Călătoriile operatice m-au dus la Munchen la sfârșitul lunii trecute. Opera bavareză, un Graal în această lume, deși, pentru o țară cu 90 de opere permanente, e o sarcină grea alegerea, organizează festivalul de operă și balet anual. Ține o lună și jumătate și e destinat, în principal, turiștilor.
Turiști nu înseamnă neapărat străini, deși, erau mulți francezi și italieni, ci și nemți din alte zone. Repertoriul este al operei bavareze cu invitați. De reținut, aici, pentru o lună și jumătate se perindă mai toată elita operei și baletului din întreaga lume.
Pentru fani e o răsplată, pentru novici e locul de pelerinaj care îi poate transforma în prozeliți. Nu mă dezic nici de Berlin (citește aici), sic!
Munchen este chiar un loc unde poți scăpa și de arșița verii de pe la noi. Totuși, spun ei, că, de obicei, verile sînt ploioase. În aproape o săptămână am prins vreo trei reprize mici. E adevărat, a mai plouat noaptea. Dar ce treabă aveam eu?
Capitala bavareză e un oraș care te farmecă de cum ieși din stația de metrou. Ba, nu, te „fură” de cum ieși din aeroport. Sari rapid în metrou/trenul urban care te duce în centrul orașului în mai puțin de-o oră, în confort și WiFi free. Oricum, rețelele de transport par bine ramificate la acest nivel și se adaugă transportul terestru, autobuze, tramvaie, și ce-o mai fi.
Aceeași șmecherie ca la Berlin, dacă ai deplasări multe, îți iei abonament pe câte zile ai la dispoziție, dar doar dacă ai drumuri mai mult de 4 stații sau e vorba de un grup. De asemenea, dacă, de fapt, vrei să te învârți în zonă, tot repet, sînt cardurile de călătorie și, nu în ultimul rând, D-Ticket (detalii aici). Dar asta întâlnești oriunde a ajuns civilizația.
Orașul, acum, mult extins, are peste 950 de ani de existență atestată. Ce e frumos, e că autoritățile țin să nu schimbe înfățișarea sa peste timp. În zona centrală, adică o zonă destul de măricică, cuprinzând piețele Odeon, Karl și Marien etc, totul e superb.
Verdeață, parcuri, clădiri istorice frumoase, zugrăveli proaspete, biserici-catedrale deschise, ghivece cu flori la ferestre, flori pe stradă, fără acvarii și ruperi de perspective urbane, curățenie. Bine, pe un neamț, ce scriu aici, l-ar determina să te considere retard, că, na, pentru el, astea sînt lucruri de la sine înțelese.
Ca un bonus, pentru că, de obicei, mă deranjează tare, firmele magazinelor nu au fost lăsate să fie realizate după gustul oricărui cap de comerciant, ca la noi. Ele au fost impuse ca mărime și design, probabil, de un arhitect șef al Munchen-ului, ținând cont de arhitectura și liniile stilistice ale zonei.
Nu te zgârie nimic pe ochi. Mai mult, zonele pietonale sînt sfinte. Pietonii și-au luat partea leului. Nu în weekend, nu de sărbători legale, sezon, etc. Tot timpul. Vitezele sînt restricționate. Am văzut un șmecher care se grăbea și tot îl claxona pe cel din față și, pac, a apărut polițaiul și l-a amuțit.
În rest, terase, cîrciumi, mâncăruri nemțești și de toate neamurile. M-a mirat, totuși, ceva, nu prea sînt pricepută la băuturi, dar într-una din curțile interioare Rezidens Museum (reședință regală) era organizată o terasă cu degustări doar de vinuri, probabil, consumatorii de bere sînt mai gălăgioși.
O nouă săptămână ALTFEL
Revin cu sfatul, deplasările culturale pentru a-și atinge scopul trebuie scoase din categoria minivacanțe, break cityuri, etc. Trebuie considerate săptămâni altfel.
Repet, să nu încercați niciodată să treceți prin multe obiective, mențin deviza, decât bifat sau selfie, mai bine deloc.
Festivalul de operă de la Bayerische Staatsoper
În prezent, aici este director artistic muzical Vladimir Jurowski, fostul director artistic al Festivalului „George Enescu”. Opera bavareză are o istorie lungă. Un minim din aceasta am punctat la finalul articolului pentru cine va mai avea chef să citească.
