Cum se explică radicalizarea societăților, alunecarea spre extremism la care asistăm? Care sunt spaimele, vulnerabilitățile și pericolele ce amenință democrațiilor contemporane?
PRESShub a discutat despre situația politică actuală, despre ideile politice care ne pot salva și ce ar trebui făcu și care sunt stâlpii democrației cu profesorul de științe politice de la Universitatea Indiana, Bloomington, Aurelian Crăiuțu, autor al volumului „Elogiu moderației”, reeditat recent de editura Spandugino.
„De neconceput această alunecare spre extremism acum 34 ani când a căzut zidul Berlinului”, spune Aurelian Crăiuțu.
„Atunci trăiam toți sub impresia că asistam la triumful societății deschise, a democrației liberale asupra adversarilor săi. Astăzi, lucrurile arată altfel. Au intervenit între timp câteva crize economice, câteva războaie, plus o pandemie, și așa am redescoperit cât de fragilă este în realitate democrația liberală, cât de aproape suntem de barbarie. Imaginile de coșmar din Congresul american din 6 ianuarie 2021 spun totul.”
Economist de formație, Aurelian Crăiuțu a făcut o carieră universitară în Statele Unite în domeniul filosofiei politice. După Revoluție a beneficiat de deschiderea culturală primind o bursă din partea guvernului francez la Universitatea Rennes I. Cucerit de lucrările lui Alexis de Tocqueville, de ideile lui, de stilul lui a publicat două cărți despre el, l-a tradus în engleză și-l predă constant.
În America a ajuns în vara anului 1993, cu o bursă Fulbright, la Universitatea Tennessee, Knoxville, unde a studiat istoria gândirii economice. Atras de domeniul teoriei (filozofiei) politice, a aplicat la 15 universități și a fost acceptat cu bursă întreagă la șase.
A ales Princeton, unde a petrecut cinci ani într-un cadru ideal pentru studiu. A avut parte de câțiva profesori excelenți, între ei George Kateb și Alan Ryan.
Și a avut și posibilitatea să-l cunoască pe economistul Albert O. Hirschman, care se afla atunci la Institute for Advanced Study în Princeton.
La Universitatea Indiana, Bloomington, a ajuns în 2001. Indiana avusese timp de decenii și un foarte bun program de studii românești, iar una dintre figurile sale, Matei Călinescu, era unul dintre membrii proeminenți ai programului.
„Acum îmi dau seama că am petrecut mai bine de jumătate din viață în afara României, ceea ce nu e puțin. Am încercat însă să rămân prezent, atât cât a fost posibil, în viața culturală din România”.
Aurelian Crăiuțu
În anii ‘90, a publicat mult în paginile revistei „22” și a coordonat colecția Societatea civilă la Humanitas. A păstrat o legatură constantă cu Colegiul Noua Europă, unde revine mereu. A publicat, de asemenea, câteva cărți în România („Elogiul libertății”, „Elogiul moderației”), inclusiv trei traduceri (din Edmund Husserl, Gustave Thibon și Gabriel Marcel).
A predat în Franta, Spania și Ungaria, dar dacă se va ivi ocazia, i-ar făcea plăcere să vină ca profesor invitat să predea și în România.
PRESShub: Volumul „Elogiu moderației” a fost reeditat la editura Spandugino, când democrațiile noastre se dovedesc tot mai amenințate. Urmărim cu emoții sondajele și fiecare sesiune de alegeri din Europa sau din America. Cum explicați dumneavoastră acestă alunecare spre extremism și radicalism?
Aurelian Crăiuțu: O astfel de alunecare, cum o numiți dumneavoastră, era de neconceput acum 34 ani când a căzut zidul Berlinului. Atunci trăiam toți sub impresia că asistam la triumful societății deschise, a democrației liberale asupra adversarilor săi. Astăzi, lucrurile arată altfel.
Au intervenit între timp câteva crize economice, câteva războaie, plus o pandemie, și așa am redescoperit cât de fragilă este în realitate democrația liberală, cât de aproape suntem de barbarie. Imaginile de coșmar din Congresul american din 6 ianuarie 2021 spun totul. E greu de adăugat ceva la ele.
