Alegerile prezidențiale din 2024 sunt mai pasionante decât am fi crezut la începutul acestui an. Și nu aveam mari așteptări, întrucât ce s-a întâmplat în trecut nu ne oferea motive de speranță. Iar prezentul nu arăta deloc bine.
Acum, însă, cunoaștem candidații. Sunt 14 la număr, dar mulți dintre ei sunt candidați de conjunctură sau nesemnificativi. Unele nume sunt respectabile (vezi Cristian Diaconescu), altele puțin excentrice (de pildă Kelemen Hunor și Ana Birchall), iar cele mai multe sunt, de fapt, foarte puțin cunoscute marelui public. Nota comună este că ei vor lua puține procente de vot, cu singura consecință că vor putea crea deranj pentru marii competitori. Iar marii competitori sunt aceia care reprezintă principalele curente politice din viața politică actuală.
Dintre candidații cu relative șanse de a accede în turul al doilea al alegerilor prezidențiale nu voi insista asupra președintei USR, Elena Lasconi, și nici asupra președintelui AUR, George Simion. Foarte diferiți prin ceea ce gândesc și fac, Lasconi și Simion nu au de fapt strategie de atragere a potențialilor votanți de pe alte culoare politice, ceea ce argumentează concluzia că și unul și celălalt sunt în principal interesați să crească cota de susținere pentru partidele lor la alegerile parlamentare.
Citește și: Despre cum și cu cine se face politica externă a României. Selectarea ambasadorilor
În cazul lui George Simion este totuși necesară o precizare. Ideea că liderul AUR ar putea fi avantajat de descalificarea de către Curtea Constituțională a fostei sale aliate, Diana Șoșoacă, nu este de natură să producă mutații majore, dată fiind adversitatea consistentă dintre cei doi și, mai ales, dintre susținătorii lor. Mai mult însă, procentele umflate în sondaje ale liderului AUR se vor putea risipi în măsura în care rafalele de mesaje demagogice (de tipul milionului de locuințe de 35.000 euro, versiunea modernă a sloganului legionar „omul și pogonul”) vor fi percepute în dimensiunea lor reală de către votanți odată cu derularea campaniei electorale.
Drept urmare, candidații reali și cu șanse sunt aceia generați de cele două curente politice majore, adică de către social-democrați și de liberali. Aici vine însă partea interesantă: deși PSD și PNL și-au desemnat fiecare dintre ele candidatul propriu, acel candidat nu este singur pe culoarul său.
În ceea ce privește situația PSD, lucrurile par a fi clare numai la prima vedere întrucât social-democrații l-au validat pe actualul președinte al partidului, Marcel Ciolacu. Totuși, ascensiunea fulminantă a acestuia în partid pe fundalul degringoladei din PSD după arestarea lui Liviu Dragnea în luna mai 2019 și modul chirurgical în care el a speculat perioada pandemiei pentru relansarea PSD în ochii electoratului nu au cum să ascundă slăbiciunile domnului Ciolacu: ținută intelectuală modestă pentru un eventual interlocutor al marilor lideri politici europeni (și nu este numai problema stăpânirii limbilor străine), evoluție dubioasă în anii tranziției (a se vedea aici problema obținerii certificatului de revoluționar) și un trecut îndoielnic în aparatul de partid. Viclenia înnăscută a domnului Ciolacu este, poate, o trăsătură apreciată la nivelul activului actual al PSD (să nu uităm că pentru acest partid este ilustrativ cazul portbagajului lui Dumitru Buzatu), dar ea nu corespunde nivelului de pretenții presupus de poziția de șef al statului.
Slăbiciunile lui Marcel Ciolacu au fost sesizate de un fost președinte PSD, Mircea Geoană, care își promovează de mai mult timp candidatura prezidențială din poziția de independent, cu insistență pe statura sa internațională oferită de deținerea până de curând a funcției de secretar general adjunct al NATO. Este însă evident că fostul președinte PSD are așteptarea ca grosul susținerii pentru domnia sa să vină tocmai din partea electoratului social-democrat, iar umbrela de independent să îi procure procente de susținere din alte bazine electorale care să îl facă competitiv în cazul unei eventuale accederi în turul doi al alegerilor prezidențiale.
Citește și: O campanie prezidențială aspră într-o Americă divizată: Trump și Harris sunt cap la cap
De fapt si Marcel Ciolacu și Mircea Geoană se află pe culoarul social-democrat. Este un fapt bine cunoscut că parcursul politic al domnului Geoană este integral legat de partidul creat de Ion Iliescu. Domnul Geoană datorează PSD, în diversele forme de organizare post-1989 ale acestui partid, toate pozițiile deținute: desemnarea ca ambasador la Washington în 1996, numirea ca ministru de externe în 2000, alegerea ca președinte al Senatului în 2008, promovarea în calitate de candidat la alegerile prezidențiale din 2009 (pierdute de domnul Geoană exclusiv pe mâna sa) și, trebuie spus și acest lucru, obținerea poziției de secretar general adjunct al NATO în 2019.
