în fața casei și zâmbeau. Mi-am zis atunci că: §Dacă, Doamne, acel copil a supraviețuit, cum să nu supraviețuiesc și eu care sunt echipat, protejat, cu medic lângă mine, care știe ce să facă dacă mi se întâmplă ceva?!”
După izbucnirea războiului, luai legatura cu Radu Hossu, printr-un mesaj în limba română trimis pe Facebook. Nu îl cunoșteai, dar i te prezentai ca soldat ucrainean de origine română. Te ofereai să îl ajuți să cunoască situația de pe front, făcându-i cunoștință cu brigada ta. De aici pornind, Radu Hossu a reușit să strângă donații însumând jumătate de milion de euro destinate ajutorării civililor și armatei ucrainene. Ce au însemnat aceste donații pentru voi, ca soldați, și cum au contribuit acestea la salvarea de vieți?
Radu Hossu este ca o pagină din viața mea în război. Eu îi citeam lui Radu Hossu rezumatele de noapte de pe pagina de Facebook, când se întâmpla să fim în casa de odihnă. Așa am aflat că programase să vină pe linia frontului și am vrut să îi ofer cât de cât siguranță.
M-am gândit și la faptul că atunci când poți comunica cu cineva pe limba ta, îți este mult mai ușor pentru că nu mai ești singur. Radu m-a întrebat de ce anume aveam nevoie. Eu țineam legătura cu o doamnă la Sloviansk, de la un adăpost de animale părăsite din cauza războiului.
Erau foarte mulți câini flămânzi și i-am spus lui Radu că ar putea să aducă niște mâncare pentru câini, medicamente și ajutoare umanitare. Mi-a răspuns că el strânge niște donații pentru acest scop și că încearcă să ne ajute. Așa a început totul.
Eu îi sunt foarte recunoscător lui Radu, iar băieții mei întotdeauna mă întreabă de el.
Ne-a ajutat foarte mult și în mai multe feluri. Pe lângă spitalul mobil, ambulanțele cumpărate din donațiile strânse de el au salvat multe vieți. Știu asta de la cei din serviciul medical cu care eu țin legătura.
Referitor la ajutorul românilor, eu nu am crezut că este posibil așa ceva! Una este să citești despre o donație în presă, si altceva e să vezi rezultatele acelor donații și recunoștința oamenilor pentru ele. Radu ar fi putut să vină o dată, să doneze și să plece, dar văzând situația din teritoriu, a fost motivat să revină și să ajute și mai mult.
Personal, ai mers să distribui ajutoare umanitare, cumpărate din donațiile românilor, civililor prinși în conflict. Care era situația acelor civili, cum reușeau să supraviețuiască bombardamentelor și cât de mult conta faptul că voi reușeați să ajungeți la ei cu ajutoare?
Eu m-am ocupat doar de transportul de ajutoare umanitare pe teritoriile mai apropiate de linia frontului. În Bakhmut, ca să transportăm ajutoarele, am făcut trei drumuri, dintre care două au fost ale morții. Oamenii trăiau în comună în Bakhmut, adică se strângeau 2-3 familii și se adăposteau în beciul unei case. Așa s-au organizat în tot orașul.
Se adunau apoi la o clădire de stat și primeau ajutoarele respective. Eu m-am ocupat să îl ajut pe Radu să ajungă și să iasă cu bine de la punctul de colectare a ajutoarelor. În timpul pe care l-am petrecut împreună s-a creat o prietenie puternică, ca și când ne-am fi cunoscut de 100 de ani și mi-a fost frică să nu pierd încă un prieten, mai ales că era vorba de un prieten care venise să ne ajute.
Am simțit că am o responsabilitate pentru viața lui. Radu niciodată nu a zis că nu se duce într-un anumit loc. A vrut să ajute pe cât de mult putea.
