Aurora Liiceanu, cunoscută scriitoare și cercetătoare de la Institutul de Psihologie al Academiei Române, explică pentru Deutsche Welle de ce e atât de dificilă în România relația femeilor cu politica.
DW: Cel mai recent raport făcut de World Economic Forum arată că România a căzut în ultimii 15 ani de pe locul 79 pe locul 129 în ceea ce privește reprezentarea echitabilă a femeilor în deciziile politice. Cauza e tradiția misogină sau o dezvoltare întârziată, o întârziere a modernității?
Aurora Liiceanu: Cred că societatea românească e rămasă în urmă din acest punct de vedere, dar nici vocea femeilor nu e suficient de puternică. E greu de spus, dacă în acest moment este vreo femeie reprezentativă pentru politica autohtonă. Nu cred că există.
Femeile nu se manifestă destul, iar ceea ce se întâmplă în interiorul vieții de partid nu se vede dinspre public pentru a putea ști ce raport există între femeile și bărbații unei formațiuni politice la diferite niveluri de putere.
Am înțeles că fiecare partid are organizații destinate femeilor și problemelor sociale legate de femei, dar nu am văzut pe nimeni care să se ridice în mod natural din aceste organizații, să fie vocală și să se impună cu idei și programe destinate cu adevărat femeilor obișnuite.
Vreți să spuneți că în partidele de azi nu există cu adevărat militante. În trecut au existat, însă, mișcări de emancipare, în perioada interbelică, dar nu numai. Apoi, începând cu 1980, reprezentarea femeilor în Marea Adunare Națională era de 30%, aproape dublu față de parlamentul actual. Era vorba, înainte de 1989, despre o demonstrație egalitaristă și de emancipare sau femeile participau cu adevărat la exercitarea puterii politice în regimul comunist?
Mișcarea de emancipare care a propulsat-o, de pildă, pe Elena Văcărescu ca secretar general al Asociației Române pe lângă Societatea Națiunilor pentru o lungă perioadă, în interbelic, s-a stins după aceea. În ultima perioada a comunismului se spunea că ascensiunea femeilor în politică era destul de controlată, direct sau doar indirect, de Elena Ceaușescu.
Au apărut o serie de mărturii care sugerează cât de mult le respingea pe femeile atrăgătoare și cochete. S-a vorbit mult despre ura ei față de actrița Violeta Andrei căsătorită încă din anii 60 cu viitorul ministru de Externe, Ștefan Andrei.
E adevărat, deci, că Elena Ceaușescu a controlat ascensiunea femeilor în viața publică, încercând să le pună piedici celor mai arătoase decât ea și să le lase culoar liber doar celor care nu-i depășeau nivelul, inclusiv din punct de vedere intelectual.
Aduceți-vă aminte că exista un prototip al activistelor Partidului Comunist: un pic plinuță, cu cocul acela aflat la modă printre ele, cu deux-piece-ul acela urât. Activista trebuia să-și denigreze cât mai mult feminitatea, să nu cumva să pară frumoasă, stilată, glamour sau vampă. Pe vremea cuplului Ceaușescu, nu s-ar fi putut lansa Elena Udrea cu pantofii ei stiletto și cu hainele ei provocatoare.
Citește și: Dascăl: „Copiii trebuie să simtă că doamna lor învățătoare nu poate fi înlocuită de niciun dispozitiv electronic”
Se vorbea după 1990 despre imensa influență negativă a Elenei Ceaușescu asupra politicii anilor 80. A avut influență și după căderea comunismului?
Cred că a fost, într-adevăr, un fel de voce înăbușită a mentalului colectiv, care a respins ideea femeii de tip activist și a mizat după aceea mai mult pe feminitate și cred că acest lucru a asigurat cumva introducerea excesivă a femeilor în politică folosind calea prezenței fizice agreabile în detrimentul altor calități. După 1990, femeile au înțeles că nu trebuie să arate ca activistele și au internalizat acest standard.
Acest complex Elena Ceaușescu a avut la începutul anilor 90 un efect de blocare a afirmării femeilor în politică?
Da, s-a mers pe ideea că trebuie să schimbăm totul. Era perioada în care femeile au putut vedea cum evoluează personajul Emma Harte în filmul Prețul succesului și a apărut și ingredientul mimării masculinității. Azi, această tendință a căzut complet, iar femeile nu-i mai imită pe bărbați, poate chiar avem de-a face cu o expansiune excesivă a feminității, în general, dar mai ales în dimensiunea comercială a lucrurilor.
Vedem că femeile au preluat de la bărbați pantalonii, iar vestimentația are un rol social extraordinar: observăm că toate marile femei politice sunt în zilele noastre în pantaloni de la Hillary Clinton încoace până la Ursula von der Leyen. Aici nu e doar mimetism, ci și o comoditate care salvează inclusiv timpul femeilor, preocuparea cu ciorapii problematici și tot restul. Azi, la noi la țară au ajuns și femeile în vârstă să poarte pantaloni de trening.
E o formă de emancipare?
