În ajunul sărbătorilor de iarnă, la Cluj se anunță o necesară „reparație”: bustul lui Woodrow Wilson, președinte al SUA între anii 1913 – 1921, va fi mutat din curtea retrasă a unui institut de sănătate, în Piața Lucian Blaga din centrul orașului.
Am atras atenția asupra amplasării neinspirate a acestui bust cu câțiva ani în urmă, când am realizat un reportaj documentar despre memoria acestui președinte în Europa și în România. Îl puteți citi mai jos.
Într-o scrisoare publică un scriitor clujean cerea același lucru: „E drept că medicina curativă politică aplicată de el îi dă dreptul să-l socotim ca pe «un medic al suferinţelor naţiunilor», dar considerăm că locul său ar fi mai degrabă undeva într-unul din locurile centrale ale oraşului”, scria Mircea Popa.
La dezvelirea bustului reamplasat în Piața Lucian Blaga va fi prezent și Ambasadorul SUA în România, Excelența Sa, doamna Kathleen Kavalec. Bustul lui Woodrow Wilson a fost realizat în 2002 de Ilarion Voinea și până acum a fost amplasat în curtea Institulului de Sănătate Publică și a Universității de Medicină și Farmacie. Acesta a fost mutat în Piața Lucian Blaga, pentru a fi expus cât mai multor clujeni și turiști care vizitează centrul orașului.
Povestea bustului președintelui Wilson de la Cluj: „Un savant care a descoperit nişte celule”
Bustul preşedintelui american la Cluj a fost până acum amplasat în faţa Institutului de Sănătate Publică „Prof. dr. Iuliu Moldovan”, însoţit de următoarea înscripţie bilingvă: „Woodrow Wilson, 1852-1924, preşedintele Statelor Unite ale Americii. Această europeană imagine a unui erou al libertăţii şi democraţiei în lume, care a contribuit la făurirea României Mari şi la viitorul unei Europe drepte şi unite”.
I-am întrebat atunci pe studenţii şi pe trecătorii din preajma Institutului unde se afla bustul, dacă ştiu cine a fost W.Wilson . O femeie între două vârste credea că a fost doctor la spitalul din spatele statuii, un bărbat ştia că a fost director la institutul cu pricina, iar un student a răspuns, în timp ce vorbea la telefon, sigur pe el: „A fost un savant care a făcut cercetări în microbiologie, a descoperit nişte celule noi.” Doar paznicul de la poarta institutului, domnul Viorel, îl cunoaşte: „A fost preşedinte al Americii în timpul Primului Război. El a făcut pacea şi a contribuit la democraţie, inclusiv pentru România.”
Preşedintele Societăţii culturale ASTRA Cluj, profesorul Mircea Popa, a făcut o solicitare Consiliului local şi Primăriei municipiului Cluj-Napoca pentru reamplasarea bustului Woodrow Wilson (1852–1924), aflat în incinta Institutului de Sănătate publică „Prof. dr. Iuliu Moldovan”, într-o zonă centrală, cu vizibilitate mai mare. „Monumentul se află imediat la intrarea în clădirile UMF-ului de pe strada Pasteur nr. 3, majoritatea celor care trec pe acolo având impresia că au de-a face cu om al medicinei. E drept că medicina curativă politică aplicată de el îi dă dreptul să-l socotim ca pe «un medic al suferinţelor naţiunilor», dar considerăm că locul său ar fi mai degrabă undeva într-unul din locurile centrale ale oraşului, iar pe postamentul său de acum să fie ridicat bustul unuia dintre marii profesori ai Clujului. În chip necesar, în anul sărbătoririi Centenarului unităţii noastre, statuia acestui mare apostol şi propovăduitor al libertăţilor naţiunilor merită un alt amplasament, în aşa fel ca accesul la vizitarea ei să fie mult mai la îndemâna localnicilor şi turiştilor”, susţinea Mircea Popa.