La un momentdat, eram singurii care duceam ajutoare în Bakhmut. Mai era un băiat din partea statului ucrainean care se ocupa cu evacuarea civililor din satele de lângă Bakhmut, dar nu ca voluntar.
Cât îi privește pe cei de la Crucea Roșie, mi s-a spus că lor li se interzice să se apropie de linia frontului la o distanță mai mică de 50 km. În drum spre Donbas poți să vezi tiruri ale Crucii Roșii, dar în zonele de confruntare, la 1 km distanță, nu, deși acolo există civili.
Civilii sunt complet abandonați acolo, în apropiere de linia frontului?
Noi, ca armată, suntem susținuți de mulți voluntari. Câteodată primim atât de multă mâncare încât nu ne este cu putință să o mâncăm pe toată sau să folosim toate ajutoarele primite. De aceea noi separăm lucrurile și mâncarea de care avem nevoie, iar cu ceea ce e în plus mergem la civili și îi ajutăm.
Cum apreciezi evoluția războiului de până acum și curajul soldaților ucraineni? Crezi că s-au făcut greșeli din punct de vedere militar de partea ucraineană?
Aș zice că nu putem vorbi acum de greșelile făcute de partea ucraineană pentru că încă nu s-a terminat războiul. Pe de altă parte, o astfel de analiză poate să demoralizeze.
Ceea ce pot să spun este că sunt foarte recunoscător comandamentului meu care a încercat să apere soldații cât mai mult cu putință. Pot să dau un exemplu.
Am dat odată peste un buk, un sistem antiaerian, abandonat pe teritoriul rusesc. Noi, soldații, ne-am animat când l-am văzut și am vrut să mergem să îl luăm, însă comandamentul nostru a decis să renunțe la el. De fapt, acel buk era ținut de ruși la țintă pentru artilerie, în așa fel încât noi să ne apropiem de el
Evoluția războiului poate fi influențată major de folosirea dronelor.
Reușita în război înseamnă să distrugi cât mai multă tehnică militară cu niște costuri cât mai mici, tehnică însemnând și sisteme de supraveghere și de inteligență. Rusia nu și-a recuperat tehnica militară.
Dronele pot provoca distrugeri foarte mari raportat la costul lor. O dronă de 500 euro, poate distruge un vehicul de 2-300 000 de euro. Tehnica militară de supraveghere, spre exemplu, nu doar că poate suplini munca a doi soldați aflați într-o tură de noapte, cu mai multă precizie, dar poate salva vieți, soldații nefiind expuși interceptării.
Spuneai că prioritară pentru comandamentul vostru a fost salvarea vieții soldaților în startegiile militare folosite. Ți s-a părut că de parte rusă se proceda diferit, comandanții ruși sacrificând viețile soldaților pentru un obiectiv militar?
Da. Spre deosebire de ruși, comandantul nostru nu ne trimite în ofensivă fără o recunoaștere aeriană prealabilă, indiferent de câtă tehnică militară rusească am putea captura la prima vedere.
Rușii, în schimb, folosesc ceea ce în manualele militare se numește “inteligența cu confruntări”. Au procedat așa în Donbas.
Primul eșalon timis în ofensivă a fost format din oameni mobilizați din regiunile Lugansk și Donbas, care odată doborâți, trebuia să inducă în eroare, dând impresia că lupta e gata, pentru ca mai apoi, după primul eșalon sacrificat și după ce partea adversă și-a demascat poziția, să apară soldații profesioniști de la Spetsnaz.
Prin urmare, primul eșalon e folosit de comandamentul rusesc ca și carne de tun. De aceea, noi am avut multe situații în care i-am văzut, dar nu am atacat, nu am făcut nimic, pur și simplu am strâns informații și am plecat.
Citește și: O dezinformare, demontată. Doar 0,06% din refugiații ucraineni se încadrează la categoria „înstăriți”
Care este acum moralul soldaților ucraineni? Cât de mult se resimte oboseala? A trecut un an și jumătate de la izbucnirea războiului.
