Podul a fost construit în 1778 după un proiect al unui inginer Italian din Tirol, de meșteri din Bistrița și cu ajutorul grănicerilor și al localnicilor.
Au tăiat lemnul din pădurile lor, iarna, pe ger, pe „luna veche”, când lemnul intră în repaus și are mai puțină sevă, devine mai rezistent. Structura de rezistență a fost făcută din stejar și molid, lateralele din lemn de conifere, la fel și acoperișul de șindrilă.
A fost ridicat doar în două luni, îi era necesar Regimentului Grăniceresc Valah, înființat de Imperiul Habsburgic în scopuri militare, dar și pentru folosința localnicilor, care aveau case pe ambele maluri ale râului. Grănicerii năsăudeni erau pe atunci foarte apreciați de imperiu și lăudați de Napoleon Bonaparte.
Nu întâmplător au fost vizitați de Împăratul Iosif al II-lea de trei ori. Când a venit prima dată, se spune că i-ar fi salutat în latină, spunând: „Parva Romuli Nepos, Salvae!” – „Mici nepoți ai Romei, vă salut!”. De aceea, satele vizitate au fost denumite: Parva, Romuli, Nepos și Salva.
Acum cinci ani, când podul dădea semne de oboseală, autoritățile invocau lipsa banilor pentru a-l repara, iar localnicii continuau să-l folosească nestingheriți.
Singur împotriva tuturor
Era aici de când mă ştiu. În ‘900 şi ceva l-au mai întărit, când s-a făcut calea ferată, atunci i-au făcut un picior de beton sub el, doar de aia mai stă în picioare. Mie îmi povestea mama că noi tot pe pod am trecut toată viaţa, casa noastră fiind dincolo de Vale, că aici se ţineau horele satului, se întâlneau bătrânii la poveşti, dar şi fetele cu băieţii se furişau pe înserat să se drăgostească.
Vedeţi că are tot felul de urme. Trec cu căruţele, îl agaţă, i s-au rupt stâlpii, scândurile din păreţi. N-ar trebui să se mai treacă pe pod, dacă vrem să-l mai avem! Tot mama mi-o povestit că subt coroana lui s-o adăpostit de ploaie odată şi pârâiau lemnele de vâltoarea apelor, dar nu s-o rupt. E un pod făcut bine, de ofiţeri!, spune doamna Ileana de dincolo de Vale.
Sesizările localnicilor și ale presei au determinat autoritățile să înceapă demersurile de restaurare a podului. Dar circulația pe pod n-a fost oprită decât în vara lui 2016, când i-a mai cedat o grindă de rezistență.
Un inginer român din Canada, Cătălin Petcu, specialist în restaurarea unor astfel de poduri, explică de ce se construiau podurile în felul acesta:
Podurile de lemn au fost inițial acoperite din cauza vulnerabilității la putrezire a structurii de rezistență, care, în condițiile climatice din Canada și nordul Statelor Unite, n-ar fi putut rezista mai mult de 15 ani. Instalarea unui acoperiș și acoperirea pereților au crescut durata la utilizare la peste 80 de ani, fără să fie necesară efectuarea unor reparații majore.
Majoritatea podurilor acoperite sunt vopsite în roșu «sang de boeuf» (sânge de bou) și istoricii cred că astfel s-a creat iluzia unui grajd, convingând astfel caii să intre în pod în condiții de siguranță. Fermierii, comercianții și călătorii cu vagoane hipice ar fi pierdut mult timp cu traversarea unui pod de către caii amețiți de priveliștea unui râu care curge.
De asemenea, ferestrele dispuse la nivelul celor două ferme au un dublu rol: permit libera circulație a curenților de aer, reducând suprafața portantă a pereților și totodată asigură iluminarea naturală a podului.
În Transilvania însă, grajdurile erau negre, se ungeau cu un fel de ulei mineral ca să nu putrezească repede, așa se explică de ce podul de la Coșbuc este negru și nu roșu, ca în America.
Cătălin lucrează într-o echipă specializată în construirea și renovarea podurilor. Dar cele mai spectaculoase lucrări la care a participat, recunoaște că au fost podurile acoperite, monumente de patrimoniu în Canada. A restaurat complet un astfel de pod, podul de la Routherville.
Și a făcut planurile pentru încă unul. Are încă doi colegi, ingineri români. Iar când au fost în vizită la Ministerul Transporturilor din Canada, a avut surpriza să constate că, dintr-o comisie de cinci specialiști, trei erau români.
Noua lume
Satul lui Coșbuc fiind cuibărit între munți, pe limba îngustă de pământ croită de râu, n-a putut face cine știe ce agricultură. Aici s-a trăit greu, s-a trăit din lemn și minerit. Dar, mai ales, de aici s-a plecat.
