Adevărul este că bugetul pentru cultură e chiar gigantic, pantagruelic în raport cu ce se livrează pe piață ca impact și excelență.
Artele spectacolului
Probabil că, mai mult ca oricând, impactul 0 al culturii produse și livrate în România s-a simțit anul trecut la alegeri. În condițiile în care bugetele consumate de la stat sunt mai mari decât în țări vestice mai bogate, acolo unde există, că sunt și unde nu există, s-a văzut că nimic construiești, nimic primești. Iar manifestările extremiste profită de acest nimic pentru că au pe unde să intre. Uneori, ajutate chiar din interior. Cum s-a întâmplat și se întâmplă și la noi.Este un întreg tablou de analizat și cu întoarcere în trecut.
Astăzi, managerul vine își umple buzunarele și se întoarce în feudă liniștit, pentru că e un domeniu în care nu dă socoteală, ba, dacă îndrăznești să zici ceva, mai ești și tras de urechi și făcut incult. Așa pățesc și spectatorii obișnuiți dacă au tupeul să strâmbe din nas la vreo ”capodoperă” de-a lor. Unii au fost dați și în judecată. Făuritorii de produse culturale (sic!) sunt, însă, într-o cursă de care pe care să-și bată joc mai repede de bani și mai ales de beneficiarii acestor produse, spectatorii. Cu excepțiile care confirmă regula.
Nenorocirea vine din faptul că sistemul de bugetare are rădăcinile comuniste ale planificării. Gândit să satisfacă nevoile angajaților și în niciun caz să servească obiectivului, în sine, Cultura. Iar gândirea celor din interior așa s-a și modelat. Așa trăiesc. Performerii de la noi psihic sunt sub nivelul celor din vest, pentru că acolo se trăiește fără plase de siguranță. Și, eterna confuzie!? că directoratul artistic e același lucru cu managementul.
Materialul este de natură tehnică, nu analizează valoarea produsului cultural. Că n-am mai fi terminat.
Management sublim, dar lipsește cu desăvârșire
De ani de zile scriu despre managementul dezastru, mai bine zis, inexistent, din instituțiile publice de cultură. Dezastru structural. Adică, lipsa acestuia.
Precizez, ca de fiecare dată: bugetele destinate culturii-artele spectacolului, în cazul de față, au ca sursă fonduri de la bugetul central, prin Ministerul Culturii, și finanțare locală. Primării, consilii județene.
Ceea ce deplângea ipocrit fostul ministru al Culturii era doar o parte a bugetului.
Iată ce spun cifrele, referința e la bugetele din 2024. Cifrele sunt în EURO (1 euro=5 lei)
București, subvenții instituții publice de cultură:
-minister: 45 mil.(fără bugetul orchestrelor și corurilor radio)
-primăria capitalei: 49 mil.
Deci, numai în capitală, se cheltuie pe cap de bucureștean 55 de euro/an. I-ați simțit?
Cheltuiala culturală, euro per capita, pe la alții, fiind luate în calcul și subvențiile private, arată așa:
Grecia 10; Norvegia 23; Portugalia 43; Australia 55; Spania 62; Polonia 94
Cu alte cuvinte, ținem pasul binișor.
Și, de aici, încep paradoxurile
Refrenul „Sold Out”, „Epuizat”
Dă o aparență de populație cultă în cap. Nimic mai neadevărat.
E doar un sistem de programare a calendarului, dacă nu ticălos, atunci imbecil. Creezi falsă cerere, neavând programate/anunțate datele de lansare (lunare, trimestriale) ale calendarului, respectiv, cele de punere în vânzare a biletelor. Nici pe vremea lui Ceaușescu nu era atâta vraiște. Știai programul și că sâmbăta, la ora 10, se puneau biletele în vânzare, doar că nu erau online. Făceai frigul la casele de bilete. Bine, îl făceai și în săli. Dar, astăzi, piesa asta proastă continuă și pentru că un titlu e planificat, odată, până la maxim trei ori pe lună. Tot în sistem comunist.
Între timp, ar fi de râs dacă n-ar fi de plâns, BAROMETRUL DE CONSUM CULTURAL (INCFC) te trezește la realitatea crudă. Iată:
- Participare la spectacole muzică cultă (muzică simfonică, veche, operă sau balet): 2% cel puțin odată pe lună, 9% cel puțin odată la șase luni, 13% cel puțin odată pe an, 76% NICIODATĂ
- Participare la spectacole de teatru: 3% cel puțin odată pe lună, 10% cel puțin odată la șase luni, 12% cel puțin odată pe an, 75% NICIODATĂ
La teatru am ceva dubii. În opinia mea procentele de frecvenți și semi frecvenți sunt mai mici. În sine, cred că a existat pentru respondenți un mix confuz între teatru și sală de teatru. Dar mai puțin important.
Citește și: Filarmonica George Enescu are de astăzi un nou website
Buget, această necunoscută 🙂
Am ales doar Bucureștiul pentru exemplificare, dar, în principiu, poate cu o excepție, două, totul se petrece exact la fel în toată țara, pentru că e același mecanism defect.