Mircea Geoană este, deci, un produs al social-democrației românești actuale, iar legarea numelui său de PSD reprezintă de fapt un pericol de moarte pentru speranțele politice ale domnului Ciolacu. Este adevărat, însă, că pentru actualul președinte PSD se aplică o regulă nescrisă din lumea șahului: nimic nu te ajută mai mult decât greșelile adversarului. Iar domnul Geoană face greșeli pe bandă rulantă, cu consecința alienării acelor segmente de orientare politică diferită care l-ar putea ajuta într-un eventual al doilea tur al prezidențialelor.
La liberali, situația este oarecum similară. PNL și-a validat și el prezidențiabilul în persoana actualului președinte de partid, Nicolae Ciucă. Dar candidatul ales nu prea are de-a face nici cu politica, nici cu liberalismul. Domnul Ciucă are dificultăți de exprimare liberă în spațiul public, și-a înfundat onorabilitatea de militar de rang înalt cu modul în care a reacționat la acuzația de plagiat (pentru că blocarea în justiție a oricărei încercări de clarificare a acuzației este de natură să reliefeze la domnia sa instincte care nu fac casă bună cu democrația), dar mai ales nu este un liberal autentic. Ajuns conjunctural la o serie de înalte demnități ale statului român (ministru, prim-ministru, președinte al Senatului), domnia sa dă glas unei cariere politice în care nu meritele proprii, ci executarea docilă, întocmai și la timp, a ordinelor venite de la promotorul său politic, Klaus Iohannis, reprezintă motivul real al devenirii sale pe scena publică românească. Iar aici proba supremă este dată de maniera în care – la decizia lui Iohannis, potrivit celor mai avizate relatări – Nicolae Ciucă a trecut în civilie în 2019 pentru a deveni ministru și apoi s-a înscris în PNL, în 2020, pentru a fi ales parlamentar, de unde, în anul următor a preluat șefia guvernului, iar câteva luni mai târziu și conducerea PNL. Un parcurs de megastar, am putea zice. Dacă simțul ridicolului nu ne-ar trezi rapid la realitate.
Citește și: Moldova iese la vot: Trenul european vine o singură dată
Dar nici domnul Ciucă nu poate să stea liniștit pe culoarul său politic și să-și dedice eforturile pentru pregătirea confruntării cu acela pe care îl identifică drept principalul adversar, anume liderul PSD (cu care însă conlucrează în guvern, evident în numele stabilității politice!). Liniștea șefului actual al PNL este tulburată de decizia recentă a fostului președinte al aceluiași partid, Ludovic Orban de a candida în alegerile prezidențiale. Concret, problema domnului Ciucă este că fostul său șef de guvern și de partid este un liberal autentic, de fapt ultimul lider cu adevărat liberal al PNL. Iar acest lucru este de natură să conteze pentru electoratul liberal și pentru acele segmente ale societății civile care sunt atente la tradiția democratică. Mai mult încă, diferența strivitoare de profil politic între Nicolae Ciucă și Ludovic Orban este posibil să aibă o influență hotărâtoare și asupra modului în care vor acționa liderii locali ai PNL care se identifică cu ideologia liberală tradițională a acestui partid.
Ajunși în acest punct, este cuvenit să facem o precizare: propus de Forța Dreptei, partidul pe care l-a constituit după plecarea din PNL, și susținut de o coaliție care se autoidentifică drept „liberal-conservatoare”, Ludovic Orban a rămas, în spectrul politic actual, singura legătură cu tradiția democratică a vieții politice românești, așa cum ea s-a afirmat înainte de dictatura comunistă și în primii ani care au urmat prăbușirii acelui regim. Sigur, pentru moment domnul Orban este puțin văzut de sondaje, iar posturile de televiziune par a-l trece la „și alții”. Totuși, campania electorală îi va putea oferi oportunitatea să-și afirme trăsăturile care îl diferențiază atât față de candidatul oficial al PNL, cât și de ceilalți competitori din cursa pentru Cotroceni. Pe scurt, campania prezidențială se joacă, este mai strânsă ca oricând, iar rezultatul o să depindă mai mult decât în trecut de capacitatea proprie a fiecărui candidat de a se face cunoscut în ochii electoratului.
Citește și: Reportaj în gările din România. Ați fost vreodată-n gară-n Filiași?
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
