„Anul Nou care n-a fost”, scris, regizat şi produs de Bogdan Mureşanu şi coprodus de Ada Solomon, Viorel Chesaru, Vanja Kovacevic, are, până la momentul actual, 20 de selecţii la festivaluri internaţionale şi 14 premii. Printre acestea, premiul pentru Cel mai bun film din secţiunea Orizzonti la Festivalul de Film de la Veneţia, Piramida de Aur – cea mai înaltă distincţie a Festivalului Internaţional de Film de la Cairo, Premiul New Voices New Visions – Palm Springs International Film Festival, Premiul pentru cel mai bun regizor la Goa International Film Festival India, dar şi două premii la Festivalul de Film de la Arras, dedicat cinematografiei europene. Pe lângă distincţiile obţinute la festivalurile internaţionale, producţia s-a dovedit a fi un succes în sălile de cinematograf din România. De la finalul anului trecut, după difuzarea în premieră la TVR, filmul este disponibil şi pe Netflix. „Anul Nou care n-a fost” surprinde vieţile a şase personaje ale căror traiectorii se intersectează într-o singură zi, pe 21 decembrie, înainte de Revoluţia din 1989.
Am vorbit cu Bogdan Mureşanu, regizorul filmului, despre ce a însemnat această poveste pentru el, despre cum vede fenomenul criticilor polarizate pe marginea filmului, despre faptul că, în opinia sa, filmul nu trebuie analizat într-o cheie realistă, pentru că e o farsă istorică, dar şi despre absurdul politic al zilelor noastre, care îi pare rezultatul unei colaborări Dan Diaconescu-Eugen Ionescu, dacă cei doi ar fi lucrat vreodată împreună, lucru aproape imposibil de imaginat.
Ada CODĂU: Cum v-aţi aşteptat să fie primit acest film? V-aţi imaginat că va fi trăit chatartic de atât de mulţi spectatori?
Bogdan MUREŞANU: A, nu, nu mi-am închipuit asta, nu aveam niște așteptări extreme. Ca să fiu foarte cinstit, a fost un film atât de greu de făcut încât, atunci când lucram la el, îmi doream doar să-l termin și să-l arăt undeva. Chiar și la un cinematograf de cartier, cum este la Muzeul Țăranului Român, adică în cartierul meu. Aveam niște așteptări minimale, pentru că așa cred că e sănătos să ai. Ce s-a întâmplat cu el depășește orice închipuire. Nu aș fi putut vreodată să-mi închipui că devine (n.r. – filmul) un soi de fenomen și că, uneori, cum s-a întâmplat acum, când am fost în Serbia, e instrumentalizat politic. Aici este o discuție interesantă, pentru că filmul poate să fie instrumentalizat politic în acest sens. Am fost, recent, la un festival din Serbia şi filmul a fost văzut acolo cu o stranie actualitate, dat fiindcă ei au în aceste momente niște probleme cu un regim autoritar și evident ecoul lui a fost cu totul altul decât într-o țară ca Suedia, unde mă aflu acum, în care poate fi receptat mai cu seamă ca un film istoric.
A.C.: Cât timp v-aţi documentat pentru a face „Anul Nou care n-a fost”? Care au fost sursele dumneavoastră? Cât a fost istorie orală şi cât au fost arhive, documentare, memorialistică?
B.M.: Am făcut o grămadă de interviuri pentru bucățile cu Uranus. Am avut acces la tot felul de arhive. Pentru emisiunea „Pluguşorul patriotic”, m-am dus acolo, în televiziune, și m-am uitat la toată caseta cu ce au tras atunci. Bineînțeles, m-am uitat la arhivele cu Ceaușescu din ziua aia, am citit despre ziua respectivă. A existat, într-adevăr, şi cercetare orală, am vorbit cu tot felul de oameni ca să îmi aducă aminte care era atmosfera generală a zilei. Dar am citit şi niște dosare de Securitate despre fugari, despre fenomenul celor care treceau granița. Am făcut lucrurile astea, m-am interesat cum funcționa aparatul de Securitate.
Trebuie spus, aici, că filmul este o farsă istorică în registru tragi-comic şi este absurd să-l judeci într-o cheie realistă, e o nebunie. Deci, cei care spun „așa a fost” se înșală, iar cei care spun „nu așa a fost” se înşală și ei, pentru că nu așa trebuie judecat un astfel de film. Este straniu că în propria mea țară oamenii sunt orbiţi de o inteligență emoțională care le spune să judece filmul strict în cheie realistă. Fiind un produs artistic, cred că trebuie judecat cu ceva mai mult context.