Spectacolele de astăzi se pot desfășura în trei locuri: Sala mare, principală, Prinzregententheater, respectiv, Cuvilliés Theatre, sală aflată chiar în vecinătatea operei.
Chiar nostim să vezi, e vorba de nebunia creată de fenomenul Barbie, pentru cine nu știa, principala sală, 2100 de locuri, e o sala în roz. La tapiseria scaunelor și pereților s-a folosit catifea și brocart roz. Practic, intrai într-o #Barbenoper (vezi foto deschidere)sic!
Au fost trei spectacole pe care mi le propusesem să le văd.
Don Carlo de Giuseppe Verdi. Distribuția aici . Contractând biletele de anul trecut, cum se mai întâmplă, distribuția s-a schimbat față de cea inițială. Dar n-a afectat cu nimic spectacolul, în sine. De fapt, o parte din distribuție o văzusem cu o lună mai devreme, tot în Don Carlo, la Royal Opera House.
Jürgen Rose, o legendă în lumea operei și baletului, unul din colaboratorii de încredere și de cursă lungă al inegalabilul coregraf John Neumeier, a semnat regia, costumele, setul, luminile. Spectacolul nu e nou.
Este o montare cu aer gotic, claustrofobic cromatic și ca decor, tocmai pentru a face și pe spectator să resimtă împovărarea și teroarea inchiziției din acea vreme. Petele de culoare și puțina strălucire, din timpul procesiunii, aparțin membrilor clericali și regalității.
Nu știu dacă așa a fost gândit, dar așa a ieșit, toată această construcție strâmtă și bântuitoare, amplifică și dă dramatism vocilor, ridică tensiunea dramei. Punctul culminant, când se și deschide scena ca un hău, în sensul de dramă vie, este arderea pe rug, care are loc în realitate. Nu e nimic fake.
Chiar înainte de spectacol, văzusem echipa de pompieri intrând în operă și mă și gândeam dacă voi mai vedea ceva, dacă se întâmplase ceva rău? Dar ei vin de fiecare dată când e acest spectacol.
Cât despre voci, chiar în condițiile schimbărilor de ultim moment, a fost o interpretare entuziastă. Foarte mult potențată cu orchestra operei bavareze sub bagheta magică a maestrului Daniele Rustioni.
Desigur, putem face mici comentarii. Charles Castronovo, de la Don Carlo de la București, cred că, încă, mai trebuie să caute puțin pentru a deveni o voce importantă, o emblemă, a rolului. Maria Agresta, Elisabetta, ca de obicei, o frazare frumoasă, susținută de o dinamică inteligentă, dar uneori, în speță aria „tu che le vanità”, s-a simțit un pic de slăbiciune sau mai bine spus, vocea a menajat notele, nu s-a înfipt în ele.
Nedorindu-se neapărat o cronică per se, atât vreau să mai adaug, prezența unanim apreciată în distribuție a basului român Alexander Köpeczi (citește despre aici).
A doua lucrare a fost Tristan și Isolda de Richard Wagner. Distribuție aici. Cu o distribuție consacrat wagneriană, semnele de întrebare s-ar fi pus doar pentru orchestră deoarece dirijorul a fost schimbat în ultimul minut. Dar nu, exclus.
Lothar Koenigs s-a dovedit un dirijor sensibil, aducând culori noi în paleta muzicală. Poate, interpretările au fost mai mult filosofale decât dramatice, cu câteva ascuțimi, dar, per total, un spectacol de ținut minte.
Glumind un pic, pentru noi, orice Wagner e de ținut minte că la noi nu există. Krzysztof Warlikowski alege, pentru conceptul regizoral, ca totul să se desfășoare într-un salon elegant, art nouveau, pe care ți-l poți imagina (ține de poveste și frumoasele proiecții) ca parte componentă al unui vas de croazieră, ca în Titanic. Practic, de cum am văzut setul, m-a dus gândul direct la film.
Așa se creează și starea. Un spațiu fără ieșire. Există, totuși, niște semne de întrebare, poate exagerat îngrijorătoare, folosirea de ”artificii” regisorale, în cazul de față, avataruri copii/tineri, în lipsa unor idei care să dinamizeze scena sau să spună povestea.