Reportaj: Regina, bucătarul și ce mai e nou prin Wilson Stadt
Pentru americanul Woodrow Wilson, războiul de peste Ocean era o complicație în care plănuia să nu se bage. N-a fost să fie, nu l-a putut ocoli. Dar l-a putut opri. El a fost președintele Americii în timpul Marelui Război. Și lui i se datorează felul în care s-a încheiat acel război și cum s-a redesenat Europa. Şi cum a arătat noua Românie Mare.
E o noapte răcoroasă de martie și-n hotelul Ritz, în miezul Parisului, doi oameni nu dorm. Ea e Regina României și el, un bucătar vietnamez. Fiecare macină gânduri, înspăimântat de ce urmează, își caută cuvintele potrivite, închipuie replici și repetă fraze. Deși unele, cu migală pregătite, le par idioate. Dimineață, când răsare soarele, se vor trezi din nesomnul lor. Bucătarul va merge la masa Reginei și-i va așeza ceașca.
Nu-şi vor vorbi, dar fiecare va recunoaşte nesomnul din cearcănele celuilalt. Poate că niciunul nu ştie unde este ţara celuilalt pe hartă, dar amândoi vor porni pe acelaşi drum spre Palat să ceară dreptate şi libertate pentru popoarele lor.
Din decembrie, de când a sosit Mister Wilson la Paris, în sufletul bucătarului a încolţit speranţa că ar putea cere şi el eliberarea poporului său de sub dominaţia franceză. Oricum, în Paris nu se vorbeşte, de la începutul iernii, decât despre asta.
Despre ideile noi cu care a venit americanul să schimbe lumea. Despre statele mici şi drepturile lor, despre America şi preşedintele ei care conduce negocierile.
Regina Maria a sosit cu suita și cu fetele sale acum două zile. Se știe că vrea să discute la Palat pentru țara sa. Parisul fierbe ca o oală pusă pe foc, gata să dea pe dinafară în fiecare zi. Pare că toată lumea şi-a trimis emisarii aici.
Reprezentanți din aproape toate națiunile și oameni obișnuiți s-au adunat la Paris pentru a-şi prezenta petiţiile către pacificatori: pentru o Polonia restaurată, o Belgie liberă, un stat evreu; o Republică Arabă liberă de controlul britanic și francez; o Ucraină liberă, un stat kurd și o Armenie liberă. Petiții au fost şi în favoarea drepturilor femeilor și negrilor; o propunere japoneză pentru o clauză privind egalitatea rasială; un stat pentru slavii sudici… „Așa e când se deschide uşa istoriei, dau năvală toți năpăstuiții și toți puternicii și toţi eroii lumii”, își spunea bucătarul vietnamez în timp ce-i privea urcând în trăsuri cu destinația Versailles. Va pleca și el imediat.
Conferinţa este condusă de preşedintele Woodrow Wilson. Când preşedintele a debarcat în Brest la 13 decembrie 1918, el a găsit „străzile însorite căptuşite cu steaguri şi coroane de laur, a ascultat cântările bretonilor care umpleau aerul şi a auzit strigătele «Vive Amerique! Vive Wilson!». Şi mulţimea repetând. «Numărul mare de oameni»”, scria istoricul Margaret MacMillan, „mulţi în costume tradiţionale din Bretania, au acoperit fiecare centimetru de trotuar, fiecare acoperiş, fiecare copac. Chiar şi lămpile au fost luate cu asalt.” Timp de şase luni, în 1919, Parisul a fost capitala lumii, iar „wilsonianismul” întruchipa speranţele a sute de milioane de oameni. „Epocile şi provinciile nu trebuie să fie schimbate de la suveranitate la suveranitate, ca şi cum ar fi vorba doar de vânătoare şi de pioni într-un joc”, declarase preşedintele Wilson pentru Congres. „E foarte important ca aşezarea teritorială să se facă în interesul şi în beneficiul populaţiilor în cauză şi nu ca parte a unei simple ajustări sau compromiteri a revendicărilor între statele rivale.”