Învăţaţi cu plecatul de acasă, încă de pe vremea lui Ceauşescu, când bărbaţii toţi luau drumul minelor din Baia Mare, localnicii din Coşbuc au plecat, după revoluţie, şi mai departe, au luat drumul Italiei, Spaniei, lumii largi. Au lăsat totul acasă şi au plecat cu sutele, cu miile.
De ani, de zeci de ani de zile, muncesc în străinătate şi trimit banii acasă sau se întorc ei înşişi să mai construiască un etaj la vilă.
Vopsite în culori ţipătoare, vilele din Coşbuc au un soi de agresivitate cu care muşcă din cer şi din drum şi din piaţa unde Casa lui George Coşbuc a rămas tot mai pierdută printre betoanele lor. Înghesuită între noile case – cărora localnicii le-au dat nume: aia e Irlandeza, ailaltă Spaniola, cealaltă Olandeza şi tot aşa –, casa familiei Coşbuc este o bijuterie de arhitectură, o perlă ascunsă în scoica de beton a noului sat.
Caldă şi nobilă ca un aristocrat, nici nu se uită în jur. În ea au locuit zece generaţii de preoţi, familia poetului fiind numeroasă şi ştiutoare de carte avea o casă mare pentru acele vremuri, cu cinci încăperi, inclusiv cameră de rugăciune şi loc pentru pregătirea lecţiilor de şcoală. Dar întinderea ei discretă de la răscruce de uliţi este acum umilită de casele-mutanţi, copiate de prin toată Europa.
Satul din muzeu
George Coșbuc are 77 de ani și a lucrat la CFR, până când a ieșit la pensie. S-a născut într-o zi de primăvară, la casa muzeu, în camerele dinspre râu. Este singurul urmaș din familia poetului, strănepot al lui Aurel, frate cu Sebastian, tatăl lui George Coșbuc.
Toată familia locuia în casa Coșbuc, în camerele din spate, pentru că în cea din față stătea un chiriaș ungur, care făcuse acolo prăvălie. Au plecat forțați din casa lor, când el avea 17 ani. Multă vreme nu s-a mai dus pe la curțile familiei ca să nu lăcrimeze. Tatăl lui s-a opus colectivizării. Era bogat, aveau sute de hectare, moară, casă.
A fost bătut, a fugit de acasă, a stat ascuns în munți, a avut și domiciliu forțat. Când s-au întors acasă, tatăl era bolnav și n-a mai trăit mult. 13 ani avea George și alți 11 frați când a rămas fără tată.
Când poetul George Coșbuc a scris poezia Noi vrem pământ, la soarta oamenilor s-a gândit. Toate poeziile lui s-au întâmplat în realitate, ne povestește George, urmașul. S-a trăit așa cum scria el.
Eram un sat de oameni dârzi, oameni liberi și cineva încerca să ne facă viața grea. Când a scris Mama, era cu gândul la mama lui, căci așa îl aștepta, cu foc în suflet, el fiind refugiat departe, în Țară.
Și George Coșbuc, fostul ceferist, începe să recite poezia, iar lacrimile i se zbat în ochi. Așa i se întâmplă de fiecare dată și tare îi mai e rușine de slăbiciunea sa. Știa toate poeziile unchiului său, le învățase în nopțile lungi de serviciu la calea ferată.
Dar acum bătrânețea i-a mai furat din ele, i-a luat și puterea picioarelor care nu-l mai duc pe munți, la fostele lor păduri.
Suntem un sat de bătrâni, spune el, mă duc duminica la biserică și văd numai bătrâni. Școala nu mai are copii nici de-o clasă nu mai adună. Nu mai are cine să facă copii, dar cine să repare podul! Cândva acolo jucam și ne iubeam, ne întâlneam pe ploaie, petreceam la nunți, boteze, dar și pomenile de mort se mai țineau acolo.
Era loc de întâlnire pentru tot satul. Acum e putred, nu mai ai curajul să calci apăsat pe el. Am fost să-l văd, e tot ciuruit, ca sita. Prin acoperiș vezi stelele. Dacă nu se grăbesc, nici cioplitori nu mai găsesc în viață.
Că podul a fost făcut de meșteri dulgheri, numai cu dalta. Pe atunci nu foloseau cuie, și nici draniță, nu mai știu mulți să facă… Ar trebui să știm că odată cu noi se duce și podul.
Tare ca lemnul
Deşi localnicii au ştiut că podul este într-o stare avansată de degradare, au trecut pe el ani întregi, cu maşini, căruţe și motociclete. După ce vara trecută s-a mai rupt o grindă, teoretic s-a oprit circulația. Practic, tot se mai încumetă câte o căruță, o motocicletă sau un biciclist să-i încerce ultimele puteri.
