După un scurt turneu, premiera Spărgătorului de nuci de P.I. Ceaikovski a poposit la Londra, la London Coliseum. Generații de-a rândul, unele s-ar putea să nu mai fi văzut alte balete până la sfârșitul vieții, dar aproape sigur au văzut, cel puțin odată, „Spărgătorul de nuci”.
Nu am toate datele necesare, dar din ce am urmărit, aș spune că, totuși, English National Ballet are una dintre cele mai solicitante serii de Spărgători! din lume, în fiecare an, cu zeci de spectacole pe sezon.
Noua producție era așteptată. Conceptul, regia și coregrafia sunt semnate de Aaron S. Watkin, actualul director artistic al companiei și, noul star al coregrafiei din insulă, Arielle Smith, tânăra cu origini cubaneze, care nu este la prima colaborare cu ENB. Programul său scurt pentru ENB at home, Jolly Folly (vezi aici), i-a adus mult râvnita statuetă Olivier la secțiunea dans. Desigur, uimesc realizările sale la nici 30 de ani, dar prospețimea pe care o aduce în mișcări, energia pe care o transmite nu lasă pe nimeni indiferent.
Povestea își începe desfășurarea într-o scenografie cu design de epocă. Un magazin de dulciuri (Emporium of Sweets and Delights) condus de Drosselmayer, în care copiii se simt în al nouălea cer. De aici, încet, încet, atmosfera de sărbătoare a micuței urbe prinde viață cu coșari dansând, sufragete protestând, copii poznași, și ne îndreptăm spre celebra casă a familiei Stahlbaum pentru petrecerea plină de surprize a acesteia. Începutul aventurii Clarei este semnalat de umbrele terifiante ale șobolanilor care fug pe scări; mai târziu, trecând prin tărâmul gheții, Clara este condusă spre Regatul Dulciurilor într-o sanie de gheață trasă de un cal de mare.
Aceeași poveste care aduce bucurie în ochii tuturor, dar altfel spusă. Designerul și scenograful Dick Bird, imaginează ceva cu totul aparte. Dacă în prima parte ne trezim parcă printre paginile romanelor lui Dickens, în partea a doua, suntem captivii lui Willy Wonka, o variantă a la Tim Burton, acest maestru al fanteziei. Toată echipa artistică reușește un „Spărgător” foarte cinematografic.
Experiențe noi și plăcute, în condițiile în care, partea a doua trece printr-o schimbare radicală. Perechile de dansatori sunt substituite chiar cu „dulciuri”. Astfel, actul doi, devine și o călătorie a papilelor gustative. Fie că bei Sahlab egiptean (lapte fierbinte de rădăcină de orhidee cu scorțișoară) sau deguști Marzipan-Zwiebelfloten. Vizual, totul e realizat la superlativ și, nu odată, din sală s-au auzit „uau-uri” când se dezvăluiau noi scene. Iar stilistica costumelor depășește cadrul convențional. Mi-a adus aminte de Oskar Schlemmer. Echipa creativă a făcut o treabă incredibilă.
Din fosă, orchestra condusă de Maria Seletskaja a sunat absolut extraordinar. Chiar am stat să mă gândesc de ce mi s-a părut atât de magic sunetul? Mi-am dat seama că în cele mai multe cazuri, nu mai ascult acest Ceaikovski implicat în esența existenței sale, baletul, poate de aceea nu-i mai simt toate nuanțele.
Schimbarea de look făcea redesenarea de pași și mai interesantă. Fără să știu căruia dintre cei doi aparțin, pe rând, momentele coregrafice, pot doar să spun că le-a ieșit cât se poate de frumos, dinamic și funny. Nu s-a evaporat nimic din grația dansului academic (clasic) așa cum îl știm noi, în schimb, au fost insinuate elementele modernului, pentru că, nu trebuie să ignorăm, spectatorii de astăzi vor fi din ce în ce mai departe de Petipa. Desigur, fascinația clasicului nu va pieri, e o frumusețe divină care nu poate fi înlocuită.
Noul concept se bazează mult pe un modern discret, cu mișcări de contratimp, multe orientate pe corp pentru care trebuie măiestrie și coordonare, cu ceva mai multe riscuri în secvențele de grup. Solo-urile și PDD-urile sunt mai aproape de ce știm, sangvinizate, arată superb, iar pentru interpreta Clarei, rolul este un vis împlinit. Odată intrată pe scenă, practic, n-o mai părăsește.
Primul moment major al Clarei, Francesca Velicu, este duetul cu prințul, din prima parte. Scenografic, intrarea coincide cu o magie. Ai senzația că, de fapt, chiar intri într-un vis. Expresivitatea Francescăi și strălucirea cu care cei doi parteneri își conduc momentul, te scot pentru ceva timp din prezent, lasă sala fără răsuflare. Noam Durand, prințul, îi urmează visul iar dansul lor te vrăjește. Reveria continuă și după scena Crăiesii și fulgilor de nea cu plecarea spre tărâmul dulciurilor.
În partea a doua, Clara devine un fel de MC al petrecerii de la palat. Și aici am remarcat o extraordinară dezinvoltură actoricească. Ideea e să nu se piardă ritmul scenelor.
Împreună cu prințul, Clara „întoarce” filele basmului. Mișcările Francescăi sunt prin esența lor abundente, pline, generoase, acum, s-a adăugat și această expresivitate energizantă, priviri jucăușe, zâmbetele care, alături de colegii de scenă, transmit publicului starea aceea de bine cu care pleacă încărcat acasă fiecare dintre noi.
Pe distribuția văzută de mine, „vinovați” de această stare de bine au mai fost: Fabian Reimair, Drosselmeyer, Anna Nevzorova, Crăiasa Zăpezii, Shiori Kasem, mama și Sugar Plum, Daniel McCormick, tatăl și cavalerul, Millicent Honour, Clara copil, ansamblul, corul de copii etc
De-acum, probabil, în orice lolipop, copiii vor vedea poarta de intrare în lumea dansului.
Informații și bilete aici .
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Foto: Isabella Turolla