Se pare că, deja, „teatrul de regizor”, curentul, în sine, intră din ce în ce mai mult în criză de idei, de unde, apariția sa pusese toate creierele să cugete, spectatorii, mai ales.
Aida, de G. Verdi, a fost ultimul spectacol, premiera a anului acesta. Detalii distribuția aici. Dacă în toate spectacolele era vorba despre dragoste, în vremea inchiziției, dragoste patologică, aici, avem dragoste în vremea războiului. Și mai avem ceva.
Am avut trei români în distribuție. Mândria Clujului. Mezzo soprana Judit Kutas, Amneris, o superbă interpretare, baritonul George Petean, Amonasro, aceeși frazare sigură și voce frumoasă, și, cum am menționat, noua senzație din lumea bașilor Alexander Köpeczi, în rolul lui Ramfis, voce de bas cum de mult n-am mai auzit. Daniele Rustioni a dirijat magnific orchestra a operei bavareze. Dar cu comentariul muzical mă opresc aici.
Noua producție, semnată de Damiano Michieletto, a suscitat și ea atenție. Mai ales că, în sezonul Arena di Verona a fost, de asemenea, premieră Aida, semnată de Stefano Poda (regie, costume, scenografie, coregrafie, lumini). Probabil, că, cea mai elocventă ar fi analiza regiei/decoruri/costume chiar prin comparație.
Micheletto concentrează totul în jurul dramei războiului, nu e nimic triumfal în război. Opera, pentru ceva timp se poate viziona aici , și o recomand cu căldură, și nu numai pentru cei trei români.
Toată scenografia decupează un teatru de război, așezăminte distruse, locuri de joacă transformate în depozite și cazărmi, iar faimoasele măreții, piramidele apar construite din cenușă, și doar la jumătate. Fosta strălucire și aurăretul sînt niște jalnice rochii, haine și încălțări de căpătat.
Foarte puternice imaginile, te lovesc în stomac. Un mesaj antirăzboinic cum n-am mai văzut. Să fim puțin realiști. Vorbim de cei care conștientizează că sînt contemporani cu un război care, din fericire, nu îi vizează direct. La Verona, a prevalat estetismul abstract. Strălucirea aurului și imensitatea piramidelor este transformată în instalații (jocul linie, cub, sferă), proiecții imense, lasere (aduc ceva și din Jedi) și costume argintii/verde metalic, cu accente negre și roșu, și coregrafii de expresivitatea unui flashmob.
Bine, asta dacă, nu cumva, un hâtru nu-ți va zice că e poleală. Te fură vizual, dar în același timp, să zicem, dacă n-auzi muzica, sau ți-o înlocuiești în cap, zici, mai degrabă, că ești la o prezentare de modă, ultimele tendințe în machiaj și ținute de party.
Dintr-o sută de persoane, însă, peste șaizeci vor spune că le-a plăcut montarea de la Verona, normal, este foarte glam. E estetică, place ochiului din prima. Nu te pune să gândești, nu te obligă să trăiești. Acum, tot ce sper, așa cum se aude prin culise, nu e confirmat oficial, e ca ŒDIPE-ul, de George Enescu, de la București, pentru care a fost angajat Stefano Poda, să nu fie neapărat un ŒDIPE glam, aș prefera un hippie, rocker, sic!
Muzee la picior
Acestor spectacole li s-au adăugat muzee și câteva expoziții. La expoziții nu insist, sînt așa de multe, sute, încât e suficient să mergi pe orice stradă și te împiedici de ele.
Plimbatul pe străzi este, iarăși, o încântare. Nici n-ai nevoie de google maps. Clădirile istorice sînt conservate, străzile pietonale sînt înțesate de terase, cu mâncare la prețuri decente, nu de puține ori, mai decente ca în București. N-am fost, din povestite, dar cred că mult mai ieftin ca pe litoralul nostru. Și, imposibil, să nu dai peste biserici. Locuri unde te odihnești, asculți și-o muzică de orgă, dacă ai noroc. Important este să te lași în voia sorții, să te orientezi doar după soare.
Despre obiectivele turistice standard n-are rost să le repet ca în broșura de prezentare. Important e ca, de ex, dacă vrei să urmărești bine poveștile marionetelor din turnul Primăriei, clopotele le auzi de oriunde, trebuie să te duci din timp să-ți rezervi loc.