Regina
„Am plecat la 3.10, gara înţesată de oameni, atât de plină, încât nu prea vedeam cum aş putea să dau mâna cu toţi. Toţi miniştrii, generali francezi şi ofiţeri englezi, miniştrii străini, generali români, multe doamne, unii cu lacrimi în ochi, alţii cu feţele radioase şi misterioase, ca şi cum ar fi ştiut raţiunile ascunse ale călătoriei mele. Românii mei au o credinţă aproape mistică în puterile mele, ceea ce îmi dă forţă şi mă susţine, dar mă şi nelinişteşte puţin. Cuvântul unei femei poate schimba faţa unor evenimente atât de mari?”, Cinci zile mai târziu ajungea la Paris. A tras la Ritz.
Când i-a comunicat prim-ministrului francez, Clemenceau, că vrea să-l vadă, acesta i-a răspuns rece că nu prea are timp, este ocupat în fiecare minut al zilei cu treburi cât se poate de stringente, practic, de la opt dimineaţa până noaptea târziu.
A doua zi dimineaţa, însă, Regina Maria s-a înfiinţat în anticamera lui la opt fără un sfert. Clemenceau a găsit-o acolo şi, nemaiavând încotro, a primit-o. Întâlnirea cu premierul Georges Clemenceau a fost decisivă. „M-a atacat frontal”, avea să mărturisească regina, în legătură cu încheierea păcii separate cu Germania. Când a încercat să-i explice, francezul a privit-o drept în ochi şi a spus: „Nu-mi spuneţi mie aceasta, dumneavoastră eraţi pentru rezistenţă!”. „M-a pus în încurcătură, dar i-am mărturist cu curaj că, fiind femeie, sunt adesea pătimaşă şi, fiind atât de aproape, nu aveam depărtarea necesară ca să văd lucrurile în întregime”, a explicat ea. Discuţia însă a durat mult şi Regina Maria se spune că a ieşit din biroul lui Clemanceau abia în jurul prânzului. În urma sa a lăsat un Clemenceau convertit.
„O regină ca aceasta trebuie primită cu onor militar, cu generalul Foch în frunte!”, ar fi spus el. Regina s-a mai văzut atunci cu preşedintele Franţei, cu reprezentanţii Americii, cu generalul Joffre şi cu generalul Foch.
S-a mai întâlnit cu cineva, tot un fel de ambasador neoficial al ţării lui, un om cu aceleaşi dorinţe. Dar Regina nu şi-a dat seama. El îi servise în dimineaţa aceea cafeaua.
Avem o lume. Cum procedăm?
Europa trecuse printr-un război cumplit. Sleită de puteri, marcată de ură, cu rănile sângerânde, trebuia să facă pace. Dar numai la asta nu-i stătuse capul. Cum va fi sfârşitul războiului, nu ştia prea clar. Dincolo de ocean, America avea un preşedinte pacifist, nu pornise la război decât foarte târziu, chiar când nu se mai putea aştepta. El câştigase alegerile pentru a doua oară promiţând pacea. Dar după ce un vas american fusese scufundat de submarinele germane şi 140 de cetăţeni americani şi-au pierdut atunci vieţile, intrarea în război nu mai putea fi ocolită.
În toamna anului 1917, preşedintele Wilson constituie o comisie cu 150 de personalităţi din universităţile americane care să analizeze situaţia politică mondială, consecinţele războiului şi să sugereze soluţiile posibile. În fond, America avea în vedere un alt tip de ordine mondială decât cea bazată pe „echilibrul de putere” – una bazată pe democraţie, securitate colectivă şi autodeterminare. La sfârşitul lucrărilor, preşedintele s-a prezentat cu un set de principii, paisprezece de toate, care rezumau condiţiile în care se putea încheia pacea.