Citește și: De ce i se permite Academiei Română să facă propagandă sino-rusă pe bani publici
Cum lecuim un fanatic? De ce moderația nu este atractivă? Răspunde cartea dumneavoastră la aceste întrebări?
Sunt fanatici și fanatici, unii secularizați, alții de sorginte religioasă. Nuanțele nu trebuie ignorate, dar nici exagerate. Esența fanatismului, în viziunea mea, constă în obsesia unei singure valori, concentrarea exclusivă pe un singur principiu și excluderea tututor alternativelor.
Linia între devotament absolut și fanatism este uneori invizibilă.
Poți fi fanatic în apărarea dreptului la avort sau în interzicerea lui; există un fanatism în respingerea valorilor lumii moderne în numele unor valori tradiționale, după cum există o variantă de fanatism anti-religie. Există apoi fanaticii dispuși să moară pentru o cauză „sacră”. Lista poate continua.
Pentru toți aceștia, moderația nu este atractivă, pentru că presupune nuanțe, compromis, modestie sau prudență. Nu există un catehism al moderației, nu există un algoritm infailibil, care să-ți dicteze ce să faci într-o anumită situație.
Îți trebuie judecată și discernământ, care presupun atenție constantă. Moderații sunt precum funambulii care merg pe sârmă. Riscurile pe care și le asumă sunt imense, poți cădea oricând.
Ceea ce e ușor e să urmezi o carte sacră, precum „Manifestul Partidului Comunist” sau „Mein Kampf”, și să urmezi orbește regulile prescrise acolo.
De aceea, eu definesc moderația (într-o altă carte apărută în Statele Unite în 2012), pe urmele lui Edmund Burke, drept o virtute dificilă, proprie doar spiritelor curajoase, care se încumetă să înoate împotriva curentului.
Cheia în care citim mai limpede evenimentele este post-factum, desigur. Ideologiile, la început, chiar și cele mai radical-distructive, au părut ademenitoare. Care sunt instrumentele de detectare a acelor curente periculoase pentru democrație?
Moderația bine înțeleasă este un antidot al ideologiei. În „Elogiul moderației”, spre final, pornind de la opera lui Raymond Aron, propun o distincție între a gândi pragmatic, politic și moderat, și a gândi ideologic. Cei care urmează prima cale, sunt de obicei imuni la cântecele de sirenă ale ideologiilor.
Ei știu că lumea conține multe nuanțe de gri, că nu totul este făcut din contraste tari, alb-negru, roșu-brun, așa cum ne îndeamnă să credem ideologii de serviciu. Aceștia din urmă sunt într-adevăr ademenitori, cum bine spuneți, dar moderația ne îndeamnă să fim sceptici, să nu ne lăsăm cu totul pe seama lor.
Populismul, de exemplu, în toate variantele sale, este un astfel de cântec de sirenă. Naționalismul anti-liberal este un altul. Menționez anti-liberal, căci există și o variantă de naționalism liberal compatibil cu democrația.
Democrațiile liberale se confruntă azi pe mapamond cu acești adversari redutabili, la care se mai adaugă și varianta iliberală a democrației, popularizată de Viktor Orban în Ungaria.
Care sunt semnele că o societate este tot mai vulnerabilă la discursul radical? Vedeți, până să apară pe scena politică o formațiune extremistă, există un teren pe care ea se înfiripă, niște tensiuni subterane, niște probleme nerezolvate…
Erodarea normelor democratice reprezintă un prim pas care trebuie să fie un semnal de alarmă. S-a vorbit mult în vremea din urmă despre „the guardrails of democracy”. E un termen greu de tradus: stâlpii de susținere ai democratiei?
Atunci când opoziția este demonizată, când dialogul public este înlocuit de recriminări și violență, atunci când instituțiile sunt confiscate în scopuri private și devin nefuncționale, atunci când cei care au pierdut alegerile pretind contrariul, atunci e momentul critic când trebuie să ne mobilizăm.
