Criza de la frontiera ruso – ucraineană ne aduce în atenție și una din cauzele ei, adică relațiile germano–ruse.
Din punct de vedere istoric, Petru cel Mare a fost un admirator al Germaniei. Ecaterina a II–a, considerată a fi unul din marii suverani ai Rusiei, era nemțoaică de origine. Mai mult decât atât, circa o tremie din ofițerii superiori, diplomații și înalții funcționari țariști erau germani de origine baltică. Ulterior, cancelarul german Otto von Bismarck, desi a căutat să limiteze influența rusească prin prevederile Tratatului de la Berlin din 1878, ulterior a fost adeptul unor relații bune cu Rusia. Germania avea tehnologia şi capitalul, iar Rusia resursele.
După 1920, Germania a jucat un rol-cheie în a permite Uniunii Sovietice să devină un actor diplomatic în Europa şi în construirea puterii militare sovietice, iar URSS a facilitat reînarmarea Germaniei. Încă de la început, ambele state au încercat să răstoarne sistemul care a fost instituit de către învingători după primul război mondial. Statutul Germaniei de stat învins şi războiul civil rus au determinat apropierea lor.
Lenin considera că are o oarecare obligație față de Germania, în calitate de potențial aliat. În același timp, simțea că o Germanie puternică avea să fie cel mai puternic inamic. Nu numai că germanii îi facilitaseră întoarcerea, dar patria lui Marx și Engels era privită ca prima țară unde revoluția comunistă mondială trebuia să reușească.
Pe de altă parte, Germania recunoscuse și sprijinise independența Ucrainei. Cele două state paria în sistemul internaţional au început cooperarea militară clandestină în 1921 şi au continuat-o până când Hitler a venit la putere. Astfel, germanii au eludat restricţiile privind reînarmarea impuse la Versailles, iar ruşii şi-au reconstruit industria militară şi forţele armate cu ajutorul unei ţări mult mai avansate tehnologic.
Cel mai ilustrativ exemplu este semnarea Tratatului germano-sovietic la Rapallo în 1922. Rapallo a fost criticat de către Occident ca un exemplu nefast, iar atunci când cancelarul Helmut Kohl a negociat cu Mihail Gorbaciov (fără participarea aliaţilor Germaniei) ca Germania unită să rămână în NATO a fost enunţat spectrul unui nou Rapallo. Prin acest tratat, cele două state restabileau relațiile diplomatice și puneau bazele unor noi relații comerciale și economice.
Germania renunța la a mai solicita restituirea întreprinderilor naționalizate, căpătând în schimb statutul „națiunii celei mai favorizate”. Ulterior a fost semnat Tratatul de la Berlin pe 24 aprilie 1926, prelungit pe 24 iunie 1931 pentru încă 5 ani.
În timpul Republicii de la Weimar, legăturile economice dintre Germania şi URSS au fost un factor major în creşterea puterii industriale sovietice. Germania a fost un partener comercial mult mai important pentru Uniunea Sovietică decât invers, din cauza unei pieţe limitate pentru exporturile sovietice de materii prime. Pe de altă parte, importurile din Germania au fost deosebit de importante în timpul primului plan cincinal, atunci când au constituit jumătate din totalul importurilor URSS.
Această orientare a politicii externe s-a datorat lui Ghiorghi Cicerin, ministru de Externe între 1918-1930. Acest diplomat de elită (provenit dintr-o familie nobilă, înrudită cu Pușkin) avea o orientare profund anti-britanică.
Când Hitler a venit la putere în ianuarie 1933, liderii sovietici au declarat că nu există nici un motiv pentru o schimbare în politica sovietică faţă de Germania. Conducerea sovietică ştia că elementele esenţiale ale ideologiei naziste includeau antisemitismul, anticomunismul, un dispreţ faţă de slavi şi convingerea că Rusia e parte a Lebensraum.
Cu toate acestea, nu au reuşit să aprecieze cât de diferit a fost nazismul față de alte mişcări de acest gen. În plus, se poate ca Stalin să nu-şi fi dat seama că dictatorul german credea în ideologia lui mai mult decât dictatorul sovietic. Când sovieticii au început să conştientizeze potenţialul pericol, au închis bazele militare germane şi au început să urmeze o politică de securitate colectivă cu democraţiile occidentale. În 1934 s-a inversat şi linia Comintern-ului, cerându-se formarea de fronturi populare între comunişti, socialişti şi alte forţe antifasciste.
Obiectivele politico-militare ale germanilor au fost reînarmarea completă a Reichswehr-ului, care a fost interzisă în mod explicit de către Tratatul de la Versailles, şi o alianţă împotriva Poloniei. Sovieticii au oferit Germaniei baze în interiorul URSS pentru construirea şi testarea de arme şi pentru instruire militară, cerând în schimb acces la tehnica germană şi asistenţă în crearea Statului Major General al Armatei Roşii.