Sau, dacă ai loc în bagaje, să știi că poți face (mini)surfing în centrul Munchenului. În rest, de bere, Allianz Arena a auzit toată lumea.
În zona de arte plastice, la fel ca în toate muzeele serioase, nu le poți vedea dintr-un tur, decât pentru familiarizare.
Pe scurt, la ALTE PINAKOTHEK (aici ) este locul unde te scufunzi în clasici, în istoria artei, și afli mult și despre pictura germană, posibil, să devină următoarea temă în programul tău de cunoaștere pentru că e fabuloasă, dar, mai ales, eu, cel puțin, te îneci în Rubens. Zic Rubens pentru că a fost o fascinație pentru mine încă de pe vremea când colecționam timbre, ceea ce mi-a facilitat și multe descoperiri.
Nu mizez azi, prea mult, pe menținerea acestui obicei la copii, dar, acum, putem să călătorim să vedem capodoperele în mărime naturală. Din păcate, muzeul nu are un loc unde poți mânca, bea o cafea, astfel încât, să îți reiei vizita în condiții optime. Din acest motiv, am fost două zile la rând, nu că l-aș fi dat gata așa, dar pentru o „digestie” mai bună.
Îl parcurgi într-o totală ”beție” de culori, în săli generoase, cu poveștile care curg în urechi din căști. Sînt momente de adevărată beatitudine. Frumusețe în exces, aș putea spune. Pe site-ul lor se poate face o trecere în revistă, dar ca în cazul muzicii, digitalul nu poate substitui live-ul. Aș semnala și un mic neajuns.
Există anumite săli cu o iluminare destul de deficitară, dar după ce ochiul se acomodează poți trece peste. Am înțeles chiar că, acum, colecția era mai mare pentru că o parte din lucrările de la NEUE PINAKOTHEK, aflată în renovare, se pot vedea aici. Lucky me!
Imediat lângă, zona cuprinde 3 muzee, se află Pinakothek der Moderne. Aici am dat peste o expoziție aniversară, 20 de ani de existență, motiv pentru care au prezentat pe simeze 350 de lucrări de pe parcursul a 120 de ani. Halucinant. Probabil, nu există modernist care să nu fi fost reprezentat.
L-am găsit, inclusiv, pe medieșanul Ioan Grosu, un modernist postcomunist, dar în stilul clasic! Și, iarăși, plăcerea descoperirii autohtonilor. Incinta permite și prezentări ale evoluției design-ului în diverse industrii. De la Bauhaus style la french car design sau istoria bicicletei. Expozițiile, în acest format, țin până în 2024, dar lucrările se pot vedea și după, în alte locuri
Muzeele sînt înconjurate de o zonă de verdeață în care sînt amplasate șezlonguri să te odihnești chiar fără să vizitezi muzeul. Tot aici, tronează lucrarea lui Matti Suuronen, „Casa Viitorului” (1968), pe care, din păcate, nu am apucat s-o văd și în interior pentru că nu m-am potrivit la program.
De la modern am trecut puțin și spre contemporan, pop culture, la un mini muzeu, aș zice, absolut imens. MUCA- Muzeul de artă urbană și contemporană (site oficial aici). Neverosimil de multe capodopere, lucrări cheie în istoria artei contemporane. Dramatic de frumos.
Și pentru a încheia în ton cu vârsta orașului, spre regretul meu, am trecut în fuga ”calului” prin reședința RESIDENZ MUSEUM din Max-Joseph-Platz. Perete în perete cu Opera de Stat Bavareză. Un loc sublim, dar, pentru confortul mintal personal, nu vă lăsați păcăliți întru totul de pozele care circulă pe net, nu e, întotdeauna, chiar așa de colorat și spectaculos.
În schimb, sînt locuri unde poate fi mai impresionant decât e prezentat, ca în cazul Trezoriei. Totul despre cum trăiau, cum mâncau, cum se îmbrăcau, ce le plăcea, pe ce își cheltuiau banii familiile princiare și potențații vremii. Să nu uit și de Muzeul Național Bavarez. Copleșitor. Picioare și timp trebuie cumpărate, dacă s-ar putea.
Biletele pentru muzee sînt cam ca la Berlin, dar trebuie studiate ofertele de pass-uri multiple, funcție lungimea vilegiaturii. Am, însă, o presimțire că vor trebui să adopte oferte și mai prietenoase.
