Pentru oricine studiază participările românești la Olimpiadă devine clar că suntem într-o groapă din care nu avem cum să ieșim, dacă nu schimbăm total modul în care ne pregătim nația pentru sport. Prea mult timp modelele tinerei generații au fost cefele late și fetele întreținute de domni generoși. Sportul a fost perceput ca timp pierdut de către părinți obsedați de a fructifica la maxim potențialul de genialitate multilateral dezvoltată al odraslelor.
Ce am făcut până acum este clar greșit, dacă de la Londra încoace suntem de râsul curcilor. Dacă Tiger Woods a învățat din nou să joace golf și noi am putea să învățăm să avem o abordare pragmatică. În primul rând, obiectivul de a finanța sportul pentru orice națiune civilizată este să încurajeze populația să facă sport. Adică, ar trebui să ne gândim ce sporturi pot fi practicate de către toți românii și să facilităm practicarea acestora, indiferent dacă vom avea sau nu campioni olimpici.
Dacă Gică Hagi are un model de școală de succes pentru fotbal, poate încurajăm și alți sportivi legendari să înființeze astfel de școli, fie ca inițiative particulare, fie ca inițiative finanțate de către stat. Chiar dacă nu vom obține sportivi de performanță, vom obține cetățeni care vor avea disciplina oferită de sport și vor putea la rândul lor să transmită dragostea pentru sport copiilor lor. Este nevoie de o coerență pe termen lung în pregătirea sportivă a națiunii, ceea ce ar însemna un pact pentru sport asumat de către toate partidele parlamentare.
Sportul și educația trebuie gândite împreună, inclusiv sub aspectul acordării unor burse sportive de către facultăți de stat pentru sportivii de performanță care obțin rezultate excepționale. Dacă avem federații în care circul este un fenomen constant și în care arbitrajele sunt fraudate în favoarea unor sportivi promovați de conducerile federațiilor, ele ar trebui să se finanțeze singure, urmând ca deciziile finale cu privire la participarea la concursurile preolimpice să fie realizate de către sportivi de performanță cooptați în acest sens de către Comitetul Olimpic Român.
Dacă antrenorii nu sunt interesați decât să promoveze copii care sunt recomandați de familie cu portbagajul, medicul de lot nu a mai citit o carte de medicină de la depunerea jurământului lui Hipocrate sau kinoterapeutul aplică tehnici de pe vremea dacilor, șansele să depășim Kosovo la următoarea Olimpiadă devin inexistente. Baza de selecție pentru sport implică organizarea unor concursuri pentru tineri, dacă nu la nivelul Daciadei, măcar la un nivel care să permită o selecție decentă a potențialelor talente.
Și în sport, ca și în educație, regula este ca părinții să investească bani în copii, iar cei care reușesc singuri sunt puțini. Un copil dintr-un mediu defavorizat ar trebui să fie stimulat să participe la astfel de competiții. Cei din mediul rural sau din cartierele mărginașe ale orașelor sau din orfelinate ar trebui să aibă șansa de a fi educați și hrăniți corespunzător în școli care să promoveze performanța sportivă în același timp cu o educație esențială care să permită și o carieră alternativă pe viitor după finalizarea vieții sportive.
Grăitoare pentru dezastrul din sport este discuția pe care am avut-o cu un tânăr fotbalist, în așteptarea unui tren care întârzia precum UIise la întâlnirea cu Penelopa. Adolescentul povestea că se deplasează frecvent cu avionul la Timișoara pentru a face un stagiu cu un antrenor neamț, care îl învăța lucruri de care antrenorii săi de la mai multe cluburi de tradiție din București habar nu aveau. Era sprijinit de către părinți care munceau din greu pentru a asigura finanțele necesare și spera să reușească un transfer afară, singura speranță de a juca fotbal de performanță. După ce câștigase un campionat național în calitate de căpitan de echipă cu un club de renume, un nou antrenor fusese adus cu pilele lui și ajunsese să fie introdus în teren când meciul era deja pierdut.
Pentru că nu avea niciun viitor ca rezervă, plecase la un alt club de fotbal, nu la fel de galonat, dar în care putea juca și era în continuare căpitan de echipă. Nu avem timp de strategii fabuloase și nici nu dispunem de finanțele Marii Britanii. Avem povestea de succes a fotbalului belgian care a renăscut, după ce promovarea tinerelor talente a devenit o prioritate și selecția la echipa națională a fost organizată pe baze profesioniste.
În mod real, șansele la sporturile feminine sunt mai mari pentru că în sportul masculin banii sunt mult mai mulți și costa mai mult să pregătești un sportiv decât o sportivă. Dacă avem sporturi de tradiție ar trebui să ne concentrăm pe pregătirea acestor sportivi pentru Olimpiadă și să finanțăm alte sporturi doar dacă au potențialul de a fi practicate în masă și dacă bazele umane ale federației respective sunt sănătoase. Atunci când banii devin prioritari într-un sport și avem conducători de club care aleg banii sau proprii protejați în loc de onoarea țării, poate finanțarea de la stat ar trebui tăiată sau diminuată considerabil.
Avem sportivi cu potențial care pot străluci la viitoarea Olimpiadă. Dar va fi nevoie de sacrificii din partea noastră pentru a-i ajuta să ne reprezinte decent. Cei care au bărci pe lacuri în care se antrenează sportivii la canotaj sau la caiac canoe ar putea să fie limitați în anumite perioade din zi să meargă cu bărcile printre sportivi sub sancțiunea confiscării ambarcațiunilor. Cei care au făcut feude din federații ar putea fi constrânși să nu mai trimită să se plimbe afară pentru figurație sportivi alergici la performanța în sportul respectiv. Și antrenorii ar trebui să fie motivați corespunzător să culeagă talente așa cum culegea Petre Ispirescu snoave.
Va fi însă nevoie de un calcul la rece, în care orgoliile să fie călcate în picioare de către voința politică pentru a nu mai fi și la viitoarea Olimpiadă cei mai proști din curtea școlii. Dacă nu, vom aplica original ce spunea Denis Waitley despre ratare. Adică ratarea din prezent nu va fi profesorul nostru, ci pur și simplu groparul nostru la fiecare olimpiadă care va urma.
