Bărbații se tem că feminismul este un atac la adresa lor și nu o maniera justificată a femeilor de a-și revendica drepturile

Bărbații se tem că feminismul este un atac la adresa lor și nu o maniera justificată a femeilor de a-și revendica drepturile, avertizează Elena Marcu. Co-proprietara Editurii Black Bottom Books explică într-un interviu pentru PRESShub de ce ideile feministe sunt necesare pentru societatea românească și de ce unii bărbați le înțeleg greșit.

Elenei Marcu îi este aproape imposibil să identifice o situație în care femeia din România să nu aibă nevoie de feminism.

„Perpetuu este vorba despre alegerile femeilor, care sunt mult prea adesea restricționate și aproape mereu chestionate: ce este «normal» să mănânci ca să arăți «cum trebuie”, cum «trebuie» să te îmbraci ca să fii «decentă», cum «trebuie» să vorbești ca să fii o «doamnă», cum «trebuie» să te miști ca să nu fii o «târfă» sau o «rigidă», cum «trebuie» să fii «veșnic tânără», cum «trebuie» să știi când și cât să taci, cât și cum să gătești și așa mai departe”, argumentează ea.

PRESShub: Cântecul Erikăi a stârnit diverse mesaje în social media. Unele voci au salutat inițiativa, altele au criticat virulent mesajele ei. Ce nu înțeleg unii români din feminism? De ce este respins atât de agresiv? Unde este înțeles greșit feminismul în România?

Elena Marcu: La fel ca multe alte lucruri care spun un adevăr necosmetizat, non eufemistic și direct, single-ul Erikăi Isac a creat reacții adverse care, în general, vin din același loc: dintr-o fragilitate bizară a unei părți a populației, formată cu precădere din bărbați mult mai puțin obișnuiți să primească acuze și critici, mult mai puțin obișnuiți să le fie adresate direct și cu atât mai puțin obișnuiți să fie trași la răspundere pentru acțiunile lor.

Românii nu au o înțelegere mai limitată a feminismului decât cei din alte spații, însă majoritatea bărbaților, da.

Se tem că feminismul este echivalentul misandriei, se tem că va trebui să pună în practică mai des un oarecare control de sine, se tem că vor pierde avantajul pe care l-au avut de secole.

Bărbații se tem că feminismul este un atac la adresa lor și nu o maniera justificată a femeilor de a-și revendica drepturile care, teoretic, sunt aceleași cu ale bărbaților.

Și din păcate, cel mai adesea, aceste drepturi continuă să existe doar la nivel teoretic. Feminismul e cel mai greșit înțeles atunci când nepăsarea, aroganța și lipsă de empatie predomină.

Atunci când, la fel ca-n cazul melodiei Erikăi, oamenii critică forma și nu fondul.

Când critică vulgaritatea unor cuvinte care, real, rănesc mult mai puțin decât ce strigă pe stradă orice „Mirel” oricărei fete în fustă scurtă.

Când critică lipsa de originalitate a versurilor fără să înțeleagă un lucru elementar: sunt aceleași cuvinte pe care, într-o formă sau alta, le-au auzit de la femei, de la Margaret Atwood, la Audre Lorde, la Chimamanda Ngozi Adichie, de la Lesley Gore, la Bjork, la FKA twigs, de la iubită, la cea mai bună prietenă, la colegă de birou, la mamă, la bunică și chiar la fiică.

Același mesaj simplu pe care mulți bărbați refuză să-l asculte, să-l ia în seamă, să-l internalizeze: ei se tem să nu fie batjocoriți, noi ne temem să nu fim rănite, violate, ucise.

Tu cum definești feminismul?

Pentru răspunsul ăsta o să mă țin departe de noțiunile academice, de valurile feminismului, de termeni de specialitate.

Pe scurt, aș zice că feminismul e pur și simplu bun simț și respect pentru celălalt, în cazul de față, pentru cealaltă.