Toți suntem obosiți. Totuși, statul ucrainean a introdus niște măsuri care să reducă oboseala și vulnerabilitatea. După jumătate de an petrecut în armată, putem merge în concediu, inclusiv în afara țării. S-a mărit totodată numărul zilelor de concediu anual, de la 10 la 30. În plus, se petrece mult mai mult timp în antrenamentul și în pregătirea noilor recruți.
Aceștia trec printr-o perioadă de integrare militară înainte de a fi trimiși în linia frontului. Atât soldații cât și civilii sunt motivați să lupte.
Acum se fac foarte multe antrenamente ale soldaților cu civilii.
Un civil antrenat, care știe să țină o armă în mână, aduce un aport militar important. O trupă de civilii antrenați poate ține ocupat adversarul până ajunge armata regulară și îl atacă din spate.
Majoritatea soldaților care sunt pe front de la începutul războiului au moralul ridicat. Eu merg în concediu, sunt bucuros că îmi văd familia, dar, totuși, vreau să revin printre soldați pentru că altfel încep să mă gândesc la situația de acolo și la lucrul pe care trebuie să îl duc până la capăt, la fel cum un elev care lipsește de la școala din motive medicale, vrea să revină pentru că, dacă e absența prea mare, riscă să nu mai înțeleagă nimic la lecții.
Cu ce probleme și nevoi militare vă confruntați în acest moment ?
Momentan, pe linia frontului e nevoie de cât mai multe drone și echipamente tehnice. Așa cum spuneam, dronele au rol fundamental în desfășurarea războiului. Sunt mult mai ieftine decât obuzele și sunt mult mai eficiente prin precizie.
Cu drona pot fi mai ușor identificați și salvați răniții. Cunosc cazul unui soldat ucrainean care își aștepta moartea în urma unui conflict. Își scosese deja vesta și casca de protecție.
A fost văzut de ai noștri, doar că nu se putea interveni, așa că i s-au transportat cu drona apă, ciocolată și țigări până când a putut fi evacuat și salvat. Dronele pot fi folosite și în deminări, prin detonările de la distanță se salvează vieți.
În ce măsură poate generozitatea oamenilor care doresc să doneze să acopere aceste nevoi?
De la început aș vrea să le mulțumesc foarte mult tuturor acelora care ne ajută nu doar cu donații, ci și cu mesaje de susținere, care pentru noi contează foarte mult. Eu stau seara în beci și citesc aceste mesaje și mi se ridică moralul.
Într-unul din comentariile lăsate pe Facebook cineva scria că în linia frontului nu vor fi schimbări datorită cele 3 laptopuri de care scriam eu ca avem nevoie.
Da, sigur, nu vor fi schimbări pe toată linia frontului, dar acele 3 laptopuri schimbă situația în perimetrul celor 10-15 km de care noi suntem responsabili.
De exemplu, în loc să folosim 19 persoane cu schimb de ture, putem folosi 3 laptopuri cu 3 sisteme având câte 2 camere montate pentru stânga-dreapta.
Pentru noi fiecare donație e importantă, chiar și de 1 euro. Dacă 1000 de urmăritori donează 1 euro, cu 1000 de euro tu poți cumpăra acele lucruri de care acolo, în perimetrul tău, ai nevoie. Eu apreciez și timpul pe care oamenii și-l iau pentru a-mi trimite un mesaj. Timpul este foarte prețios. Aproape orice poate fi cumpărat, dar timpul nu poate fi întors înapoi.
Când crezi că se va termina acest război și te vei putea reîntoarce acasă?
Nu pot spune o dată exactă, dar aș putea spune că se va termina războiul atunci când ultimul invadator aflat pe pământ ucrainean va fi trimis acasă.
Cei care doresc să doneze, o pot face prin contul de Revolut: revolut.me/mykhai80hc
sau prin IBAN: ES53 1583 0001 1090 7367 6335, pe numele Mykhailo Budul.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
