Suntem obișnuiți să spunem că Revoluția din decembrie 1989, care a dus la căderea regimului comunist condus de Nicolae Ceaușescu, a fost susținută de întreg poporul român. Nu este adevărat. Sub comunism au fost oameni și instituții care au dus-o foarte bine. Și care nu s-au resemnat ușor cu pierderea pozițiilor și privilegiilor.
Din păcate, regimul politic instalat după decembrie 1989 a permis– dacă nu cumva chiar a încurajat – menținerea în zona apropiată de decidenții politici a unora dintre nostalgicii vechiului regim comunist. Toate formele de susținere s-au făcut dincolo de ochiul publicului, pe culoarele puterii în care mulți oameni pătați au vrut ca societatea să uite de ceea ce fuseseră și făcuseră în timpul comunismului. Era nevoie de haine noi, de pe care să fie curățate petele comunismului.
Apoi, felul în care s-a produs procesul de privatizare – proces inevitabil în contextul trecerii la economia de piață – a dat curaj nostalgicilor în a critica problemele create de economia de piață, în principal acelea legate nesiguranța locului de muncă, de salarizarea scăzută și, prin contrast, de ridicarea peste noapte a unei clase de oameni de afaceri care nu au ezitat să își exhibeze bunăstarea proaspăt obținută, dar care erau esențiali pentru funcționarea economiei libere.
Faptul că economia dirijată specifică regimului comunist, ai cărei apologeți au fost nostalgii, nu ar fi rezistat după decembrie 1989 a fost trecut complet sub tăcere de către aceștia. Iar economia comunistă nu ar fi rezistat întrucât îi dispăruse principala piață, odată cu eliminarea regimurilor comuniste dirijiste din statele care participaseră până atunci la Tratatul de la Varșovia și la Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER).
Citește și: Cine sunt viitorii senatori din partidul lui Șoșoacă
În prima parte a anilor ‘90, mulți dintre nostalgici au fost reciclați în diverse forme de exercitare a puterii în noua Românie, iar aceasta în pofida faptului că în mod public statul român clama interesul pentru aderarea la Uniunea Europeană și la NATO. Așa se poate explica de ce în prima parte a anilor ’90 acțiunea propriu-zisă a guvernului se abătea de la litera și spiritul a ceea ce fusese înscris în chiar programul de guvernare aprobat de parlament. Pentru cei care își aduc aminte de dezbaterile politice de atunci, este poate util să semnalăm eșecul diplomatic înregistrat în 1995 de România față de ceea ce atunci a primit numele de „Planul Balladur”, cu precizarea că planul respectiv condiționa aderarea la UE de rezolvarea diferendelor cu statele vecine, adică un obiectiv pe care astăzi îl considerăm ca absolut firesc. Numai că atunci guvernul român, condus de Nicolae Văcăroiu, era condiționat de susținerea parlamentară din partea unor partide naționaliste și xenofobe, dintre care se remarca Partidul România Mare, ceea ce făcea aproape imposibilă reconcilierea româno-ungară. Că spiritul și componența acelor partide se regăsesc în acțiunea pretins suveranistă a partidului AUR de astăzi este o realitate care nu poate fi contestată. Citiți numai pagina a doua din săptămânalul „România Mare” din anii 90 și vă veți convinge.
Din rezerva de cadre a nostalgicilor care au fost chemați să se ocupe guvernarea României democrate a făcut parte domnul Călin Georgescu! O biografie descărcată de pe pagina de internet a Universității din Pitești, unde domnul Georgescu funcționează din 2021 în calitate de cadru didactic asociat, ilustrează – dincolo de existența unor goluri temporale – un parcurs profesional care susține pe deplin ideea că promovările oculte au jucat un rol important ascensiunea domniei sale. Și las de o parte faptul că probabil a fost o stângăcie menționarea studiilor de master absolvite în 1986 la instituția care astăzi se numește USAMV, în condițiile în care studiile de masterat au fost introduse în România după 1990.
Ceea ce contează este că domnul Georgescu, care lucrase în perioada 1986-1990 ca inginer la „I.E.E.L.I.F. (sucursala ISPIF)” din Făgăraș, a fost găsit drept persoana potrivită să ocupe în 1991 poziția de șef al Biroului Senatorial de Mediu, să fie încadrat în 1992 pe funcția de consilier al ministrului la Ministerul Mediului, iar în 1997-1998 să devină secretar general la același minister. După un timp, în 2004-2005 îl găsim director al Direcției Organizații Economice Internaționale din Ministerul Afacerilor Externe, deși nu era diplomat de carieră și, drept urmare, se afla în contradicție cu prevederile Legii 269 din 2003 privind Statutul Corpului Diplomatic și Consular al României.