Același răspuns e valabil și pentru atitudinea față de persoane de diferite etnii, rase, cu o identitate non normativă. Întreaga pornire/ dorință/ încrâncenare de a restricționa/ controla/ domina ființa altcuiva, care nu îți provoacă niciun prejudiciu, e o violare, o deviație, un act paroxist, un act terorist.

În ce situații din viață are femeia din România nevoie feminism? Altfel spus, când și cum poate ajuta ideile feministe o femeie?

Îmi e aproape imposibil să identific o situație în care femeia din România NU are nevoie de feminism.

Perpetuu e vorba despre alegerile femeilor care sunt mult prea adesea restricționate și aproape mereu chestionate: ce e „normal” să mănânci ca să arăți „cum trebuie”, cum „trebuie”să te îmbraci ca să fii „decentă”, cum „trebuie” să vorbești ca să fii o „doamnă”, cum „trebuie” să te miști ca să nu fii o „târfă” sau o „frigidă”, cum „trebuie” să fii „veșnic tânără”, cum „trebuie” să știi când și cât să taci, cât și cum să gătești și așa mai departe.

Nevoia de feminism se manifestă în absolut orice situație:

• pe stradă când niște băieți de bine fac comentarii despre felul în care arăți,
• în autobuz când niște domni „afectuoși” se lipesc cu tot corpul de tine deși nu e aglomerat,
• la cinele în familie, când rudele îți explică ce viață inutilă ai fără copii,
• în parc, când un domn se apropie și îți spune că este „grotesc” să îți alăptezi copilul în public,
• la birou, când unii bărbați sunt promovați înaintea ta, iar ceilalți colegi bărbați sunt mai bine plătiți,
• la spital, când ți se spune că nu ai mereu dreptul de a alege dacă păstrezi sau nu o sarcină,
• la facultate când profesorii îți scriu pe whatsapp și îți trimit poze nud,
• la restaurant când ospătarul îl întreabă pe bărbatul de lângă tine ce dorești tu să mănânci,
• acasă, când nu ți se dă mereu șansa să refuzi sexul.

Misoginia poate contamina orice moment al existenței noastre și, până nu o să înțelegem asta, discuțiile au toate șansele să fie abrazive.

Citește și: Erika Isac și dezvrăjirea femeilor prin Macarena. Despre România misogină

Este nevoie de astfel hit-uri cu mesaje politice în spațiul public românesc?

Cred că e nevoie de asta, absolut. Pentru că doar în felul acesta mesajul ajunge la cât mai mulți oameni. E simplu, e direct, e de impact, e lesne de înțeles pentru oricine.

De aceea este, și a fost mereu, extrem de important ce produce cultura pop. Nivelul de diseminare a informației, a informației de bază, e uriaș și e firesc ca punctul de pornire să fie unul accesibil pentru toată lumea.

Iar când spun accesibil, vreau să spun ușor de accesat și ușor de decodat deopotrivă. De aici, se deschid multe căi.

Există un motiv pentru care, dacă spui film feminist, 9 din 10 persoane vor spune Barbie și nu Jeanne Dielman. Există un traseu firesc al descoperii și al aprofundării, dar punctul de pornire este esențial. Iar astfel de produse cu mesaj politic stau la baza explorării.

Cum evaluezi reacțiile fostului polițist Godina pe această temă?

Cum evaluez reacțiile lui Godină? Cu un golănesc și binemeritat: Stai jos! Patru! Și e mai mult decât merită un tip dezinformat, misogin, limitat și tupeist care dispune de o platformă mult mai vastă decât ar merita și ale cărui reacții, din nefericire, sunt grăitoare pentru tratamentul pe care adesea îl primesc la secțiile de poliție victimele violenței domestice sau ale abuzului sexual.

Editura ta, Black Button Books, publică frecvent volume care abordează tematică feministă. De ce ați decis să traduceți aceste cărți mai puțin cunoscute în România, dar extrem de apreciate în străinătate?