Perioada cea mai intensă a colaborării militare sovietice cu Germania de la Weimar a fost 1930-1932. Răcirea relaţiilor cu Germania s-a produs după 1932, dator
ită venirii lui Hitler la putere și lui Maxim Litvinov, ministrul de Externe al URSS între 1930-1939. Politica lui Litvinov avea drept scop izolarea şi încercuirea Germaniei, prin tratate de securitate colectivă. Înlăturarea sa din funcție (mai ales din cauza faptului că nu-l asculta pe Stalin și a originii evreiești) și înlocuirea cu Viaceslav Molotov au determinat o reorientare a politicii externe a URSS.
În Germania, Konstantin von Neurath (ministru de Externe între 1932-1938) a fost înlocuit cu Joachim von Ribbentrop. Acum cei doi dictatori aveau controlul absolut asupra politicii externe.
Până la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, sovieticii au jucat dublu, deoarece aveau nevoie de materii prime şi alimente. Din punctul de vedere al lui Stalin, era preferabil un pact de neagresiune cu Germania. O posibilă alianţă cu Franţa şi Marea Britanie ar fi implicat URSS într-un eventual război. În cele din urmă, la 22 iunie 1941, războiul tot a izbucnit, nefiind încă clar dacă Germania a atacat prima, pentru că oricum URSS dorea să cucerească Germania şi Europa de Vest.
După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, URSS a încercat prin orice mijloace să împiedice crearea Republicii Federale a Germaniei, mai ales prin blocada Berlinului, în 1948-1949. Ulterior, o problemă foarte spinoasă a fost cea a prizonierilor de război germani. Din aproximativ trei milioane de prizonieri de război germani deținuți de sovietici, aproape jumătate s-au întors acasă, cei mai mulți până în 1950, iar ultimii în 1955.
În 1958 s-au stabilit din punct de vedere practic relațiile diplomatice sovieto-vest-germane. Cu toate acestea, abia în 1970, prin semnarea Tratatului între RFG și URSS, RFG a recunoscut RDG și s-au recunoscut reciproc frontierele postbelice. Chiar și așa, nu s-a renunțat la conceptul reunificării, prevăzut în Legea Fundamentală (Constituția) RFG încă din 1949. Din punct de vedere practic se renunța la Doctrina Hallstein, care considera că nu pot fi stabilite relații diplomatice cu state care recunoșteau RDG.
În 1989, Gorbaciov nu a pus nici o piedică emigrației masive a cetățenilor est-germani în RFG și i-a atras atenția lui Honecker asupra necesității reformelor. Prin aceste acțiuni și prin abandonarea regimurilor comuniste est-europene, Mihail Gorbaciov a facilitat indirect procesul reunificării germane. Cu toate acestea, în februarie 1990 s-a opus ideii includerii în NATO a unei Germanii reunificate. În aprilie, SUA au respins această idee, iar în august noua Germanie a devenit membru NATO.
După cum se poate vedea, Germania și Rusia au avut relații bune de-a lungul timpului, mai ales când amândouă erau monarhii sau dictaturi. Asta dacă exceptăm cele două războaie mondiale și Războiul Rece.
Democrația rusă între 1991 și 2000, cu toate imperfecțiunile ei, dădea semnalul clar al unei democrații de tip occidental în devenire. Dar lipsa unei tradiții democratice a fost unul din factorii care a împiedicat acest lucru. În trecut, perioada 1905-1917 a fost martora unei tendințe spre democratizarea societății ruse. Probabil că, fără Revoluția bolșevică, Rusia și lumea ar fi arătat altfel.
Putin este singurul conducător rus, din 1917 încoace, care cunoaște Germania din interior și vorbește germana. Relațiile bune cu Rusia au fost revigorate de fostul cancelar federal Gerhard Schröer (1998-2005), ale cărui fapte pot fi considerate aproape de trădare. Semnarea acordului de construire a North Stream a avut loc spre finalul mandatului său. Ulterior, Vladimir Putin l-a numit președinte al Consiliului de Supraveghere al North Stream AG.
Spre deosebire de Germania, unde a existat procesul nazismului, în Rusia nu a fost procesul comunismului, ba chiar este reabilitat. Comunismul s-a transformat în capitalism de stat, iar Occidentul este privit ca principalul inamic, care să vrea să marginalizeze Rusia, care de fapt se marginalizează singură.
O altă mare diferență de care trebuie ținut seama este cea dintre elita politică ţaristă şi elita politică rusă actuală. Dacă atunci puteam vorbi despre o elită alcătuită mai ales din nobili, cu o cultură și mentalitate apropiate oarecum de cea occidentală, în prezent elita politică are o mentalitate asiatică, feudală și totalitară (în cel mai bun caz autoritară).
Continuarea în: Bruderschaft și maskirovka (II)