Fostul primar, Nicolae Anghel, declara în 2012:
La capătul dinspre drumul naţional, grinzile sunt atât de putrede, încât podul se poate prăbuşi în orice moment.
Dar n-a interzis circulația pe pod, deși un pic mai jos, pe fiul apei, exista un altul, de beton. În schimb s-a plâns că a făcut memorii la Ministerul Culturii, cereri la Direcţia Judeţeană de Patrimoniu, dar nimeni n-a dat nici banii, nici avizele necesare.
Cei de la Direcția de Patrimoniu au invocat faptul că Anghel a cerut prea mulți bani pentru proiectul de restaurare, 1,2 milioane de lei vechi, mai mult decât costa proiectul de restaurare a unui castel medieval. Cu toate astea, în 2013, fostul primar reușește să finalizeze un studiu de fezabilitate cu 20 de mii de lei.
Numai că studiul a rămas în sertare până când a expirat, iar în 2016 a fost reluat cu ajutorul unor tineri ingineri care s-au oferit să lucreze voluntar la actualizarea lui.
Pentru salvarea podului și-a oferit expertiza și Cătălin, inginerul român stabilit în Canada. Acolo mai sunt vreo 160 de poduri din lemn acoperite, iar guvernul a înființat un departament special pentru ele. Când a aflat ca și în țara lui se află un pod acoperit, a dorit să-și ofere expertiza.
Lui i s-au alăturat și alți ingineri din Statele Unite, aparținând unui club al iubitorilor acestor poduri. Pentru că îndrăgesc podurile acoperite, ar fi vrut să salveze Podul Iubirii din comuna lui Coșbuc, impresionați de rezistența lui de excepție.
Dar n-au avut cum, pentru că autoritățile române s-au pierdut în birocrație, n-au reușit să facă până anul acesta proiectul și nici să-l avizeze la Ministerul Culturii. Prin urmare, n-au avut cum să obțină banii pentru lucrare.
Birocrația
Ioan Pavelea, primarul instalat în vara lui 2016, locuiește în casa din fața podului. L-a văzut toată viața de pe geamul lui. Probabil că nu e ușor să vezi cum îmbătrânește și se prăbușește un pod, dacă ar fi fost regizor ar fi făcut un film despre asta.
Epopeea podului nostru a început în 2012, când fostul primar a comandat un studiu de fezabilitate. În 2013 a fost gata, executat și plătit. Dar apoi n-au fost bani pentru proiectul tehnic. În 2015, când a primit bani pentru drumuri și poduri comunale a comandat și proiectul tehnic, dar între timp expirase studiul de fezabilitate.
Ca să-l refacă, firma a cerut alți bani, dar s-au găsit niște băieți inimoși de la Cluj și împreună cu profesorii lor, l-au actualizat gratis. Tot ei au lucrat și proiectul tehnic. Acum, în septembrie, am fost la Ministerul Culturii cu ei, sunt foarte pricepuți și devotați. Nu ne costă mult lucrarea, vreo 500 de mii de euro.
Nu va mai dura mult, sper să audă și podul și să reziste până atunci, că altfel… și primarul zâmbește amar. Sincer, îmi e frică și pentru pod, și pentru oameni că se poate întâmpla oricând ceva grav. Mă gândesc să bat niște țăruși să nu mai treacă cu căruțele.
E optimist și speră să primească bani, indiferent de unde, din fonduri guvernamentale sau fonduri europene. Comuna are venituri mici, cei plecați în străinătate nu s-au întors să facă firme. Dar și în privința asta este optimist: a vorbit cu vreo trei și poate aceia se vor întoarce.
Arhitecții
Bogdan Costin are 29 de ani. El e cel mai bătrân, pentru că Vlad Mihai, colegul lui de proiect, are doar 27. Ei au terminat Facultatea de construcții – căi ferate – drumuri și poduri. Adică, exact ce nu are România. Au lucrat la proiectul de restaurare a podului monument sub îndrumarea profesoarei lor, Adriana Matei.
Sunt entuziaști, vorbesc repede, aprins, ca despre ceva extraordinar din viața lor, ca… despre ultimul pod de lemn acoperit! S-au întâlnit cu podul mergând în satul lui Coșbuc cu alte treburi.
Când l-am văzut am zis: „Wow, ce minune avem aici!” Iar domnul primar de atunci tocmai căuta pe cineva care să facă proiectul. A zis: „Măi băieți, dacă faceți drumul, nu faceți și podul?”