Reamintesc, de asemenea că, 90% din bugete acoperă doar cheltuieli de personal.
Nu trebuie să fi geniu matematic sau economic să nu-ți dai seama că marea problemă e că bugetul culturii nu produce cultură, creații. Că ai nevoie de dimensionări corecte și exacte, nu lăutărie.
Eu mi-am făcut parte din socoteli, iar rezultatele sunt depresive, de aceea nu apar. Periodic am publicat materiale cu comparații din afară, acum, mi-am propus doar să punctez lucruri esențiale și necomplicate.
(+)x5x4x10
În primul rând, ar trebui verificat dacă nu alimentezi prea multe guri care nu vorbesc. Adică, fie ai prea multe instituții publice de spectacol, fie sunt câte trebuie, dar lucrează ineficient sau prea puțin.
Aici, indicatorul de ocupare al numărului total (toate scaunele din toate sălile) de locuri x 5 zile lucrătoare x 4 săptămâni x 10 luni, îți dă imediat răspunsul și dimensionarea.
Ideală e ocuparea de 100%, dar chiar și cu 70%, procentul de NICIODATĂ s-ar micșora dramatic.
Din ce se poate vedea cu ochiul liber, astăzi, activitatea săptămânală se rezumă, excepțional la 5 zile cu spectacole, dar marea majoritate sub 4 zile. În ceea ce privește teatrele, probabil că, cea mai mare risipă e la TNB-7 săli. Ca să nu mai vorbim de ONB, instituția cu cel mai mare buget din țară, dar care, la numărul de prestații lunare, operă și balet, stă pe lângă suratele din provincie, cu bugete la jumătate sau chiar mai mici.
∑ : (n)= ?????
Curioasa matematică a împărțirilor bugetare. Până când vom afla dacă avem suficiente sau prea multe/puține instituții, sunt deja câteva semne de întrebare care tot rămân fără răspuns.
De ce operele din provincie nu au toate bugete egale? (Opera din Craiova nici măcar nu e subvenționată de minister)
De ce Opera din București are un buget așa de mare când nu oferă nimic în plus față de restul? Ba, a început să producă orice altceva, numai operă și balet, nu.
De ce Teatrul Național de Operetă și Muzical „Ion Dacian” are bugetul doar cu puțin mai mare decât Filarmonica „George Enescu”, când e clar că are cu totul alte costuri? Sau invers, de ce Filarmonica GE cu costuri doar de personal, are buget aproape cât un teatru cu producții?
În ce constă rațiunea unui buget pentru Corul Madrigal și nu și pentru alte coruri, sau cum se justifică mărimea acestuia?
De ce Opera Comică pentru Copii, o instituție de familie, are un buget doar cu puțin mai mic decât TNOMID? Cu spectacole jucărie, performate preponderent în week-end, care, la o adică, se pot comasa prin celelalte teatre de copii. Sau invers.
Care sunt bazele subvenționării unui teatru de revistă, „Constantin Tănase”, adică, penele de struț, din capitolul cheltuieli culturale? Ei oricum au Teatrul de vară Herăstrău de unde își pot obține finanțarea lejer.
Ce stă la baza finanțării celor două centre culturale ale primăriei, care, de principiu, fac același lucru? Antamează echipe creative și în sălile proprii dau spectacole. Pe de altă parte, la Sala Dalles, subvenția e foarte mică că e trecută doar ca activitate de tour operator?!
Etc.
Vraiște!
Bugete fărâmițate pe principiu să mănânce toată lumea.
Fără logică, fără studiu fundamentat, nicio o procedură, analize, nimic. Se merge în virtutea obișnuinței. De altfel, alocările bugetare sunt și o imagine a evoluției istoricului politizat al culturii. De ex., la teatrul Odeon, în urma războiului dus la baionetă de Doamna Dorina Lazăr cu madam Firea, bugetul le-a fost tăiat, și așa a și rămas, cel mai mic dintre teatrele de aceeași categorie. Buget mai mic ca la „Ion Creangă”, pam-pam! (să mă ierte cei de la Ion Creangă, nimic personal).
Ceea ce nu se vede, dar nici nu se cere, pentru că nu se cunoaște meseria asta, este MANAGEMENTUL
Am spus-o de multe ori, rapoartele de management, lucrările de concurs pentru ocuparea de posturi sunt lecturile perfecte pentru a râde cu gura până la urechi. Și gratis. În fine, nu e gratis că e pe banii noștri. Și a celor peste 70% care n-au dat printr-o sală de spectacol niciodată.
Ce înseamnă cu adevărat management și ce ar fi obligatoriu să conțină un raport care să poată fi comparat cu indici de referință, pentru măsurarea corectă și unitară a managementului cultural.
- Indicatori de performanță (câțiva dintre,)
SPECTATORI:
Câte scaune ai în gestiune pe an/gradul de ocupare pe categorii de bilete vândute/gradul de ocupare (bilete vândute) per titlu jucat?
Cheltuieli per spectator…..
ANGAJAȚI/COLABORATORI:
Personalul tehnic și administrativ o structură adaptată nevoilor.