Nu am întâlnit prea multe voci (în România) care să fi afirmat că filmul nu poate fi judecat după criteriile riguroase ale unui realism formal tocmai pentru că forma lui de farsă istorică permite anumite libertăți stilistice. Explicația mea este că subiectul – fiind unul grav – fără îndoială încă nu îngăduie în mintea unora posibilitatea unei reverențe făcută și altfel, în registru tragicomic adică.
„Nu are sens să fim surprinşi că părinții lor sunt atât de seduși de retorica dementă a unui politician de tip naționalist, securist, suveranist”
A.C.: Cum credeţi că se raportează românii la trecutul de dată recentă şi, mai ales, la Revoluţia din decembrie 1989? O duc în derizoriu sau, din contră, o acceptă ca atare, ca pe evenimentul istoric care a dus la căderea regimului comunist?
B.M.: Cred că pentru cei care au fost afectați, care au fost sau au avut victime, cei care fost implicați, trauma e încă vie, pentru ei subiectul a rămas constant în viețile lor. Altfel, subiectul dispăruse şi cred că e bine că s-a repus pe masă. Filmul are, în aceeași măsură, o reverență, un respect pentru Revoluţie, dar și un soi de distanță, care vine din tonul ăsta de comedie, iar asta îl face să (re)învie subiectul Revoluției și să ne punem chiar problema: cu adevărat, cine a declanșat Revoluția? Pentru că nici până acum nu știm exact. Există un caz, un dosar al Revoluţiei deşi, de fapt, acolo sunt mai multe dosare, dar nu există nimic „chintesenţializat”, ca într-o carte, de exemplu. Şi apropo de cărţi, de manuale, înţeleg că abia de anul acesta va exista în programa şcolară materia „Istoria comunismului din România”. Adică noi 35 de ani nu i-am învățat nimic pe copiii ăștia?!? Și, atunci, cum aş putea răspunde la întrebarea dumneavoastră, dacă subiectul mai este încă de actualitate, dacă nouă nu ne pasă de acel act formator al națiunii noastre, așa cum este ea acum? Revoluţia din decembrie 1989 este un certificat de naștere a României, e un moment de demnitate și curaj. Unul dintre puținele, dacă mă întrebați.
Revenind, cum putem să ne arătăm uimiţi pentru că nu există interes? Puştii de azi n-au fost educaţi, nu li s-a predat aşa ceva. Nu are sens să fim surprinşi că ei nu știu sau că părinții lor sunt atât de seduși de retorica dementă a unui politician de tip naționalist, securist, suveranist, dar și conservator, adică acest amalgam de tot felul de lucruri care îl fac seducător din toate părțile și periculos pentru țară. Mă refer, desigur, la ce s-a întâmplat recent.
A.C.: Cât de greu v-a fost să faceţi acest film? Care au fost cele mai dificile momente?
B.M.: A fost super greu să fac filmul pentru că trebuia să recreăm tot spațiul, tot universul ăsta. Am lucrat cu 42 de actori. Toți trebuiau să aibă o cheie comună de joc, dar nu la acelaşi joc, ci cu niște mici variații pe cheia de joc, ca să nu plictisești, pentru că știam că va fi un film lung. Primul montaj a avut 3 ore şi 40 de minute. A trebuit să-l tai până la 2 ore şi 20 de minute ca să fac o experiență de cinema mai plăcută măcar pentru publicul, să zicem, mediu. Adică acela care se duce la cinema nu ca la o corvoadă sau pregătit să stea cu sandwich-ul și cu sticla de apă, ca în excursie, la film de peste trei ore. Și, atunci, a trebuit să tai din el. Deci a fost greu tot parcursul ăsta. Bănuiesc e aşa la orice film, dar la un film de epocă – fiindcă din punct de vedere al producției, adică al recuzitei, „Anul Nou care n-a fost” poate fi considerat film de epocă – să găsești toate lucrurile alea (n.r. recuzită) a fost un infern, E adevărat, filmul a costat peste un milion de euro, dar chiar şi aşa, nu a fost un buget nelimitat.
A.C.: Reacţiile criticilor pe marginea filmului sunt destul de polarizate, în sensul că unii dintre aceştia au primit „Anul Nou care n-a fost” cu maxim entuziasm, alţii, din contră, au reproşat producţiei că ar fi făcută să mulţumească pe toată lumea. Cum vă explicaţi acest fenomen?