Mai important, însă, este faptul că în perioada 2011-2013 domnia sa a funcționat în calitate de „raportor special al ONU pentru efectele adverse ale transportului de produse și deșeuri toxice și periculoase asupra drepturilor omului”. Ceea ce nu spune domnul Georgescu este faptul că domnia sa a obținut acea poziție din partea Consiliului ONU pentru Drepturile Omului, dar la propunerea României și pe baza unei campanii de obținere a susținerii din partea altor state care a fost desfășurată de MAE. Pentru că pozițiile de acest tip în cadrul instituțiilor din sistemul ONU nu pot fi obținute într-un alt mod.
Dar cum se face că domnul Georgescu, modestul inginer de la Făgăraș, a ajuns să fie favoritul sistemului? Răspunsul este simplu: pentru că domnia sa este un produs românesc (nu rus, nu american) din galeria de nostalgici ai regimului comunist. Iar ca traiectoria sa să fie accelerată era nevoie de un propulsor puternic, care s-a numit Mircea Malița.
Pentru absolvenții de studii superioare din anii 70 și 80 numele Mircea Malița este probabil familiar. Cursurile de Economie politică și de Socialism științific făceau mereu referire la lucrări apărute în colecția Idei contemporane a Editurii politice, iar acolo se regăseau titluri (precum lucrarea „Omenirea la răspântie”, scrisă de Mihajlo Mesarovic și Eduard Pestel) care reprezentau rapoarte către Clubul de la Roma, adică acea instituție de intersecție culturală între Est și Vest în timpul Războiului Rece. Iar Mircea Malița, dincolo de poziția de demnitar comunist, era reprezentantul României în Clubul de la Roma, dar și susținătorul lui Călin Georgescu atât în raport cu instituția amintită cât și cu autoritățile statului român.
Problema pentru domnul Georgescu este că a primit de la Mircea Malița nu numai susținerea ocultă, ci și întreaga concepție comunist nostalgică pe care acesta din urmă a nutrit-o. Mai mult încă, înainte să treacă în eternitate, Malița – care era, evident, o personalitate culturală remarcabilă, membru al Academiei Române – nu a ezitat să dea glas nemulțumirii sale față de transformarea României post-1989, punând bazele unei forme stranii de suveranism românesc (a se vedea interviul cu titlul „Mircea Malița: România şi-a cedat suveranitatea!”, apărut în „QMagazin”, la 26 mai 2018).
În interviul lui Malița se regăsesc toate tezele candidatului Georgescu de astăzi: ostilitatea față de NATO, neacceptarea principiilor fondatoare ale Uniunii Europene, atitudinea îngăduitoare față de politica agresivă a Rusiei, respingerea prezenței capitalului străin în economia românească. Dar mai presus de toate, ideea că România post-1989 și-ar fi pierdut suveranitatea, Georgescu susținând promovarea interesului național prin izolarea țării.
Totuși, domnul Georgescu este un epigon al lui Mircea Malița. Nu a scris mai nimic după ce în 2018 Malița a plecat dintre noi, iar ceea ce scrisese înainte (oricum discutabil din unghiul accentului negaționist la adresa evoluției societății românești, dar și al propunerilor formulate) era sub influența covârșitoare a gândirii maestrului său. În plus, a adăugat elemente de natură personală, de la formula apei la problema pasului făcut de om pe lună, de care nu cred că Malița ar fi fost mândru.
Domnul Georgescu este, deci, un comunist nostalgic, care profită de faptul că cea mai mare parte a votanților de acum nu au cunoscut, ca adulți, realitățile sistemului comunist. Acele realități erau definite de sărăcie, abuz politic, prezența obsesivă a Securității și izolare internațională. La discursul găunos așa-zis suveranist, candidatul Georgescu a adăugat însă folosirea abilă a tehnicilor de manipulare prin rețelele de socializare, plus o pregătire specială cu privire la felul în care imaginea sa este transmisă în mediul online. El nu va susține însă nici o conferință de presă, întrucât o eventuală supunere la întrebările ziariștilor ar putea arunca în aer și bruma de program politic pe care l-a intitulat pompos „Hrană, apă, energie”, dar care s-ar centra pe … spiritualitate.
Nostalgia comunistă este, cum vedem, demagogică, și numai cetățenii pot să-i pună capăt la vot, în măsura în care ei înțeleg farsa în care vrea să-i tragă Călin Georgescu.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