Expresia idealismului lui Wilson era materializată în acele „Paisprezece Puncte” prezentate în faţa Congresului, la 8 ianuarie 1918. Printre ele figurând: diplomaţia deschisă, liberul acces la mare, dezarmare generală, înlăturarea barierelor comerciale şi înfiinţarea Ligii Naţiunilor. Proiectul Ligii Naţiunilor era un concept esenţialmente american, ce reflecta perfect viziunea americană asupra ordinii mondiale.
Pe baza acestui document, popoarele Europei Centrale şi de Est au prins curaj în a-şi susţine cererile de emancipare. Românii au beneficiat în mod direct de principiile enunţate de Woodrow Wilson. Punctul al 11-lea făcea referire directă la teritoriul României, care trebuia „evacuat” iar „independenţa economică şi integritatea politică ar trebui garantate la nivel internaţional”
Transilvania era şi ea în situaţia complicată a unei provincii la răspântie de vremuri. Pentru ea, chiar locuitorii trebuiau să se decidă, dacă vor să se unească cu România, să fie independentă sau într-o federaţie. La 18 octombrie, într-o cuvântare ţinută în atmosfera tensionată a parlamentului ungar, Al. Vaida-Voievod a rostit cuvintele care aveau să declanşeze furia deputaţilor ostili, gata să-l linşeze: „Naţiunea română aşteaptă şi pretinde, după multe suferinţe de veacuri, afirmarea şi valorizarea drepturilor ei nestrămutate şi inalienabile la deplina viaţă naţională.” Deputatul a făcut atunci apel la Declaraţia lui Wilson, iar discursul său, citând-o, a fost cel mai scurt din istoria deputăţiei sale. Şi cel mai eficient.
Politicienii români din Transilvania au realizat imediat că poziţia SUA la încheierea păcii le-ar putea fi favorabilă şi s-au întrunit la Arad în casa avocatului Aurel Lazăr.
Asta s-a petrecut într-o zi de sâmbătă. Liderii adunaţi în casa lui Aurel Lazăr trebuiau să decidă modalitatea în care românii îşi puteau îndeplini doleanţele lor naţionale în situaţia înfrângerii şi destrămării iminente a statului în care încă mai trăiau. Întrunirea a avut loc în salonul dinspre curte al casei lui Aurel Lazăr. Au participat doctorul Teodor Mihali, dr. Alexandru Vaida-Voevod, dr. Ştefan Cicio-Pop, Vasile Goldiş, Ioan Suciu, dr. Gheorghe Popovici, Gheorghe Crişan, Nicolae Ivan, dr. Ioan Ciordaş, Ioan Nedelcu, Gheorghe Dobrin, dr. Nicolae Cornean şi alţii. „Declaraţia de autodeterminare de la Oradea”, semnată în casa avocatului arădean, a fost cel mai important document al românilor vremii în care se regăsea conceptul de autodeterminare şi principiile de drept internaţional statuate de preşedintele Wilson.
„Vasile Vodă” wilsonianul
În 27 noiembrie 1918, arhiereul greco-catolic Vasile Suciu dă o Circulară pastorală , prin care anunţă prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar, subliniind dreptul popoarelor la autodeterminare, urmând principiile preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Thomas Woodrow Wilson. În circulara aceea, Vasile Suciu dădea îndrumare preoţilor şi credincioşilor: „Faceţi-vă Sfaturile voastre naţionale române în fiecare comună românească şi faceţi-vă gărzile voastre naţionale române supuse nemijlocit Sfatului Naţional Român comunal. Cu ajutorul acestora păziţi rânduiala […] prin aceasta ordon tuturor, fraţilor preoţi, ca în toate slujbele bisericeşti şi dumnezeieşti să fie pomenit Sfatul Naţional Român”.
În castelul mitropolitan de la Blaj, „s-au conturat pentru întâia dată proporțiile și hotărârile Adunării Naționale de la Alba Iulia în sfatul de canonici și ofițeri ai regelui românesc”, pentru înfăptuirea Unirii Ardealului cu Patria Mamă.