B.M.: Da, există şi o critică chiar dură, să zicem. Una care desființează filmul. Criticile au fost benefice, însă, pentru că au creat o dezbatere în jurul filmului.
Dar, pe de altă parte, trebuie să recunosc că m-am bucurat enorm când un mare critic de film ca Anton Dolin, refugiat politic din Rusia, a spus despre „Anul Nou care n-a fost” că este poate primul film politic despre Crăciun şi este în primele sale zece filme preferate de anul trecut. Asta m-a bucurat la fel cum m-au bucurat toate premiile obţinute, precum și faptul că în „Variety” a apărut un material amplu despre film, ca urmare a prezenţei pe scena Festivalului Internaţional de Film de la Palm Springs.
Recunosc, însă, că și critica negativă a avut un rol bun, pozitiv în privința receptării filmului.
Ce a fost, ce este supărător pentru mine este că au avut nişte argumente ad hominem, adică personale, pentru care nu pot să-i felicit.
Ca să revin la întrebare, da, e un fenomen, e interesant că în propria ţară există un front care desfiinţează filmul. E interesant fenomenul de respingere, dar nu aş generaliza. Dincolo de asta, cred că e sănătos. Eu vorbesc, aici, doar de nuanţele acestui fenomen, fiindcă cei care au făcut asta au făcut-o ca şi când ar fi nişte comisari culturali care se poziționează singuri de partea bună a artei, ceea ce mie îmi pare doar o marcă a provincialismului. E ca și cum s-ar pune singuri contra unui întreg sistem de validare, ceea ce nu ar fi rău în sine, dacă nu ar fi atât de sentențioși, ci mai nuanțați în respingerea unui film.
„Pare că trăim într-un scenariu făcut de Dan Diaconescu şi Eugen Ionesco”
A.C.: Sunt şi voci care susţin că filmele româneşti nu au ieşit încă dintr-un soi de prizonierat balcanic pentru că subiectele preponderente încă sunt Revoluţia din decembrie 1989 şi regimul comunist. Cum stau lucrurile din punctul dumneavoastră de vedere?
B.M.: E ridicol să spui așa ceva, când filmul românesc este privit pretutindeni în lume, din nou.
Este o perspectivă locală pe care nu o înțeleg. Pentru că ce se întâmplă cu adevărat este că filmul românesc, în general cinematografia românească este extrem de bine receptată în lume. Nici vorbă să fie acuzată de provincialism. Numai anul trecut am avut filme la Berlin, la Cannes, la Veneția și la Toronto. La Palm Springs am avut trei filme românești. E uluitor ce s-a întâmplat. Cum de ne vedem întotdeauna așa de șchiopi, de nătângi și cum de ne acuzăm de provincialism? Cum se întâmplă asta?!? Cred că trebuie o analiză psihanalitică aici: de ce există un soi de detestare, o nevoie de a „arde” tot, de ce ura asta de sine?
A.C.: Ce înseamnă „Anul Nou care n-a fost” pentru dumneavoastră atât în plan profesional, cât şi într-un registru al emoţiei intime, personale? Cât de mult v-aţi dorit să-l faceţi?
B.M.: M-am dorit foarte mult să scap de poveștile astea care erau în mine. Pentru mine, „Anul Nou care n-a fost” este o eliberare. În sfârşit, sunt liber să fac și alte filme, ceea ce chiar fac, termin o animație la care lucrez foarte mult și mai curând mă gândesc la animația asta, decât la „Anul Nou care n-a fost”. Deocamdată, „Anul nou care n-a fost” – ca să o spun foarte pragmatic – pentru mine înseamnă posibilitatea să mai fac și alte filme și, mai cu seamă, să călătoresc prin lume și să redescopăr lumea, pentru că au trecut mulți ani de când am făcut asta cu filmul „Cadou de Crăciun”. Așa că profit de ocazie să prezint filmul și să mă bucur de ce mi se întâmplă. Asta fac în momentul ăsta. Și îmi închei filmul de animație „Magicianul” pe care îl voi prezenta undeva, cândva chiar anul acesta.
A.C.: Filmul spune povestea unei zile absurde din decembrie 1989. Cum vi se pare absurdul zilelor noastre? Unde anume îl identificaţi în spaţiul public?
B.M.: Nu cred că spune povestea unei zile absurde, nu văd nimic absurd în ziua respectivă din decembrie. Tocmai sfârșitul unei întregi perioade de decenii de lipsă de raționalitate, de frică, de paranoia și de absurd, cum îi spuneți dumneavoastră, tocmai acest sfârşit poate fi normal, dintr-o dată, ceva plin de demnitate și de curaj. Sigur că tot ce se întâmplă până atunci are, da, accente de umor negru într-o cheie absurdă, pentru că realitatea de atunci era așa. Tot ce se întâmpla atunci era în cheia asta.
