În premieră pe scena bucureșteană, a fost prezentat, varianta complete, baletul „Raymonda” (Raimonda) de Alexander Glazunov, în coregrafia legendarei balerine și coregrafe Asami Maki (1934-2021), după Marius Petipa, fondatoare Asami Maki Ballet Tokyo.
Alexandr Glazunov (1865 – 1934), un prodigios compozitor, dirijor, aranjor, interpret rus, s-a lansat cu succes în activitatea componistică încă de foarte tânăr. Cu calități ieșite din comun, ureche și memorie absolute, arareori treaz și cântând la pian cu nedezlipitul trabuc subțire între degete, Glazunov a cucerit repede inimile melomanilor cu muzica sa scânteietoare ca un cer plin de stele.
O melodicitate dansantă ca semnătură, nu e de mirare că a dat lumii uluitoarea partitură pentru Raymonda, op 57. E a doua lucrare pentru balet, după Scene de balet, op 52, iar celelate două sînt Vicleșugurile dragostei, op 61 și Anotimpurile, op. 67. Toate au ajuns pe scenă, toate au coregrafii semnate de nume celebre.
Eminamente romantic, compozițiile sale se disting prin sunetul mătăsos și texturat, un balsam sufletesc, pastila de serenitate pe care, în principiu, o găsim în toată perioada romantică, dar e ori spartă în mici bucățele, ori găsim doar jumătatea de dimineață.
Lidia Pașkova, contesă (1850-1917). Spre deosebire de operă, numele dramaturgului/libretistului este cam ignorat. Însă, să dăm Cezarului…creditele cuvenite și pentru că, nu-i așa, în spatele oricărui bărbat de succes, stă o femeie. Pașkova a mai colaborat cu Petipa iar aportul său a fost foarte important.
În timp ce maestrul era absorbit de meșteșugul său, Pașkova aducea poveștile de-afară. Ea a fost o feministă avant la lettre. Scriitoare, jurnalistă, dramaturgo-libretistă, globe-trotter. Credea în educație, independență, chiar forțată spre statut single. Chiar cu Raymonda, ea protestează împotriva căsătoriilor aranjate, practică răspândită în sec. XIX.
Alegerea perioadei și locului sunt nu numai legate de conexiunile sale franceze puternice, dar și ca răspuns politrucilor și oportuniștilor de la curtea imperială. Acțiunea se desfășoară în Evul mediu, Franța, pe ultima sută de metri a gesturilor cavalerești și iubirii necondiționate. Intriga e legată de plecarea logodnicului Jean de Brienne în cruciadă, timp în care, la palat, se insinuează sarazinul, Abdera(k)hman (Abd-el-Rahman)/Abderamé, care îi promite dragoste eternă iar dacă nu va veni de bună voie cu el, o va răpi.
Ceea ce e pe cale să și aibă loc, numai că, apare de Brienne și îl omoară în duel. Cei doi își împlinesc iubirea printr-o frumoasă nuntă.
Marius Petipa (1818 – 1910). Este farul baletului imperial rusesc, pe de-o parte, pentru că i-a fost hărăzit să fie contemporan cu părinții baletului clasic, Ceaikovski, Minkus, etc, dar și pentru că soarta l-a trimis forțat la ruși și, unde, odată stabilit, a avut totul la dispoziție. A realizat Raymonda spre sfârșitul carierei (1898). Un cântec de lebădă în mare stil.
Baletul nu are intensitate dramatică, ca „Romeo și Julieta” sau „Manon”, de ex., chiar ușor melancolic, solicită multă muncă (ani, nu luni) și din aceste cauze este cam ocolit de teatre. Altfel, un dicționar vivant de balet clasic. De la solistici electrizante sau poetice, pas de deux/3/4.. lirice sau ritmate, pas de bourrée….dansuri de societate, dansuri populare și balet academic. Poți triumfa sau poate fi un dezastru.
În general, însă, cam toate coregrafiile au suferit mutații in-out (cover-uri), unele au schimbat chiar dramaturgia (ENB). Există și un original la Scala (2011, notația Stepanov, Universitatea Harvard). Personajul Raymonda rămâne un vis frecvent al micuțelor balerine și pentru faptul că a fost primul rol principal al Maiei Plisetkaia și cel care i-a dinamizat cariera.
După ce timp de șase ani, aprilie 2016, moment în care expulza, ad litteram, pe cea mai mare balerină româncă a tuturor timpurilor, a tot încercat să demonstreze că „noi, prin noi înșine”, baletul ONB a schimbat tactica, încercând, poate, să iasă din conul de umbră în care s-a băgat singur!
A venit cu această premieră în coregrafia Asami Maki. Maki păstrează trasele lui Petipa, aducând și mai multă eleganță, e chiar un up grade și pentru corpul de balet, inclusiv cu setul și costumele semnate de altă legendă, Luisa Spinatteli. E absolut miraculos cât rafinament și atmosferă regală obține cu niște costume cu linii simple, chiar austere, în accepțiunea termenilor de balet.
În fine, pe măsură ce apăreau informații, am aflat că n-a fost importat în integralitatea sa, scenografia și costumele având alte semnături. La București, Takako Nishikawa a supravegheat repetițiile din partea japoneză.
Și a venit ziua premierei, dar cum se obișnuiește, două distribuții, așa că, te prezentai x2.
Cu baletul în cap, ca orice împătimit (nici nu e greu că nu sînt multe clasice), am ignorat bookletul, distribuția era oricum pe site. Dar recunosc, după primul act, m-am dus să-l iau pentru că, nu prea am înțeles ce se voia. Totuși, povestea era aceeași.
