Periplele mele culturale țintesc, de câte ori este posibil, artiștii români ultra-talentați care fac cariere strălucite în străinătate. Este și cazul Francescăi Velicu, Junior Soloist la English National Ballet (ENB), a doua mare companie londoneză (națională), după Royal Opera Ballet. Cu care, de această dată, am reușit și un interviu despre experiențele fabuloase trăite cu coregrafi legende, munca și viața din noua casă a ENB și alte chestii interesante.
Spectacolul pe care urma să-l revăd la Royal Albert Hall, în Londra, la sfârșit de iunie, Cinderella In-The-Round, muzica Serghei Prokofiev, este unul dintre cele mai frumoase spectacole de balet clasic, eu zic academic, iar producția lui Christopher Wheeldon, unul din cei mai în vogă coregrafi, este, și n-am niciun dubiu la capitolul acesta, pentru că am cam văzut mai toate versiunile, cea mai spectaculară.
Marea provocare era adaptarea la o scenă nespecifică. Vorbim, practic, de o arenă, ca o sală de bal, iar publicul este așezat de jur împrejur. Deci, la o scară cu mult mai mare decât o scenă standard.
Wheeldon a mers pe două planuri. Alocarea unui corp de balet foarte numeros (circa 90 de dansatori), proiecții digitale uimitoare și scenografie mobilă, costume fabuloase (200), intrări și ieșiri din tablouri pe culoarele de public și re-dramatizarea poveștii într-un stil „shakespearean”.
Iată ce a văzut altfel Wheeldon: una dintre surorile vitrege, Clementine (interpretată de Francesca), nu este chiar atât de rea, cât este de hărțuită să fie rea. De altfel, și ea își transformă povestea într-una cu happy end. În acest punct, a fost introdus și mai mult umor, și mai multă dezinvoltură.
De asemenea, dispare caleașca dovleac, acesta fiind înlocuit cu un voal auriu al cărui efect în mișcare este grandios, și, cel mai important, Zâna este înlocuită de patru Îngeri ai Destinului, ceea ce, din rațiuni de dans, e chiar genial. Se adaugă multă strălucire, măști, un vizual uimitor, și, ca de obicei, superba Orchestră filarmonică a ENB. (detalii aici).
Nu voi face o cronică a spectacolului, poate, mai mult decât altele, acesta trebuie gustat live, prima dată. Dar trebuie să stai bine cu respirația. Rămâi deseori fără. Mai e și muzica lui Prokofiev, care ne aduce aminte și de Romeo și Julieta.
Tot ce vreau să subliniez, este că, Francesca Velicu, în rolul surorii Clementine, a furat scena. Și pentru că interpretativ personajul are această dualitate, naivitate/ drăgălășenie și răutate indusă, dar și pentru că Wheeldon extinde participarea surorilor vitrege în crearea tablourilor.
Pentru cine n-o cunoaște, nu mai reiau biografia și palmaresul său fabulos, practic, este numele menționat constant în presa străină, după cel al Alinei Cojocaru OBE. Dar oricine poate intra pe secțiunea „on demand” a ENB, aici, s-o vadă dansând în Jolly Folly, creația unei tinere coregrafe, Arielle Smith, care a și fost răsplătită cu un premiu Olivier pentru această lucrare.
Anterior, Francesca a primit un premiu Olivier (singurul artist român) pentru rolul The Chosen One din baletul The Rite of Spring muzica I. Stravinski, coregrafia Pina Bausch. A apărut ca un semn!
PRESShub: Chiar dacă seria „Cenușăresei” de-abia s-a încheiat, de mâine, încep pregătirile pentru stagiunea din toamnă. Ce se pregătește?
Francesca Velicu: În deschidere sunt trei producții, dintre care două vor fi în premieră mondială, a treia o premieră pentru ENB. Primul Balanchine, Theme and Variations. Andrea Miller va face Les Noces pe muzica lui Stravinski, iar David Dawson va imagina călătoria pe muzica compusă de Richard Strauss din ciclul The Last Four Songs.
Va fi un triptic foarte interesant pentru noi și pentru public, deopotrivă. Un clasic modern și două creații contemporane. Este o provocare.
Să mai rămânem un pic la Cenușăreasa. Pentru public, efectul este năucitor, pentru balerini, însă, pare epuizant. Fiecare spectacol solicită la maxim dansatorii, suportul de back stage-ul, orchestra, tot. Dacă mă gândesc că mai duceți și turnee, că trupa e mică, cel puțin mai mică ca cea de la Royal Opera House, cum vă descurcați? Cum stați cu „banca de rezerve”?