Nu putem sta indiferenți pretextând că nu vrem să facem politică, ca toți sunt corupți ș.a.m.d.
Există vreo corelație între religie și tipul de cultură politică? Cum se plasează estul și vestul în raport cu moderația politică?
Ar fi ușor de preluat harta trasată de Samuel Huntington cu 30 ani în urmă, care sugera o incompatibilitate între țările ortodoxe și democrația liberală. Dar nu o voi face, pentru că nu e corect. E adevărat că democrațiile cele mai solide sunt în țări protestante, dar și aici sunt nuanțe.
Sunt apoi anumite culturi politice mai deschise moderației, cum ar fi cea engleză sau cea elvețiană. De ce? Putem invoca și istoria, și religia, și economia, și geografia, Montesquieu ar fi adăugat și clima. Libertatea e însă o valoare universală, ca și demnitatea umană. Ăsta e singurul lucru de care sunt sigur. Restul sunt speculații.
Ce rol ar trebui să aibă filosoful, intelectualul, în lumea de astăzi? Dacă susține idei nepopulare, iar de regulă adepții moderației nu sunt populari, mai este un lider de opinie, mai poate să ajungă un influercer?
Cuvântul intelectual sună putin romantic astăzi, iar filosoful – și mai și!
Vremea intelectualilor în sfera publică nu a apus cu totul, dar epoca lor de aur (anii ‘50-’70 în Franța, de exemplu) a apus pentru totdeauna.
Nu e neapărat ca intelectualii să susțină idei nepopulare sau să fie lideri de opinie. Esențial este să nu se lase înrolați în triburi politice. Modelul meu de intelectual este Raymond Aron, căruia i-am dedicat un capitol întreg în „Elogiul moderației”.
La el am apreciat întotdeauna civilitatea, pasiunea pentru binele comun, respectul pentru dialog și adversari, independența și curajul de a spune lucrurilor pe nume.
L-ați cunoscut pe Mihai Șora, cel care ne-a părăsit de curând. Povestiți-ne despre această întâlnire, ce a însemnat ea? Ce ne puteți spune despre profilul său politico-filosofic? Era Șora un „moderat curajos”?
Îmi îngădui să reiau aici ce am spus și în alte ocazii. L-am căutat pe Mihai Șora dintr-un îndemn lăuntric, eram în căutarea propriului meu Păltiniş, după lectura „Jurnalului de la Păltiniş” (care apăruse în noiembrie 1983).
Odată ajuns la facultate în Bucureşti, în toamna anului 1984, m-am dus la el acasă și am sunat la ușa apartamentului său. Pur și simplu!
Odată ce am intrat acolo, viața mea a luat o traiectorie diferită. Mi-a răspuns cu un zâmbet cald şi generos și așa mi-l voi aminti mereu. În biblioteca lui fabuloasă, am avut ocazia să citesc cărţi care nu se găseau atunci, şi pe care el adusese din Franţa la întoarcerea sa în România, în 1948 (episod misterios pentru mine, dar să trecem peste asta).
Acea perioadă formativă, între 1984 și 1988, a fost decisivă pentru mine. Am citit enorm, am învățat multe lucruri noi.
Şora m-a îndemnat să-mi împlinesc destinul, să nu-i las pe alţii să vorbească în numele meu, să evit specializarea extremă.
Din scrierile lui, trei teme m-au marcat profund: „atașamentul detașat“, speranța și autenticitatea. Am povestit mai mult într-un text (de fapt, de adio) scris cu ocazia împlinirii vârstei de 95 ani: „La aniversarǎ: Mihai Șora la 95 ani”.
Politicienii noștri au o idee destul de folclorică despre Machiavelli. Filosofia politică modernă cum tratează acest capitol?
Pot să vă țin un curs întreg despre Machiavelli, dar nu o voi face. Voi spune doar că sunt mai mulți Machiavelli, autorul „Principelui”, dar și al „Discursurilor despre primele zece cărți ale lui Titus Livius”.