În calitate de membru al Consiliului Național Român Central, Vasile Suciu a participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918, unde s-a adoptat hotărârea unirii Transilvaniei cu România. El a devenit primul mitropolit greco-catolic al României Mari. Nicolae Iorga era foarte impresionat de acest teolog vizionar, îi admira foarte mult tăria de caracter, cutezanța și inteligența. El îi spunea „Vasile Vodă”.
Victimele „colaterale”
În aprilie 1917, guvernul Ionel I. C. Brătianu decide ca Vasile Stoica, analist politic şi diplomat, să plece împreună cu preşedintele Ligii Culturale, Vasile Lucaciu, şi cu preotul Ioan Moţa în SUA, pentru a prezenta opiniei publice americane motivele pentru care România a intrat în război, precum şi pentru înrolarea voluntarilor transilvăneni din SUA într-o legiune sub drapel american (peste 15.000 de oameni), pentru frontul din Franţa.
Vasile Stoica era colaborator al cotidienelor americane The New York Times, The Washington Post, The New York Herald Tribune, The New Republic, The Literary Digest şi a cooperat cu membrii emigraţiei române din SUA pentru cauza naţională.
În iulie 1917, este primit de şeful Departamentului de Stat al SUA, Robert Lansing, şi de titularul Apărării, N. Baker, pentru ca la sfârşitul anului 1917, cu prilejul ţinerii unor conferinţe, să-l întâlnească şi pe Theodor Roosevelt. Activitatea diplomatică a lui Vasile Stoica a crescut în importanţă şi în intensitate începând din anul 1918, şi datorită susţinerii pe care a avut-o din partea Legaţiei României din Washington nou înfiinţate, unde a avut ocazia să stabilească strânse raporturi cu viitori liderii ai Cehoslovaciei, Poloniei şi Serbiei: Thomas G. Masaryk, Ignacy Paderewski, H. Hinkovici.
Împreună cu cei trei a participat la întâlnirea de nivel înalt de la Casa Albă în 20 septembrie 1918, cu Woodrow Wilson. Se consideră că informaţiile privind România, pe această cale au ajuns la preşedintele american, astfel încât, în declaraţia sa de principii, va face referiri precise la România.
Vasile Stoica a participat, în calitate de cofondator, la înfiinţarea Ligii Naţionale a Românilor din America, fiind ales preşedinte. Liga a fuzionat, în data de 13 septembrie 1918, cu Comitetul Naţional Român din Transilvania şi Bucovina, fondat, în 17–30 aprilie 1918, la Paris, sub preşedinţia lui Traian Vuia. În februarie 1919 a participat ca ofiţer de legătură între delegaţiile engleză şi americană, la Conferinţa de Pace de la Paris, la propunerea lui Ion I C Brătianu, tocmai pentru că era deja cunoscut de delegaţia americană.
În 1921 intră în Ministerul Afacerilor Străine din Bucureşti, unde devine, în perioada 1930 – 1936, ministru plenipotenţiar la Tirana şi Sofia. Apoi va fi ambasador în Ţările Baltice. În perioada 1939 – 1945 a fost secretar general al Ministerului Afacerilor Externe, iar în 1946, dr. Petru Groza îl trimite şi de data aceasta la Conferinţa de Pace de la Paris pentru a susţine cauza României ca ţară cobeligerantă.
Istoria pentru el se repetă, dar se şi apropie de final. La instaurarea comunismului în România, Vasile Stoica refuză să se înscrie în Partidul Muncitoresc Român şi pentru aceasta va fi ţinut în detenţie timp de şapte ani. În 1957 este arestat din nou şi condamnat la 10 ani de închisoare. Moare doi ani mai târziu la închisoarea Jilava. Confirmând ce se spune despre faptele bune: că ele nu rămân niciodată nepedepsite.