Am pornit Black Button Books când aveam 31, respectiv 37 de ani. Nici prea devreme, nici prea târziu, ne-au spus niște bărbați. Deși n-am înțeles ce-ar trebui să însemne asta în viața unei femei.

Am știut de la început că suntem prima editură fondată și condusă de femei, că trebuie să creăm un altfel de spațiu care să funcționeze, cumva, în pofida practicilor noncolaborative și noninclusive.

Să funcționeze ca un refugiu și ca un lansator de rachete deopotrivă, să adăpostească mai multe voci de femei, de persoane queer, mai multe backgrounduri culturale, mai multe tipuri de experiențe.

Un spațiu în care se comunică onest, am creat o comunitate care deschide discuții incomode, dar și discuții intime și vulnerabile, o comunitate bazată pe susținere și intoleranță față de toxicitate și inflexibilitate.

Deși pare contraintuitiv pentru un business, nu am luat popularitatea cărților drept criteriu principal de selecție. Am înțeles că editura noastră nu se va contoriza niciodată doar în Excel, că trăiește în cuvinte la fel de mult cât trăiește în cifre.

Poate chiar infinit mai prosper în cuvinte. Iar asta e o balanță pe care ne-am dori-o echilibrată, dar niciodată înclinată invers.

În privința mentalităților privind rolul femeii în societate, crezi că România diferă cu mult prin comparație cu alte state europene? Suntem mai conservatori decât americanii de rând?

Nu cred că suntem neapărat mai conservatori ca americanii de rând, dar cred că suntem mai puțin obișnuiți să luăm în seamă, să înțelegem și mai ales să avem încredere în statistici și rapoarte.

Chiar săptămânile trecute urmăream o discuție pe Facebook în care un scriitor român susținea că „Mirel din Turnu Măgurele” este excepția.

Apoi, diferite persoane au venit cu statistici și rapoarte, cu surse cât de poate de solide, din care reieșea foarte clar că în continuare avem o mare problemă la nivel național cu violența domestică.

Iar bărbatul respectiv nu făcea decât să reitereze afirmația inițială, reformulând-o la nesfârșit. Așa că, da, ignorarea informațiilor exacte, obiective, îngreunează mult un dialog productiv.

Încă mai e nevoie să învățăm să ascultăm și să credem ce ne spun, ce ne tot repetă femeile și nu să contrazicem inutil cifrele. Pentru că atunci când, conform unui studiu UE, 55% dintre români cred ca violul poate fi justificat și unu din cinci români și-ar dori să nu fie ilegal, ei bine Mirel din Turnu Măgurele nu doar că nu este excepția, ci devine majoritatea.

Citește și: Țara unde toate femeile sunt agresate

Poți să-mi dai câteva exemple din viața ta în care te-ai confruntat cu o preconcepție misogină?

Pot să dau nenumărate exemple, dar mă voi rezuma la unul singur. La unul dintre joburile mele precedente, am organizat la un moment dat o întâlnire în urma căreia am obținut finanțare pentru un proiect.

Când m-am întors la birou și i-am comunicat acest lucru CEO-ului companiei, mi-a răspuns că trebuia să fie prezent la întâlnire și șeful meu direct, că altfel se discută de pe scaunul de director și că, apropo, la întâlnirea pe care urma să o aibă compania noastră cu un reprezentant al Ministerului Culturii, avea să meargă doar șeful meu pentru că citez: „Altfel se discută de la bărbat la bărbat”.

Te-ai simțit vreodată hărțuită sexual?

„A se simți” nu este verbul pe care eu personal l-aș folosi pentru asta. Nu consider hărțuirea „o senzație”. Dar pot spune că da, am fost hărțuită și cunosc zero femei care să nu fi fost hărțuite măcar o dată. 

Urmăriți PressHUB și pe Google News!