Echipa marketing/PR/vânzări evaluată în vânzări, nu în clickuri și like-uri, ca acum, că nu se iau la întrecere cu Călin Georgescu.
Colectivul creativ și actoricesc. Grad de ocupare. Pentru că sunt angajați care nu trec cu lunile pe la sediu, darămite să urce pe scenă. Deci, simplu, angajați/colaboratori intrări pe scenă per venit. Per titluri. Adică, dacă nu urcă pe scenă o lună, de ce să ia salariu? Poate să nu fie vina artistului, să fie vina programatorilor de calendar, dar atunci înseamnă că trebuie schimbați aceștia, sau filosofia aplicată, titluri multe jucate din joi în Paști, nu e bine. Și sigur nu e bine. Dar și din alte motive. Sau, dacă artistul a avut alte angajamente, poate nu mai trebuie să aibă contract permanent, sau poate își atinge indicatorii pe două luni, în luna următoare… Cel mai penibil e când ți se anulează spectacolul, chipurile motive de boală, iar actori din distribuție îi vezi în aceeași zi prin alte spectacole.
SPECTACOLE:
Bugete individuale. Analiză de break-even și ciclu de viață. Număr minim de spectacole/an raportat la populația zonei.
Impunerea de matinee (2PM) pentru cei din jurul orașelor. etc
O precizare. E absolut înduioșător când ești anunțat că o piesă se joacă de peste zece ani, dar ca număr de reprezentații e jenant, însă, toxicitatea acestei practici e că, pur și simplu, blochează chiar creativitatea. Ocupă locul unor noi montări, noi echipe creative, noi actori, montarea matusalemică având și aceeași distribuție. Nu e nici măcar ca la operă, unde aceeași montare are diverși interpreți, păcat că nu și diverși dirijori, în unele cazuri, ar fi indicate și diverse orchestre.
- Alocarea Bugetelor
Plata fără marfă. Uimește faptul că aceste bugete se dau fără ca calendarul spectacolelor să fie afișat. Adică, în orb. Vor spune mulți că, practic, bugetul e între stagiuni. Păi, cu atât mai mult. Practic, prima jumătate a anului ar trebui s-o știi, și n-ai de lucru decât la a doua jumătate a anului. Bugetul trebuie dat doar contra marfă. Îmi dai calendarul public, vezi banul. Altfel, nu.
Obligativitatea păstrării specificului cultural în proporție de cel puțin 90%. S-a dovedit că în fuga după spectatori, dacă activitatea de bază nu sunt în stare s-o gestioneze, nu-și dau demisiile, ci, managerii transformă instituția. Feuda personală. Cel mai recent scandal este cel al asimilării ONB cu Centru Tinerimea Română. Eșuată, thnks God! The opposites atract, vorba Paulei Abdul. Bine, știm că era vorba de o mărire de buget mascată. Cea mai distractivă a fost fosta doamnă ministru care încerca să convingă că e un lucru bun, s-a muncit și s-a studiat mult timp pentru această soluție. Nu ne-a spus cine și cât a luat pentru un studiu inept.
Însă, primul pas pentru o bugetare corectă e analiza instituțiilor în termeni de scheme organizatorice, calendare de activitate, harta reperelor pentru întreaga țară, indiferent de sursa de subvenție. E evident, secretul lui Polichinelle, unele instituții vor ieși pe minus, altele pe plus. Dar trebuie ruptă pisica.
- MANAGERUL
Măsurarea activității prin indicatorii de performanță (mai sus) și cei specifici. Fonduri atrase, reprezentări instituționale internaționale, nu din alea date pomeni de pe la ICRuri sau alte cumetrii, schimburi culturale, expunere națională.
Interzicerea pe perioada mandatului a oricărei colaborări cu instituții și entități, de stat și private, cu activitate concurentă. Să nu mai zic de propriile afaceri colaterale, celebrele căpușe. Cum ar fi ca șeful de la iPhone, pe persoană fizică, să mai ajute puțin pe ăia de la Samsung. La unii te și miri când se mai ocupă de management, că sunt angajați doar în extra curriculum. Dar și o limitare în a lua joburile din interiorul instituției conduse. Direct sau prin rudenie. La OCC, soțul doamnei director este cvasiunicul regizor.
De transparența numirilor pe posturi nici nu ne facem probleme pentru că se pot măslui oricum. Am văzut deja. De la concursuri, la numiri care te uimesc prin absența oricărei abilități sau cunoaștere a persoanei. Știu, unele sunt comandate și nu prea ai ce face. Sinecurile sunt sfinte.
Sunt multe de spus, dar un minim de reglementări e urgentissimo. Și aș spune și obligatoriu.
Nu știu ce are de gând noul ministeriat, văd că acum le-a cășunat pe muzee. Muzeul Național de Istorie chiar făcea o treabă bună, dar a avut ghinion. Mi-e ca noile reglementări să nu blocheze o activitate care era benefică imaginii României. Vom vedea.
Însă, nu ne oprește nimeni și nimic să întreprindem propriile acțiuni în beneficiul culturii, că nu cerem măriri de salariu. Cerem cultură.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(Foto: vecteezy.com)