În prima carte, scrisă în 1513, e vorba despre monarhie, în a doua, scrisă în 1519, despre republică.
În „Discursuri”, găsim pagini în care Machiavelli face elogiul regimurilor mixte, spune că poporul are capacități politice remarcabile de a alege liderii săi, și face elogiul constituționalismului (de tip roman).
Sunt cele două cărți compatibile? E posibil, dar nu cu totul evident. În plus, Machiavelli a scris și câteva piese de teatru delectabile. Unde este atunci imaginea unui Machiavelli machiavelic în politică?
Se pare că nu a fost chiar așa de viclean sau uneltitor cum se spune, căci el a ieșit în politică (fusese în diplomație) în 1513, când a fost arestat, și s-a retras în viața privată până la sfârșitul vieții sale în 1527. Cred că Croce afirmase odată că Machiavelli este o enigma care nu va fi dezlegată vreodată. Avea perfectă dreptate.
Domnule Crăiuțu, dumneavoastră ați scris această carte despre Moderație, iar un coleg al dumneavoastră, Alin Fumurescu, tot profesor de filosofie politică în SUA, una despre Compromis. Amândoi veniți din România. Este un tip de cultură politică pe care ați regăsit-o prea puțin aici, la noi?
Moderația este un tip de concept care nu poate fi studiat izolat de sinonimele și antonimele sale. Alin Fumurescu, care a fost doctorandul meu acum mai bine de un deceniu, a scris o teză originală (și premiată) despre un sinonim al moderației, compromisul, iar un alt doctorand mai recent, Zach Goldsmith, a scris o altă teză despre un antonim al moderației, fanatismul.
Ca să înțelegi moderația trebuie deci să studiezi și compromisul, și prudența, și civilitatea, alături de fanatism, radicalism sau extremism.
A vorbi despre o cultură a compromisului sau moderației în România mi se pare un oximoron. Dar nu numai în România. E cazul și în multe alte țări. Statele Unite, de exemplu, nu sunt nici ele un exemplu prea strălucit la acest capitol.
Dar a crea o astfel de cultură este o chestiune de generații. Ce putem face noi este ceva mai modest, dar la fel de important: să discutăm în cunoștință de cauza despre moderație, să evităm să batem câmpii. Asta am încercat să ofer publicând ediția a doua din „Elogiul moderației”: să ofer o invitație la călătorie în lumea ideilor. Moderația e un arhipelag care ne rezervă multe surprize.
Sintetizez o idee din cartea dumneavoastră: Democrația nu este perfectă, dar putem lucra, chiar cu instrumentele ei, să o ghidăm, să o corectăm și acesta este avantajul regimurilor democratice. Care sunt cele mai importante instrumente pe care ne putem baza? Revolta publică este un instrument potrivit pentru a „modera” democrația?
Este o temă pe care o preiau din autorul meu preferat, Alexis de Tocqueville. Marele avantaj al democrației, spune el în primul volum al „Democrației în America”, nu rezidă în calitatea guvernanților sau a liderilor politici.
La rândul lor, nici legile făcute de reprezentanții poporului nu sunt perfecte. Dimpotrivă, adesea reflectă interese sectare, care merg împotriva binelui comun.
Adevărata vitalitate a democrației vine din altă parte: cheia o găsim în sânul societății civile, unde indivizii formează asociații civice și politice pentru a realiza proiecte comune.
Societatea civilă: acesta este avantajul major al regimurilor democratice autentice, unde găsim interesul propriu bine înțeles (și temperat) cooperând armonios cu devotamentul pentru binele comun.
Cine ar trebui să formeze politicieni? Universitățile, organizațiile civice, cine altcineva?
E o întrebare la care nu pot da un răspuns clar. Ei trebuie să vină, cred, organic, din sânul societății civile. Nici măcar nu e vorba, cred, de formarea elitelor politice, cum se întâmplă în Franța.