Paradoxal, turneele, cel puțin mie, îmi plac. Poate puțin mai obositor, chiar pentru cele din Marea Britanie. Dar, altfel, e ok. ENB are contracte cu teatre din marile orașe, sigur, este mai complicat ca la ROH, dacă au loc neprevăzute, pentru că, într-adevăr, suntem la limită, dar, în general, schimbările pe roluri nu suferă pentru că suntem profesioniști.
Cum este în noua casă, mă rog, nu mai este nouă, dar cum v-a ajutat? Și cum este să n-ai propriul teatru?
La început mi s-a părut ciudat, mai ales în vechiul sediu. Un spațiu mic, doar două studiouri de repetiții. Dar, iată, cu toate neajunsurile, ENB a pus în scenă producții mari, istorice, chiar, dacă mă gândesc numai la Giselle-ul lui Akram Khan.
Acum, în noua clădire, avem vreo 7 studiouri de repetiții, iar la parter avem o scenă pe care se fac repetițiile generale, cu costume, exact ca pe scena de spectacol. De unde, înainte, eram nevoiți să fim cu zile în sala de spectacol pentru repetiții, acum, putem face totul în casă. Este altă viață.
CV-ul tău stilistic e foarte bogat. De la partituri academice la contemporan, ai dansat tot. Și din această perspectivă, cum se văd solicitările pe stiluri? Cum te-ai ajutat de pregătirea ta academică de top?
Sigur, contemporanul este altceva, pentru că între timp se părăsesc și neo-clasicul, și modernul. Și, pot spune că, acum, am înțeles cum funcționează corpul pe contemporan. Sigur, cu clasicul este ușor, știu ce am de făcut, cum trebuie să arate corect-perfect, aproape pilot automat. La contemporan, întreaga musculatură lucrează după alte reguli.
De altfel, studiile de dimineață diferă funcție de ce producții avem de interpretat. Sunt diferite dacă am clasic față de contemporan. Aparent, contemporanul eliberează. Sau, cel puțin, așa vede publicul.
Dar, de exemplu, la Akram Khan, aș spune că este un clasic contemporaneizat, pentru că există rigoarea de academic. Ceea ce îl și face unic. Iar pentru istoricul ENB pe academic îi și place să lucreze cu noi.
Dinspre partea spectatorului se vede o inflație de contemporan pe piață. Sigur, e o modă, ține de fiecare corp de balet care vrea să aibă în repertoriu coregrafii contemporane, dar asta se simte și ca o diluare. Foarte puține rămân în istorie. Restul se nasc peste zi și apun peste noapte. Ca executant, cum percepi contemporanul? Te atrage mai mult că este la modă, vă dă satisfacții mai mari, ca balerini?
Nu știu pentru alții, dar pentru mine lucrările fără ciclu repetare te privează de procesul de introspecție, de descoperire, când, la fiecare nouă reluare, cu altă experiență acumulată și altă vârstă, descoperi lucruri pe care le-ai omis data trecută. Însă, în companiile mari, producțiile se reiau. Poate la intervale mai mari pentru că sunt și multe premiere.
Balerinii ce preferă? Full-length sau dipticuri/tripticuri?
Tot numai din punctul meu de vedere, asociez full-length cu baletul clasic, narativ. Ca atare, pot spune că sînt preferatele mele. Povestea. Actoria. La dipticuri/tripticuri sînt mai multe oportunități. Variație de stiluri. Iar, în speță, aici intră și producțiile noi, chiar premiere mondiale, cum vom avea în toamnă. Iar noutatea place oricui.
Cum ai descrie, pe scurt, baletul Cenusăreasa care tocmai și-a încheiat seria?
E un basm, mult mai comic decât povestea în sine, mai colorat, mai grandios, este producție mare, ceea ce poate fi descris ca spectacol cu majuscule.
Am văzut că stagiunea viitoare, pentru Giselle aveți ambele variante: Akram Khan și Mary Skeaping. Dacă coregrafia lui Skeaping este clasică prin Jean Coralli, Jules Perrot and Marius Petipa, cea a lui Khan e un clasic prin propria glorie. Dar cum a fost gândită această cuplare? Întoarcere la basic sau semnalele publicului sînt că vrea mai mult romantism, mai multă grație?
Nu știu care a fost motivul, dar cred că este foarte interesant să asociezi în aceeași stagiune și cred că s-a mai întâmplat lucrul acesta. În plus, varianta clasică nu s-a mai făcut de mulți ani și toată lumea vrea să-l vadă, unii, revadă. Se cere.
Tot așa aveți în casă, acum, cred că e unicat în lume, două variante The Rite of Springde I. Stravinski. Pina Bausch și Mats Ek, tu dansând în amândouă. Cum le vezi?