Am sesizat, și la Berlin că, cu excepția unuia sau două muzee, în restul era cam goluț în comparație cu afluxul de la Londra unde intrarea este la liber. Marea problemă e că nu poți cuprinde într-o zi tot ce e de văzut într-un singur muzeu, în așa fel încât să și rămâi cu ceva consistent. Excepție sînt cele mici. Și-atunci, mai degrabă, e bine să rămâi la biletul simplu.
Există variante free, galeriile de artă, respectiv, lăcașele de cult, unde maxim plătești pentru vizitele în turnuri.
În încheiere, cum v-am spus înțeleptul din ziua de astăzi, nu-și mai face vara sanie, iarna car, ci, își face deja programul pentru vara viitoare. Programul de festival există, nu trebuie decât să alegeți. E valabil pentru orice loc dintr-o țară civilizată.
Opera de Stat Bavarez sau Teatrul Național (Teatrul Național) de pe Max-Joseph-Platz din München, Germania, este o operă istorică și teatrul principal din München, sediul Operei de Stat Bavareze, al Orchestrei de Stat Bavareze și al Baletului de Stat Bavarez.
În primii ani, Teatrul Național a avut premiera unui număr semnificativ de opere, inclusiv multe ale compozitorilor germani. Printre acestea se numără, Wagner cu Tristan und Isolde (1865), Die Meistersinger von Nürnberg (1868), Das Rheingold (1869) și Die Walküre (1870), după care acesta a ales să construiască Festspielhaus din Bayreuth și să susțină acolo și alte premiere ale lucrărilor sale.
În ultima parte a secolului al XIX-lea, Richard Strauss a fost cel care și-a pus amprenta asupra teatrului din orașul în care s-a născut în 1864.
După ce a acceptat pentru scurt timp postul de dirijor, Strauss s-a întors la teatru pentru a deveni dirijor principal din 1894 până în 1898. În perioada de dinainte de război, la Munchen, au avut premiera lui Friedenstag-Ziua păcii (1938) și Capriccio.
1818 – 1823 – Primul teatru
Primul teatru a fost comandat în 1810 de regele Maximilian I al Bavariei, deoarece Teatrul Cuvilliés din apropiere avea prea puțin spațiu. A fost proiectat de Karl von Fischer ( Odéonul din 1782 din Paris).
Construcția a început la 26 octombrie 1811, dar a fost întreruptă în 1813 de probleme de finanțare. În 1817 a avut loc un incendiu în clădirea neterminată.
Noul teatru a fost deschis în cele din urmă la 12 octombrie 1818 cu un spectacol Die Weihe de Ferdinand Fränzl, dar a fost în curând distrus de un alt incendiu la 14 ianuarie 1823; decorul scenei a luat foc în timpul unui spectacol și focul nu a putut fi stins deoarece alimentarea cu apă era înghețată. Întâmplător, Paris Odéon a ars în 1818.
Al doilea teatru – 1825 până în 1943
Proiectat de Leo von Klenze, al doilea teatru a încorporat elemente neo-grecești în porticul său și frontonul triunghiular și o intrare susținută de coloane corintice. În 1925 a fost modificat pentru a crea o zonă de scenă extinsă cu echipamente actualizate. Clădirea a fost distrusă într-un raid aerian în noaptea de 3 octombrie 1943.
Al treilea teatru – din 1963 până în prezent
Recreează designul neoclasic original al lui Karl von Fischer, deși la o scară ceva mai mare, de 2.100 de locuri. Magnifica cutie regală este centrul rondelului interior, decorat cu două cariatide mari. Noua scenă se întinde pe 2.500 de metri pătrați și este astfel a treia ca mărime din lume, după Opéra Bastille din Paris și Teatrul Mare din Varșovia.
Prin utilizarea constantă a lemnului ca material de construcție, sala are o acustică excelentă. Arhitectul Gerhard Moritz Graubner a păstrat îndeaproape aspectul original al foaierului și al scării principale.
S-a deschis pe 21 noiembrie 1963 cu o reprezentație Die Frau ohne Schatten de Richard Strauss, sub bagheta lui Joseph Keilberth. Două nopți mai târziu a avut loc prima reprezentație publică, a lui Die Meistersinger von Nürnberg, din nou sub Keilberth.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
