Nu, nu este vorba despre vreo cercetare de ultimă oră realizată de un colectiv de specialiști. Publicul cultivat este situat între elită și marea masă, logic. Personal îmi pun și întrebarea dacă publicul de elită există? Am și mai mari dubii.
Cert este că, publicul cultivat este cel pe umerii căruia s-au dezvoltat curentele avangardiste, s-au demolat prejudecăți academice, pe care au crescut noi legende, arte, literatură…
Este deschis, educat, stilat, suficient de numeros pentru a crea masă critică. Preocupările și pasiunea ce țin de cultură sunt urmarea unei solide baze educaționale. Prin urmare, cunoașterea îi oferă pârghia unor alegeri și gusturi peste medie.
De asemenea, și apropierea de evenimente are particularități. Teoretic. Nu se lasă indus în eroare sau sedus de o reclamă, de cronici/critici, nici măcar de prieteni. Știe ce vrea, caută din proprie inițiativă și e înfometat de noi experiențe. Nu mai pun că, în comunism, această căutare îl punea și în mare pericol.
Pornind de la aceste considerații, am adunat câteva observații pe care le-am coroborat cu semnale ce au apărut de-alungul timpului. Cu alte cuvinte, nimic metodic, nimic științific.
Am ales doar public de sală de cinema. Un anumit cinema. La teatru, săli de concerte… e și mai distractiv. Dar, poate, altă dată.
Citește și: Clasic | NOIEMBRIE: Atmosferic, o lună mai rece. Cultural, călduroasă
Cum, necum, în octombrie, cel puțin anul acesta, ne-am ales cu două festivaluri de filme foarte bune. Filme de artă, ne place să spunem: Bucharest International Film Festival (BIFF) și Filme de Cannes la București (LFDC), între timp și în țară.
Două inițiative care, alături de Festivalul de la Cluj, își propun să aducă filmul de artă, filmul ne-comercial, mai aproape de public, în condițiile în care multiplexurile nu se înghesuie să le ruleze.
În același timp, în două cinematografe, le numesc pentru că merită, nu e reclamă, efortul financiar fiind mai mare decât încasările, Cineplexx Băneasa și Happy Cinema-Liberty Mall, au început, la fel ca în cinematografe din întreaga lume, să difuzeze sezonul de transmisii de la cele două mari teatre de operă, Metropolitan Opera, New York, și Royal Opera House, Londra.
Publicul pentru astfel de proiecții, transmisiile Met sunt chiar live, este puțin numeros, foarte pretențios, cunoscător, curios. O experiență ce echivalează cu o carte bună+ un concert + teatru + operă.
Semnale de-a lungul timpului
Eram în sală la una din edițiile LFDC. Trebuia să se proiecteze The Man Who Killed Don Quixote, în regia lui Terry Gillian. Organizatorii s-au scuzat că nu ajunsese filmul, dar că ne dau Burning, în regia
Lee Chang-dong, după o nuvelă a lui Haruki Murakami. Nici n-a terminat bine fata anunțul că au și început să se trântească scaune și să iasă lumea indignată din sală. Din păcate, destul de mulți. Ulterior, vâzând ambele producții, feeling personal, Burning este cu zece clase peste filmul lui Gillian. Dar, de, oamenii veniseră la nișa Gillian, el era cool să zici că i-ai văzut filmele.
O primă concluzie ar fi că, chiar și pentru evenimente ferite de comercial, frivolitate, în general, snobismul funcționează.
Pe acest tipar, mai o mulțime de amintiri. Întotdeauna am crezut că pe măsură ce publicul cultivat va crește cantitativ, se va alege cunoașterea și calitatea. Dar…
Zilele noastre
Cele două festivaluri de filme, nu au fost dintotdeauna în aceeași lună, un reprezentant al BIFF a spus că, într-un fel, schimbarea perioadei a fost forțată de pandemie, dar că se face tranziția spre un interval stabil, au adus la București unele dintre cele mai premiate, probabil, și cele mai bune filme ale anului fiecărei ediții. Câteva au intrat în cinematografe, altele nu. Cu alte cuvinte, nu numai că sunt noi, dar, posibil, și în unică vizionare.
Anul acesta, personal, spre deosebire de alți ani, am văzut doar câte un film de festival.
Soția lui Ceaikovski, văzut de două ori, am scris aici , iar al doilea, Frate și soră, de care n-am scris nicăieri că n-am rezistat până la final.