Ce fac în SUA absolvenții de Științe Politice? În România îi regăsim pe cei mai mulți dintre ei prin cabinetele politicienilor, făcând muncă de secretariat. Cum se creează „școlile de filosofie politică”, mai avem așa ceva?
Fac de toate: de la drept, jurnalism și afaceri, la diplomație și activități universitare. Unii învață statistică pentru a lucra cu date concrete în interiorul unor organizații diverse (politici publice, analiză de date, sondaje de opinie etc). P
regătirea pe care o primesc la noi e una destul de variată și reflectă faptul că domeniul științelor politice e unul divers la noi. El cuprinde nu doar filosofia (teoria) politică, ci și politici comparate, relații internaționale, politici americane, politici publice și ceea e se numește drept constituțional.
Cum arată o școală politică în SUA? Ne puteți descrie parcursul dumneavoastră universitar?
Există variații importante, pentru că sistemul însuși e divers și nu poate fi redus la un numitor comun. Eu predau într-o universitate de cercetare de tip R1 (sunt și universități de tip R2 și colegii fără programe doctorale).
La Bloomington, de exemplu, începem școala mai repede decât în alte părți (în jur de 20 august) și anul universitar, structurat pe două semestre de 15 săptămâni fiecare, se încheie la începutul lunii mai.
Pe Coasta de Vest și în câteva alte locuri (de exemplu, University of Chicago), anul universitar e structurat în trei „quarters” de câte 10 săptămâni.
Norma mea de predat este de două cursuri (normale și de doctorat) pe semestru, cam 5 ore pe săptămână, dar la asta se adaugă evident timpul alocat cercetării și obligațiilor profesionale (comitete peste comitete), care ocupa mult timp. Organizăm conferințe, seminarii, aducem oaspeți, citim proiecte de doctorat, cereri de finanțare, și la rândul nostru completăm cereri de finanțare, burse ș.a.m.d.
Ne ocupăm și de angajările noilor colegi (o adevărată „dosariada”) ca și de plasarea doctoranzilor noștri (scrisori de recomandare etc). La Indiana, avem dreptul la un semestru de concediu sabatic finanțat de universitate dupa 14 semestre de predat (deci cam o dată la 7 ani). Unele universități (mai ales private) sunt mai generoase, altele mai puțin.
Adevărul e că viaţa univesitară este în curs de schimbare azi, nu numai la Indiana. E greu de spus încotro ne îndreptăm, suntem cu toții luați de val.
Există o tendință accentuată către tot mai multă birocrație (decani peste decani și prodecani), iar presiunile corectitudinii politice sunt și ele reale, adesea deprimante.
Care sunt, în viziunea dumneavoastră, noile ideologii care vor câștiga teren în viitor? Ce va aduce nou viitorul în acest sens?
Habar n-am, ca să fiu sincer. Am multe întrebări deschise legate de viitor, de exemplu, despre transhumanism, cum se spune azi. Când citesc romanele distopice lui Michel Houellebecq, îmi trece un fior pe șira spinării.
E o lume de care mi-e teamă, după cum mi-e temă de studenții care nu citesc mai nimic, care nu știu să scrie ceva coerent, care nu știu deloc istorie, nici măcar istoria recentă. Iată un posibil coșmar: democrația scăpată de sub control, un regim individualist dus la extrem, un fel de „brave new world” în care fiecare își caută salvarea pe cont propriu, la care se adaugă o nouă intoleranță în numele promovării egalității…
Nu e lumea mea. Eu de fapt sunt specialist în gândirea franceză a secolului al XIX-lea, deci trăiesc mult în trecut. Mă simt bine acolo, în compania lui Tocqueville, a lui Guizot, a lui Macaulay. Mă simt atras de acea „belle epoque”, dar știu bine că e un miraj, ca în filmul simpatic al lui Woody Allen „Midnight in Paris”.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
[…] Aurelian Crăiuțu, politolog în SUA: „Iată un posibil coșmar – democrația scăpată de … […]
[…] Interviul complet cu Aurelian Crăiuțu, pe PRESShub. […]
[…] Urmăriți PressHUB și pe Google News! […]