După prolog unde, Raymonda primește eșarfa care să-i țină vie prezența iubitului și, de asemenea, sînt sugerate temele baletului, iubirea absolută și confruntarea celor doi pretendenți, dar și perioada cruciadelor (un non-sens imens steag care străbate scena). Și intrăm în poveste. O scenografie minimalistă, sugerând un palat prin colonade și deschideri ogivale sugerate doar prin linii de contur, iluminate.
Podiumul de intrare a fost păstrat ca în varianta originală. În momentul în care luminile și primele personaje din scena petrecerii au apărut, am crezut că acțiunea fusese mutată într-un palat de gheață sau e totul trecut în scena visului.
Totul rece, chiar dacă nuanțele folosite erau deschise și din când în când „încălzite”, deci nu vorbim de un noir, atmosferă care s-a păstrat pe tot parcursul, nuanțe cianotice, o cromatică fadă cu vernil, azuriu, auriu… și, probabil, influențat și de lumini, albul avea culoarea oului de rață, dacă nu gălbui. La acestă senzație contribuind și scena neagră.
Nimic cald, nimic regal. Cromatic, scena s-a mai animat în actul doi, odată cu intrarea suitei sarazinului, deși, la Grand pas espanole, dansatorii au fost ușor dezavantajați dansând în costume negre (tunici roșu carmin) și într-o lumină slabă, iar inserția colorată de sub genunchi nu i-a ajutat prea mult.
În ultimul act, aceleași combinații, pe o paleta ce s-a vrut originală, dar care, în asamblu, n-a funcționat, deși acum era totul inundat în lumină(de la o extremă la alta). O paloare melancolică de la început, până la sfârșit. Nimic din ce dă forță unui subiect regal.
Unele dintre costume, ținutele Raymondei și Jeanne de Brienne, ținutele prietenelor, Clemence și Henriette, luate separat sînt reușite, strălucitoare prin strassuri, pietre, modele și inserții. Au mai excelat diademele și capișoanele. Desigur, acum creatorii pot să facă ce vor ei, important e ce se transmite. Din păcate, set up ul/costume n-au contribuit, ba din contra, la actul artistic.
Raymonda, în seara premierei, a fost interpretată de Rin Okuno. Multă expresivitate, puțin înșelată de orchestra în primul act, a fost foarte concentrată, a afișat lejeritate în mișcări, grație și siguranță în variațiunile solo, mai ales adagio și pas de bourrée.
O apariție plăcută cu execuții curate. A doua seară a fost Cristina Dijmaru cu expresivitate impenetrabilă, nici veselă sau fericită lângă iubit, nici înfricoșată sau furioasă lângă prințul sarazin. O evoluție fără pretenții de excelență. Jean de Brienne, în prima seară, a fost interpretat de Robert Enache.
Departe de ceea ce era acum zece ani, un pic mai greoi, un pic mai rigid, a fost, totuși un cavaler credibil, cu mult aplomb și empatie în pas de deux-uri, și sigur în solo-uri. Al doilea spectacol, Bogdan Cănilă i-a luat locul. Aproape la fel de impenetrabil ca partenera și, surprinzător, ușor mai nesigur în variațiuni. Dintre perechile de prieteni, și aici o discuție, puteau avea costume diferite, se schimba combinația, patternul, deși, merg egal, mi-au atras atenția, Kana Arai, Sergiu Dan, Erina Yoshie, Ada Gonzales și Alexandre Plesis.
Pentru Abderahman, e simplu, Valentin Stoica a fost cel care a dat esența seminției sarazinului. După gustul meu, acest personaj merită mai mult. Contesa de Doris interpretată de Monica Petrică este exact ceea ce trebuie pentru a impersona și a face diferența pe scenă.
Alexandra Gavrilescu și Julia Baro esențiale pentru dansul spaniol. La băieți am spus care a fost problema. Un reușit pas de quatre, mai ales în prima seară cu Nappo, Cacoveanu, Plesis, Sanza. Iar pentru variațiunile fantasia, este Karen Saito pe care aș remarca-o, a ajutat-o și combinația coregrafică. În corpul de balet am mai remarcat un dansator cu potențial, brunet, japonez, cu cărare pe mijloc, din site nu am reușit să-mi dau seama cum îl cheamă (e un nume acolo, Marodo Sakairi, dar nu știu dacă e el), de-aia e bine, dacă nu obligatoriu, ca distribuțiile să fie trecute complet, ca în străinătate.
Până la urmă, toată lumea muncește. Și voi încheia cu corpul de balet, care a făcut față, chiar peste medie, și datorită generozității partiturii, o compoziție coregrafică foarte darnică cu dansurile de grup. Fac excepție, în jos, dansurile de curte actul I, probabil, coroborat și cu costumația neinspirată sau neinspirantă.
Iurie Florea și-a condus orchestra în spiritul compoziției, cu mici sincope de sincronizare, poate că e mai greu de acceptat că, în balet, dansatorul cam dă intrările. Dintre alămuri, frumos și rotund a sunat tuba, a îmblânzit chiar și unele stridențe ale colegilor și, cred că, nu sărăcea ONB dacă mai aducea o a doua harpă pentru a îmbogăți sunetul. Și încă pe pizzicato nu s-a simțit ce trebuie, e mai mult decât o ciupire rece.
3 stele din 5 (cu ½ stea în plus pentru premieră)