Prin urmare, probabil, estetic, artistic, e greu să le compari, deși, dacă e să ne luăm după punctajele obținute cu criticile de afară, cel puțin cât am văzut eu, dar numai pentru filme de producție recentă și străină (nu retrospective, tribut, filme românești etc), cele prezentate în cadrul B.I.F.F stau mult mai bine decât cele din selecția LFDC.
Însă, nu e neapărat un criteriu, asumi din start că cine vine la festival o face pentru DESCOPERIRE. Nu sunt întotdeauna nume cunoscute. Pot fi multe debuturi. Ca un nou autor găsit în librărie, mă rog, pentru cine își mai permite să cumpere cărți!
Cu toate acestea, în timp ce la LFDC se anunțau sold – out-urile ca rafalele de mitralieră, bine, sold out românesc, în sală, cel puțin unde am fost eu, erau multe locuri libere, la B.I.F.F., vizionările erau, aproape, ca private, home cinema.
Vorbesc de sala Horia Bernea, MȚR, dar nu prea am auzit de sold out-uri nici în altă parte. Asta nu înseamnă că sălile au fost goale.
N-am înțeles nimic. Nu pot să-mi explic. Adică, pot să-mi explic, dar nu prea îmi face plăcere.
B.I.F.F. este, după T.I.F.F.-Cluj, cel mai longeviv festival de film, diferență de doi ani între cele două, dar singurul festival cu secțiune de competiție de la noi.
Pe de altă parte, nu putem nega că, regizorul Cristian Mugiu, fondatorul cu care e asociat LFDC, e personalitate mainstream. În timp ce, fondatoarea BIFF, Dana Dimitriu-Chelba, este cunoscută în industrie, dar publicul nu cred că a avut prea mult plăcerea. E clar că activitatea regizorală, premiile primite, îl fac pe Mungiu subiect preferat pentru media, influensări, etc. Dar, până la urmă, ce legătură are asta cu filmele din festival? Sau, altfel spus, de ce ceilalți n-ar putea aduce filme bune?
Am stabilit că sunt evenimente pentru un public cultivat. Adică, acela curios.
N-am niciun dubiu că, cei de la LFDC, n-am reușit să intru în contact cu nimeni, vor spune că au promovare mai bună. Poate. Însă pentru cei despre care vorbim, promovarea ar trebui să fie ultima redută. Ei descoperă evenimentul, nu așteaptă să-i descopere evenimentul pe ei.
Ei sunt în căutarea a tot ce e mai bun pentru ei, pour la bonne bouche, cum ar zice francezul. Își fac agenda cu mult timp înainte. Publicul cultivat de-afară are agenda ocupată până anul viitor la încheierea stagiunilor, festivalurilor, pe vară știu deja unde se duc. Mă rog, e și eficient ca prețuri. Sigur, există niște dereglări provocate de pandemie.
Aduc în discuție aici și proiecțiile de operă, tot în săli de cinema. Alte experiențe imposibil de substiuit, doar cu live ul, dacă îți dă mâna, dar mai ales dacă ai pasiunea.
Pentru că și la operă, e public care are pretenții că știe. Chiar îi vezi la producțiile discutabile ale operei din București făcând poze pe la panouri pentru rețelele sociale sau pentru a se lăuda pe la colegii de serviciu, mai dau un tag pe la artiști, contribuind la sporirea producției de vanitate din sectorul artistic. Însă, la aceste proiecții, care, departe de mine să spun că sunt infailibile, sunt, totuși, un vârf al liricii și baletului la nivel mondial, dai cu tunul și nu nimerești unul.
Nu e un verdict, dar concluzia este că acel public cultivat așa cum se găsește în afară, nu există. E încă embrionar.
Un public care funcționează pe bază de stimuli, cantitate de publicitate, fețe cunoscute, nume cunoscute, imagini, care se lasă condus de reclamă, în general, de trenduri, e orice, numai cultivat nu. Cred că și snob e prea mult să-l numesc.
Asta presupune un anumit rafinament care nu există. Detectez mai degrabă prejudecăți, nesiguranță, precaritate.
În concluzie, mai așteptăm. Problema mai mare e că, lipsa acestui tip de public cultivat în masă critică face loc proliferării mediocrității, vedetismului, trăgând cultura spre divertisment, futilitate. Și se cade în latura opusă. Va fi bătaie la sclipiciuri, knee events, show off-uri… mult zgomot și lumini colorate pentru nimic.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
