Recitesc pe fragmente ancheta realizată de Ovidiu Vanghele și Centrul de Investigații Media în februarie 2023 în centrele de bătrâni din jurul Bucureștiului. E nevoie de multă stăpânire de sine să citești despre toate ororile petrecute acolo și să privești imaginile insuportabile făcute în acele centre.
După ce zeci de ani copiii orfani, bolnavi sau cu afecțiuni psihice au fost torturați în orfelinatele groazei, iată că ospitalierul popor român își dovedește din nou cruzimea nemăsurată, acum pe bătrânii acestei țări.
Cruzimea este o formă de violență extremă; ea este capacitatea deliberată și intenționată de a provoca suferință cuiva, știind cu certitudine că acțiunea ta violentă provoacă suferință fizică și psihică celuilalt, în raport cu care tu poți să resimți indiferență sau chiar plăcere.
Ceea ce s-a întâmplat în lagărele cruzimii din jurul Bucureștiului ridică la un nivel nemaivăzut disponibilitatea pe care noi o avem de-a face rău semenilor noștri. În aceste lagăre, de ani de zile, sute de bătrâni sunt literalmente torturați, lipsiți de minima demnitate umană și supuși unor tratamente degradante greu de imaginat.
Umilințele, foametea, refuzul asistenței medicale și sociale, privarea de mijloace de comunicare au condamnat aceste sute de bătrâni la o murire îndelungă și dureroasă, în raport cu care orice moarte nu poate să fie decât o eliberare.
Căci da, maxima suferință a unei ființe umane nu este atunci când nu mai știe dacă moartea e mai bună decât viața; nu este nici atunci când preferă să moară decât să trăiască. Ci este atunci când unei ființe umane i se refuză până și dreptul de a muri, când el nu mai are nici măcar ultima alegere la îndemâna lui, aceea de a fi liber să trăiască sau de a fi liber să moară.
Iar bătrânii aceștia, pentru care reprezentanți ai autorităților locale și centrale au mai puțin respect decât pentru un câine vagabond, care pentru copiii lor, rudele lor nu mai înseamnă absolut nimic, acești bătrâni au deveni deșeuri umane.
Deșeuri depuse în niște spații închise, ferite de ochii lumii, pe seama cărora niște traficanți cu funcții importante în stat au câștigat averi din bani publici, deșeuri nereciclabile, adică unele ce nu merită îngrijire, nu merită afecțiune, ci trebuie lăsate să moară în condiții dintre cele mai inumane, pentru că oricum, a doua zi, locul lor va fi luat de altcineva.
Există așadar, printre noi, nenumărați semeni care își tratează bătrânii ca pe niște resturi. Semeni lipsiți de orice urmă de umanitate, de empatie sau de grijă pentru viața celuilalt, semeni care nu ar ezita, dacă niște șefi le-ar cere-o, să meargă mai departe în lipsirea de umanitate a celor din jurul lor.
Iar asta nu se întâmplă în timpul războiului mondial, ci în vecinătatea imediată a capitalei României, pe moșia păstorită autocratic și pentru multă vreme de o familie care nu pierde nicio ocazie să-și exhibeze, precum acești bătrâni rănile purulente, credința și pioșenia religioasă.
După acest reportaj și după anchetele procuraturii, zeci, poate sute de oameni ar trebui demiși, anchetați, închiși și interziși din orice altă demnitate publică.
Faptele lor sunt de o gravitate excepțională, iar din cauza lor încrederea noastră în umanitatea oamenilor, în bunătatea lor este azi grav afectată.
La fel de grav este însă că indolența autorităților, slăbiciunea organelor de urmărire penală și complicitatea justiției ne fac să credem, în modul cel mai întemeiat, că astfel de orori nici măcar nu sunt recente sau singulare.
Nici măcar nu sunt irepetabile. Că sunt practici încetățenite, că brutele din orfelinate, care au transformat zeci de mii de copii în deșeuri, își găsesc continuatori la fel de perfecționați în arta torturii atunci când vine vorba de bătrânii neajutorați.
Dacă această țară ar avea un președinte care să fie câtuși de puțin sensibil la suferința umană (și nu doar preocupat de propria-i statuie), dacă am avea un guvern a cărui grijă să fie oamenii, nu procentele, ar trebui să urmeze o anchetă extinsă și o largă dezbatere publică despre infinita noastră capacitate de a provoca suferință celor mai neajutorați dintre noi.
Într-o asemenea dezbatere publică, ar trebui să ne întrebăm și despre ticăloșia pe care alți semeni ai noștri, dar cu siguranță uniți în cuget și în simțiri cu călăii din centrele de bătrâni, au dovedit-o în raport cu refugiații ucraineni, ticăloșie descrisă de Radu Hossu într-un articol foarte bine documentat.
Refugiații ucraineni, ale căror case au fost distruse și familii decimate, au avut de multe ori în România o soartă comparabilă cu cea a bătrânilor din Voluntari.
Citește și: DNA a capitulat în dosarele prescrise ca urmare a unei decizii a Curții Constituționale
Cei chemați să se ocupe de ei au exploatat cu un cinism insuportabil suferința și au jefuit fără scrupule bugetele naționale și europene, adăugând unor traume teribile provocate de război (sau de suferințe anterioare) traumele induse de inventivitatea nemăsurată a românilor de a profita de pe urma durerii, a slăbiciunii sau a bolii.
După aceste două situații, încrederea pe care o mai putem avea în umanitatea semenilor noștri intră într-o criză gravă. Refugiul grețos în naționalism și credință religioasă ca valori care ne-ar înfățișa, chipurile, mai buni în ochii celorlalți, nu face decât să mascheze, tot mai prost și tot mai puțin, întinderea răului de care suntem în stare față de apropiații noștri pentru câțiva lei în plus.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!