Ce a rămas
Concepţiile lui Wilson erau greu de înţeles în epocă. Traumele războiului şi lipsa exerciţiului democratic i-a făcut pe beligeranţi să nu poată negocia pacea aşa cum s-ar fi dorit. Nemulţumiţi, americanii nici n-au ratificat pacea. Liga Naţiunilor n-a ieşit exact cum o visa Wilson, dar din ea s-a creat ONU de astăzi.
Pentru contribuţia sa la reaşezarea lumii, la crearea unor state precum Polonia, Cehoslovacia, România, Serbia, Woodrow Wilson a primit în anii de după război mai multe premii şi titluri.
În 1919 a primit Premiul Nobel pentru Pace, apoi Ordinul Vulturul Alb, va primi şi titlul de doctor honoris causa din partea Universităţii din Varşovia şi a celei din Cracovia.
În Praga există un bulevard care-i poartă numele, Wilsonova. Un hotel de cinci stele cu 53 de camere, Occidental Praha Hotel, aflat lângă Muzeul Naţional şi Opera de Stat. Acolo are şi o statuie-monument ridicată în 1926 şi refăcută în 2011. La Varşovia, o piaţă îi poartă numele şi în Poznan, un parc. La Paris un bulevard şi la Strasburg o stradă. În Paracin – Serbia şi în Banja Luka – Bosnia şi Herţegovina mai are străzi.
La Bucureşti nu există niciuna şi niciun monument. Exista o stradă Wilson, dar i-au schimbat numele în Dem I Dobrescu. În 1933 s-a inaugurat o clădire căreia în mod popular i s-a spus „Blocul Wilson”. A fost conceput de arhitectul State Baloşin, finanţat de Compania Creditul Agricol şi făcea parte din avangarda art deco a oraşului, printre primele edificii înalte de pe axa Universitate – Romană. Mai ales colţul era spectaculos, el aminteşte de arhitectura americană a epocii. La ultimul etaj se spune că exista o sală de sport în interbelic. A fost afectat de cutremure, dar le-a supravieţuit. În 1989, un nou strat de istorie s-a adaugă peste blocul Wilson, când faţada i-a fost ciuruită de gloanţe în timpul evenimentelor din decembrie. Unele urme de gloanţe sunt vizibile şi azi. Blocul este încă în picioare, mai puţin popular, mai puţin wilsonian.
Doar la Iaşi a fost inaugurat recent Parcul Prieteniei Româno–Americane „Woodrow Wilson” şi Aleea Lt.col. Henry Watkins Anderson. S-a spus cu acea ocazie că ele reprezintă o recunoaştere a rolului decisiv al Statelor Unite în stabilirea câştigătorilor Primului Razboi Mondial, dar si în redesenarea hărţii Europei pe principii solide, după război.
La Bratislava: „Invazia cehă în WilsonCity”
„Bine aţi venit la Wilson Stadt, un oraş central european independent de 400.000 de germani şi maghiari şi câţiva slovaci aruncaţi în bună măsură. Numit după preşedintele american Woodrow Wilson în 1919, după evitarea cu succes a anexării de către Cehoslovacia. Ideea mi-a părut fascinantă în momentul în care Republica Slovacă era foarte izolată de Occident şi de lume; era o ţară foarte închisă, foarte populistă, foarte naţionalistă, iar guvernul nostru era frustrant pentru mine. Şi cumva am redescoperit această idee despre Wilson City de la începutul Cehoslovaciei şi am devenit fascinat de ea.
Povestea este o istorie alternativă a oraşului în care m-am născut şi care-mi place atât de mult. Ideea este că, după 1923, istoria a mers un pic diferit, iar oraşul Wilson încă mai există. Unele lucruri sunt diferite, cu rezerva obişnuită a science fiction-ului, este un oraş independent, multicultural, iar Cehoslovacia este doar o ţară vecină”, spune autorul ficţiunii literare, Michal Hvorecký.