Atunci am și uitat de drum, a trecut pe locul doi și ne-am apucat de pod. Era în noiembrie anul trecut. Am actualizat studiul de fezabilitate și apoi am trecut la proiectul tehnic. Am avut nevoie de avize de la Apele Române, Mediu, Drumurile Naționale, Ministerul Culturii… Practic, am lucrat non-stop. În aprilie, la final, era gata.
Povestesc amândoi deodată, n-aș ști exact care ce-a zis. Ei au prezentat proiectul în fața Comisiei de la Ministerul Culturii și au fost convingători. A lipsit o ștampilă, o expertiză, dar au făcut-o și pe acesta și proiectul e în regulă. Vor să oprească definitiv circulația pe pod pentru că e periculos.
Vor să ia legătura cu inginerul Cătălin Petcu din Canada, să îi ceară sfatul pentru execuție. Vor să pună podul pe picioare. Ce însemnă podul pentru ei, cum îl văd după ce va fi refăcut?
Îl văd ca pe un pod al sărbătorii, al veseliei, acolo să se organizeze spectacole, serbări, să se facă expoziții, văd scaune și spectatori la o piesă de teatru, orchestra cântând și oameni veniți din împrejurimi ascultând cum se înfioară apa… Îl văd complet pietonal: Podul Bucuriei!
Acum 10 ani a fost ultima sărbătoare pe pod.
Podul a rezistat peste iarnă, a trecut și de ploile din primăvară, parcă înțelegând și el că nu trebuie să cedeze sub greutatea birocrației din România, pentru că nici la începutul lunii iulie 2017, documentele necesare autorizării renovării nu au primit toate aprobările de la Ministerul Culturii. Primarul Ioan Pavelea spune că a mai fost nevoie de niște studii, le-au făcut și pe acelea și că abia acum are toate promisiunile că dosarul reabilitării podului va primi autorizația finală de la Ministerul Culturii:
Le-am spus că podul nu mai rezistă, mi-au răspuns că pot repara acoperișul, dar podul are nevoie de refacerea structurii de rezistență, greu să lucrezi la acoperiș fără să faci rezistența.
S-au tot schimbat miniștri, nu apucam să finalizîm ceva că apărea o schimbare. Am ajuns în situația că imi vine să mă duc cu sătenii noștri la București în fața Ministerului, să vedem, ne ascultă?
Madison de Năsăud County
I s-a spus „Podul Iubirii” pentru că oferea intimitate tinerilor îndrăgostiți, le adăpostea întâlnirile romantice de ochii satului. Multe șoapte a auzit podul. De altfel, și acum grinzile sunt pline cu mesaje de iubire și inimi săgetate.
El leagă astăzi șirurile de case somptuoase de pe cele două maluri ale Sălăuței, dar ar trebui să poată lega și lumile între ele, lumea de ieri cu cea de mâine, lumea nepoților Romei cu cea a nepoților Olandei, podul acoperit, Moara și Casa lui Coșbuc fiind ultimele urme ale unei civilizații arhitecturale și inginerești din lumea de altădată. Iar podul acesta, chiar ultimul din toată Transilvania, este unic.
Toate celelalte 14, care mai existau, s-au dărâmat.
Podurile acoperite sunt considerate vintage și atrag turiștii, dar scopul pentru care au fost acoperite era în special pentru protejarea structurii podului propriu-zis. Arhitectura lor le face interesante, unele dintre ele devenind și subiect de film precum cele din Madison County.
În ultima vreme, podurile cu acoperiș construite din lemn au fost renovate folosindu-se în structura de rezistență și materiale moderne precum oțel sau beton, pentru a le spori rezistența și durabilitatea în timp. Unele dintre poduri, precum cele din Newton Falls, Ohio și Elizabethton, Tennessee au o structură pietonală integrată cu acoperiș propriu.
Poduri acoperite rămase „în viață”, din Europa :
- Ponte Coperto peste râul Ticino din Pavia, Italia, construit în 1354
- Podul Rialto peste Grand Canale din Veneția, Italia, construit în 1591
- Podul dintre Bad Säckingen, Germania și Stein, Elveția
- Podul din Brunnen peste raul Muota , lângă lacul Lucerna, Elveția
- Podul peste râul Saane/Sarine, lângă Fribourg, Elveția
- Kapellbrücke, lângă Lucerna, Elveția
- Irgandı, în Osmangazi, Turcia 1367
- Podul acoperit din Lovech, Bulgaria – 1874
- Podul acoperit din Oxford, Anglia — 1904
- Pont de Rohan peste râul Elorn în Landerneau, Britania, Franța, construit în secolele 16-17.
Printre cele mai faimoase poduri acoperite construite din piatră se numără: podul Rialto din Veneția, Podul suspinelor din Veneția, precum și podurile acoperite din Cambridge și Oxford.