Super-diferite. Mi-a luat puțin să înțeleg tehnica, viziunile. La ultimul, coregrafia lui Mats Ek m-a bântuit ceva. Maestrul nu vorbește mult. Îți spune exact ce să faci fără filosofia din spate. Dar partea frumoasă este că, în momentul în care vezi și ce fac alții, pui fiecare mișcare cap la cap, devii singur descoperitorul.
Mai mult, felul în care are loc tot procesul și, normal, rezultatul de pe scenă, fac ca însăși spectatorul să recunoască, să descopere singur povestea.
Chiar niște prieteni, care n-au nimic în comun cu baletul, mi-au confirmat acest lucru. Ceea ce e absolut fabulos în cazul unui dans, să zicem, „abstract”, folosind termeni din pictură.
Când am învățat pentru coregrafia Pinei Bausch, ni s-a explicat fiecare degețel unde trebuie să fie, ce înseamnă, care sînt sentimentele ce trebuie să transpară din fiecare mișcare.
La Pina Bausch trebuia să ascultăm și să urmărim muzica, la Mats Ek totul s-a bazat pe numărătoare, foarte greu. Experiențe diferite. Fabuloase.
Ce îi este mai util/necesar dansatorului, simțul ritmului sau ureche muzicală?
Ureche muzicală, aș zice (după un „s” prelung). Dar, depinde. Mi se pare, cel puțin așa am funcționat eu, că ritmul îl prinzi, dar partea aceea de ureche muzicală face diferența. Urechea percepe, în primul rând, ritmul, dar nuanțele și accentele pe care le pui țin mai mult de melodie.
Trei coregrafi contemporani cu care ai vrea să lucrezi?
Mi-ar plăcea să încerc puțin Alexander Ekman. Sharon Eyal îmi place foarte mult. Jean-Christophe Maillot, cred că, aș vrea să fac.
Pentru Cenușăreasa, care din variantele Nuriev, Sir Ashton, Bourne, Maillot, Ratmanski sau alta, îți place?
Cel mai mult îmi place cea a lui Wheeldon. Mă rog, nici nu le-am văzut pe toate, dar din ce am văzut, spun că pentru mine povestea se suprapune cel mai mult pe producția sa.
Să anticipăm un pic. În stagiunea următoare va veni Swan Lake In-The- Round, altă minunăție. Dintre coregrafiile Ekman, Bourne, Neumeier, Schlapfer, Mats Ek sau alta, care îți place?
Mi-a plăcut Ekman, chiar dacă nu este Lacul Lebedelor, este doar inspirat de poveste (muzica Mikael Karlsson). Mi-a plăcut cel de la Zurrich – coregrafia Alexei Ratmanski după Marius Petipa/Lew Iwanow.
Dacă ți-ar fi plăcut să-l ai partener pe Nuriev, în ce balet ți-ai fi dorit să dansezi cu el?
Da, sigur, mi-ar fi plăcut. Mi-aș fi dorit Romeo și Julieta (n.r. coregrafie Rudolf Nuriev)
Pe scurt:
Ludwig Minkus sau P.I. Ceaikovski?
Ceaikovski.
Philip Glass sau Vincenzio Lamagna?
(cu ezitări) Lamagna.
George Balanchine sau Jerome Robbins?
Balanchine.
Sir Kenneth MacMillan sau Sir Frederick Ashton ?
MacMillan.
Martha Graham sau Pina Bausch?
Bausch.
Marius Petipa sau August Bournonville?
Petipa.
Prin țările pe unde ați avut turnee, ce public ți s-a părut mai entuziast, mai cunoscător?
Cel mai entuziast la Moscova, Bolșoi, și la Tokyo. Cel puțin la Tokyo eram superstaruri. Dar peste tot unde am fost publicul era cunoscător.
Traseul dansator – coregraf e un lucru foarte normal în ziua de astăzi. Tu?
Mi-ar plăcea mai mult să continui din postura de coregraf, mai mult decât pedagog, profesoară sau maestru de balet.
Pictezi și ești pictată. Ce faci cu tablourile, ai de gând să faci o expoziție? Va fi ocupația ta după ce ieși din lumea dansului?
O expoziție… poate la mama acasă. Cele pictate de alții cu mine sînt la mama. Cele pictate de mine, de obicei, le dau. Deci, sînt deja într-un fel de expoziție permanentă dacă pot fi văzute de alții, nu? Dar, legat de această pasiune, am un vis, nu cred că, încă, îl materializez clar, dar pe-acolo mi se îndreaptă imaginația, să fac scenografie.
Mulțumesc și succes în continuare!
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Foto principală: Francesca Velicu și Henry Dowden. Foto: Isabella Turolla
Cinderella In-The-Round la Royal Albert Hall/ English National Ballet.