El explică faptul că ideea oraşului Wilson este parte a unei mişcări de recuperare a unei părţi din spiritul pierdut al oraşului.
„Cred că popularitatea lui Wilsonov este legată de visul pierdut al multiculturalismului pe care l-am avut aici. Chiar şi în perioada interbelică, era normal să treci într-o singură zi dintr-o familie germană la alta maghiară şi alta slovacă. Şi acest lucru s-a pierdut aproape în totalitate după cel de-al doilea război mondial şi mai ales după ce a început regimul comunist, pentru că au susţinut ideea unui stat naţional: mai întâi, naţiunea cehoslovacă, mai târziu, naţiunea slovacă. Am ucis majoritatea evreilor noştri, i-am trimis pe nemţi de aici, am mutat maghiarii în mediul rural din Sud sau chiar peste Dunăre. Şi această mare parte din istoria oraşului Bratislava a dispărut pur şi simplu. Şi cred că pentru mulţi este destul de atractiv să încerci să găseşti modalităţi de a te conecta cu trecutul ăsta. O mulţime de activităţi în domeniul artei şi al arhitecturii redescoperă această lume pe care am distrus-o. Şi cred că Wilsonstadt face parte din această mişcare.” În realitate, în 1919 a existat propunerea ca oraşul vechi să se numească Wilson Stadt. Dar n-a ieşit, nu s-a numit aşa, ci Bratislava, Numai că, în imaginarul colectiv, ideea a rămas şi mulţi îl vedeau ca pe un Wilson Stadt: oraş multicultural, deschis şi drept cu toţi locuitorii, aşa cum era cunoscută concepţia despre viaţă şi politică a lui Wilson.
După căderea comunismului, tânărul scriitor slovac dezgroapă povestea şi scrie un roman inspirat după această ficţiune colectivă. Îşi imaginează pe fondul creşterii naţionalismului, izolaţionismului şi xenofobiei, o invazie a cehilor în acest oraş universal care trăia independent şi liber având Cehia drept vecină. Şi legenda este întreţinută de „dovezi”, cum se întâmplă de obicei: există un vas maritim care străbate şi astăzi mările lumii şi care poartă numele „Wilson Stadt”.
PS: Poate vă întrebaţi ce s-a întâmplat cu bucătarul vietnamez de la Hotelul Ritz şi cererea lui, pentru că Regina, după cum ştiţi, a câştigat. El n-a obţinut ce dorea. Petiţia lui n-a fost rezolvată atunci. Mai târziu, el va fi cunoscut în istorie ca Ho Chi Minh. Iar Vietnamul avea să-şi câştige independenţa mult mai târziu, după încă un Război Mondial.
Epilog: Ceva se schimbă
La o masă rotundă organizată în 8 ianuarie anul acesta la București, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la citirea Declarației de către Wilson în fața Congresului, istoricul Bogdan Murgescu considera că „Europa de azi se desparte în multe privințe de Wilson, chiar dacă nu a fost o creație în întregime wilsoniană. A fost o combinație a ideilor lansate atunci și a unor aspirații naționale, pe fondul unui joc geopolitic mai complex. Ceea ce se vede astăzi este faptul că unele țări din regiune se despart de unele noțiuni de progres, pe care acum 100 de ani le aducea declarația lui Wilson. Din păcate, merg spre viziuni tot mai iliberale, mai oligarhice şi, într-un fel, mai paseiste. Riscurile sunt în primul rând pentru cetățenii acestor țări, de a se vedea confruntați cu guvernări tot mai opresive. Până la urmă, a fi confruntat cu arbitrajul celor puternici și influenți este ceva la fel de rău ca şi opresiunea internă. Apoi, există riscul subminării unor valori ale comunității euroatlantice, clădite după cel de-al doilea război mondial și la care statele din regiune au devenit parte, gradual, după căderea regimurilor comuniste.”
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