Pe de altă parte, s-ar putea să fie o marcă națională acest absurd, s-ar putea să fie felul nostru de a exista în istorie, ăsta în care ne exprimăm, în egală măsură, ilogic și cacofonic. Revenind la ce spuneam, de multe ori facem lucruri împotriva noastră, catalogându-ne într-un fel sau altul sau manifestând ură față de sine.
Dacă vă referiţi la ce se întâmplă din când în când, la alegerile astea prezidenţiale, la fenomenul acestui Mesia politic, până şi la coiful dispărut din muzeul din Olanda, pare că trăim într-un scenariu făcut de Dan Diaconescu şi Eugen Ionesco, dacă cei doi ar fi colaborat vreodată.
Dacă publicul ar face un pic de efort de înțelegere a acestui Mesia, ar vedea că este, totuşi, un om al sistemului, probabil al Securității, trimis pe vremea Ceaușeştilor să facă studii. Se exprimă într-un fel așa de evaziv și ba bate câmpii, ba amenință. Este versiunea națională a lui Trump, aş zice.
Dar să știți că la fel de absurd este și ce s-a întâmplat cu alegerile. Au fost anulate o parte dintre ele, cealalte, nu. Ca și cum rușii ar fi intervenit doar în alegerile prezidențiale, dar nu și în alegerile parlamentare, că rușii nu se bagă. Sau – altceva absurd – faptul că s-a descoperit că PNL-ul a dat banii pentru campania (n.r. pe TikTok) acestui Mesia și nu se prea discută despre asta.
E un registru tragi-comic. Poate de-aia a avut succes filmul, pentru că așa suntem și noi.
„S-ar putea ca, în lumea de astăzi, arta să fie singurul spaţiu care a mai rămas neatins de polarizarea asta tiranică”
A.C.: Unde credeţi că este astăzi cinematografia românească? În ce etapă a sa?
B.M.: Sunt mulți regizori extrem de importanți la nivel european, chiar mondial, care activează în România. Și există o concurență benefică. Din păcate, însă, nu cred că sunt suficiente săli de cinema și nu sunt suficiente dezbateri despre film, dar dezbateri într-o cheie civilizată, nu una din aceasta în care să dăm cu ciocanul cu violenţă şi desfiinţăm tot.
Pare că un film sau o carte interesează, uneori, doar dacă au succes afară, altfel, nimeni nu se oboseşte să desfiinţeze până când produsul nu este certificat, validat de o instituţie din afară. „Anul Nou care n-a fost” n-ar fi fost desfiinţat dacă nu ajungea la Festivalul de Film de la Veneţia, or asta mi se pare că nu este ok, pentru că nu așa trebuie purtate niște dezbateri.
Sunt o grămadă de alte filme care cred că sunt valoroase și care nu au avut șansa unor festivaluri mari. Și nu s-a întâmplat să intre într-o dezbatere. Dar, revenind, cinemaul românesc este prezent în locurile în care se arată producții majore, importante ale cinematografiei din lumea asta. Este acolo de fiecare dată şi ăsta este un lucru care trebuie să ne umple de mândrie şi pe care să-l apreciem, să ne intereseze cât de cât.
A.C.: Credeţi că arta în general şi cinematografia în special pot fi vindecătoare, pot avea rol terapeutic?
B.M.: Fără îndoială că așa se întâmplă, asta face arta. Chiar dacă nu neapărat în sensul acesta strict terapeutic, fiindcă, totuși, cred că trebuie ceva mai profesional de-atât, dacă e cazul (n.r. râde). Revenind, sigur că arta poate să sublimeze, sau să detensioneze, sau să repună pe tapet o grămadă de lucruri şi s-ar putea ca, în lumea de astăzi, arta să fie singurul spaţiu care a mai rămas neatins de polarizarea asta dezgustătoare, s-ar putea să fie un spaţiu de polemică, aşa cum spuneam, fără polarizare. Dacă lumea se împarte fără nuanțe între fani înrăiți şi hateri neobosiți, atunci măcar aici, la nivel de producție artistică, ar trebui să existe nuanțe, să existe posibilități, pentru că nuanțele fac dezbaterea, ele creează apropierea treptată către o formă de adevăr comun a tuturor taberelor.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(Sursa foto: Matei Bumbuț)