Nu. E mai degrabă o contagiune, nu o atitudine, nu e ceva care pune în legătură interiorul unei persoane cu exteriorul ei: e o comoditate și un mimetism.
Dar dacă mimetismul e atât de răspândit, de ce n-ar accepta și românii un șef de stat femeie, cum au mai multe state nordice, sau aşa cum frâiele puterii le-au deţinut în Germania și Marea Britanie femei?
Cred că suntem oarecum pregătiți, printr-un soi de contrast intern-extern. Singura femeie care este mai vizibilă și care a intrat în mentalul colectiv ca personaj care poate juca inclusiv rol politic e Laura Codruța Kövesi.
Dar și aici e o explicație: la români contează foarte mult dacă ești văzut bine în exterior, suntem atât de pesimiști în ceea ce privește evaluarea internă, încât atunci când te impui pe plan european sau internațional, deja capeți un bonus de credibilitate și de imagine.
Dintotdeauna, la noi se spune că dacă rămâi în țară nu faci mare lucru. Apoi, sunt celebre cazurile lui Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, care spuneau că dacă rămâneau în România nu se întâmpla nimic cu ei. Contrastul legat de succesul celor din afară și anonimatul celor rămași spune totul: spre exemplu între Constantin Noica și colegii săi de generație plecați în străinătate.
Străinătatea pentru români e un mod de evaluare mult mai bun și mai important, inclusiv prin comparație cu cei care devin celebri în propria lor țară.
Spuneți deci că societatea românească e pregătită pentru acest salt, de a accepta o femeie președintă.
Da, în măsura în care acea femeie este validată în afară. Evaluarea internă nu e importantă pentru că oamenii sunt sătui de cumetre, amante, nepoate, neveste, fiice și de felul cum sunt promovate. Promovarea în familie e ceva foarte statornic la noi, uitați-vă în showbiz unde e mai transparent: mulți dintre cei ajunși pe val, indiferent cum, prin muncă sau noroc, își împing copiii către celebritate folosind toate ingredientele tradiționale.
Chiar și în Franța, biografia unui bărbat este mai puțin spectaculoasă decât a unei femei, despre care mult mai repede se descoperă legăturile care au ajutat-o să devină celebră.
Acest raționament face parte din instrumentarul misogin, ca și cum o femeie nu poate răzbi pe cont propriu și are mereu nevoie de proptele.
Așa e, media scormonește mereu mai mult despre cum a ajuns o femeie într-o funcție. În același timp îmi aduc aminte când am lucrat la o cercetare despre 100 de femei de succes și am descoperit că într-adevăr foarte puține erau pe picioarele lor și ajunseseră sus pe speze proprii.
Cele mai multe fie porniseră o afacere în tandem cu un bărbat, fie că erau fiice, neveste, nepoate etc. Există destul de comun în societatea noastră modelul femeii care folosește bărbatul pentru ascensiunea ei socială
Există, însă, și prejudecata pornită din tradiția nepotismului despre care vorbeați, că o femeie nu poate face singură carieră și că are nevoie mereu de cineva să o împingă în față.
E adevărat ce spuneți, există această prejudecată. Dar e adevărat și reversul, femeile care se ridică folosindu-se de bărbați devin complice la situația lor, niciuna nu merge să se afirme în afară și preferă să rămână aici pe plasa socială care le susține.
Media are vina ei în această ecuație, fiindcă nu promovează femeile care s-au realizat prin ele însele, care au reușit în afară, care prin muncă au ajuns unde sunt.
În primul parlament post comunist femeile erau sub 1%, astăzi sunt sub 20%, în ritmul acesta România ar avea nevoie de 75 de ani pentru a ajunge să aibă un parlament în care jumătate să fie femei.
Paritatea este dificilă și greu de impus: nu ar trebui să preferăm o femeie doar fiindcă e femeie sau dacă în locul ei am putea avea un bărbat mai calificat. Cotele sunt problematice, paritatea nu trebuie impusă, trebuie câștigată, trebuie să vină din realitate.
Să apară femei bune, calificate, militante, doritoare să schimbe țara, nu să trebuiască partidele să scormonească după ele.
În multe state s-a ajuns la această soluție prin cote obligatorii de femei pe listele eligibile ale partidelor, de ce n-ar funcționa și la noi?
Ar fi o soluţie cotele obligatorii de femei pe listele eligibile ale partidelor?
La noi aceste cote n-ar aduce în parlament modificări substanțiale, ar fi doar de formă, ar fi ca în perioada comunistă în care la diferite facultăți cereau la admitere dosare sociale, iar cei cu origini sănătoase, indiferent cât știau, primeau câteva puncte în plus, în detrimentul celor care nu aveau dosare bune, dar erau bine pregătiți.
Îmi aduc aminte că 80 sau 90 % dintre admiși trebuiau să aibă origine sănătoasă. N-ar trebui să impunem femei, ci să învățăm femeile să se impună.
Aurora Liiceanu este scriitoare și cercetătoare la Institutul de Psihologie al Academiei Române şi a predat și la universități din Franța și Canada.
Prelurare Deutsche Welle!
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Foto: Oana Pavelescu / Inquam Photos
