Domnul Klaus Iohannis a fost candidat la funcția de secretar general al NATO. Despre candidatură, ne-a anunțat chiar domnia sa în cadrul unei conferințe de presă desfășurată la palatul Cotroceni în ziua de 12 martie 2024.
Domnul Iohannis motiva, la acea dată, decizia de a candida pe baza rolului și poziției României în Alianța Nord-Atlantică: „Îmi asum această candidatură în numele României cu toată responsabilitatea, iar această decizie are la bază performanța României…”.
Citește și: Trei femei și-au anunțat intrarea în cursa pentru Cotroceni
Decizia de renunțare, îndelung așteptată
După ceva mai mult de trei luni, domnul Iohannis nu mai era candidat la cea mai înaltă poziție de conducere din structura Secretariatului Internațional al NATO. Fără a fi primit sprijinul vreunui alt membru NATO, șeful actual al statului român s-a decis, nu după puține tergiversări, să renunțe la candidatură.
Decizia de renunțare, îndelung așteptată atât de mediile politice și de presă din România, cât și de cercurile politice din statele membre ale Alianței, nu a fost anunțată cetățenilor români direct de către șeful statului, așa cum se procedase în cazul comunicării deciziei de a candida.
Concret, în comunicatul publicat de Administrația Prezidențială cu privire la desfășurarea ședinței Consiliului Suprem de Apărare a Țării din 20 iunie 2024, a fost strecurat la final și un paragraf laconic:
„Totodată, în ședința CSAT, Președintele României a informat că i-a anunțat pe aliații din cadrul NATO, la sfârșitul săptămânii trecute, asupra retragerii candidaturii sale pentru funcția de Secretar General al Organizației”.
Dincolo de aspectul jenant legat de faptul că domnul Iohannis a anunțat întâi statele aliate despre decizia de renunțare, iar apoi a lăsat să treacă aproape o săptămână până să comunice această informație și cetățenilor țării sale, deși tema se afla constant în atenția acestora, rămân câteva lecții pe care le putem trage, cel puțin într-o formă preliminară, cu privire la modul de reprezentare externă a intereselor statului și ale cetățenilor români.
Prima lecție
Prima lecție este simplă și directă: decizia de anunțare publică a unei candidaturi la o poziție politică importantă în plan internațional, dar în absența unui sprijin deja obținut pentru candidatura în cauză, este o gravă eroare politică și diplomatică.
Imediat după momentul 12 martie s-a putut constata cu surprindere că domnul Iohannis nu avea sprijinul niciunui stat aliat.
Mai mult, acele puține state (Turcia, Ungaria și Slovacia) care au fost invocate ca potențiali susținători nu s-au pronunțat niciodată în favoarea candidatului român, întrucât ele aveau numai obiecții cu privire la candidatul care obținuse deja o largă susținere, anume fostul prim-ministru olandez Mark Rutte.
De altfel, în forme diferite, fiecare din aceste state și-a rezolvat chestiunile spinoase din relațiile cu Rutte, astfel încât la mijlocul lunii iunie politicianul olandez era susținut de 31 din cele 32 de state membre NATO. În atare situație, renunțarea de către domnul Iohannis la candidatură devenise un gest politic obligatoriu.
Citește și: Ce partide vor românii să trimită în Parlament | Sondaj INSCOP
A doua lecție
A doua lecție se referă la procesul de decizie politică: domnul Iohannis trebuie să fi luat decizia de a își anunța candidatura în urma unui proces de analiză care implică direct grupul domniei sale de consilieri și eventual Ministerul Afacerilor Externe. În acest caz trebuie distins între:
a) cât de mult ține seama decidentul politic Klaus Iohannis de sfaturile consilierilor săi;
b) cât de competenți sunt sfătuitorii președintelui.
În oricare din cele două variante, greșeala anunțării publice a unei candidaturi care nu are susținere în organizația de referință (NATO) este impardonabilă.
Trebuie spus că blocarea timp de trei luni a deciziei privind desemnarea secretarului general al NATO, în contextul în care Alianța își propune să demonstreze unitate cu prilejul summit-ului aniversar de la Washington (9-11 iulie 2024), dar și coeziune în fața agresiunii ruse în Ucraina, nu a făcut decât să submineze percepția cu privire la seriozitatea poziției politice a României în interiorul NATO.
Este greu de crezut că în adoptarea deciziei de anunțare a candidaturii domnul Iohannis s-ar fi consultat cu MAE. La baza erorii strategice privind candidatura se află opțiunile nemijlocite ale domniei sale, dar și nivelul calitativ scăzut al grupului de consilieri.
În fapt, în ultimul deceniu, actualul șef de stat a avut la conducerea Departamentului de Politică Externă al Administrației Prezidențiale cei mai puțin performanți consilieri prezidențiali din istoria instituției (aici îl includ și pe fostul ministru de externe Bogdan Aurescu).
A treia lecție
A treia lecție vizează abordarea românească cu privire la perspectiva diplomatică a procesului de desemnare a titularului unei importante funcții în plan internațional, în cazul de față NATO.
În mod concret, s-a așteptat oare cineva în aparatul decizional al domnului Iohannis că într-o organizație precum NATO, în care hotărârile se adoptă prin consens, o țară poate să blocheze desemnarea ca secretar general a candidatului care dispune de susținerea a 31 din cele 32 state membre ale Alianței și în același timp să obțină înlocuirea acestuia cu propriul său candidat?
Și mai simplu, și-a făcut oare iluzii domnul Iohannis că dacă Mark Rutte nu obținea consensul pentru candidatura sa din cauza opoziției României, atunci consensul s-ar fi putut realiza în jurul candidatului român (cu susținerea Regatului Țărilor de Jos)?
Este lesne de înțeles că un asemenea scenariu nu avea nici un fundament. Partea română ar fi trebuit să știe și că, în organizațiile internaționale, atunci când nu se întrunește susținerea pentru unul sau mai mulți candidați, se poate recurge și la formularea de noi propuneri de candidaturi.
O ultimă lecție
În sfârșit, o ultimă lecție subliniază nevoia ca decidenții politici să aibă în vedere toate consecințele implicate de promovarea în plan internațional a unor inițiative puternic personalizate.
Domnul Iohannis a candidat la șefia NATO, dar nu a făcut-o doar în nume propriu – nici nu ar fi fost posibil, de altfel! –, ci în numele statului român. Efectul de imagine al candidaturii ratate se răsfrânge nu numai asupra percepției internaționale a domnului Iohannis, ci și asupra prestigiului României, cu implicarea riscului de depreciere a statutului internațional al țării.
De aceea, inițiative de acest tip trebuie pregătite din timp, prin efort diplomatic constant și susținut cu argumente care să fie întemeiate pe prestanța și acțiunile internaționale ale candidatului propus.
De aceea, se poate conchide că, dacă domnul Iohannis dorea să facă un anunț public cu privire la candidatura la șefia NATO, atunci un asemenea anunț ar fi trebuit să se refere nu la intrarea sa în competiția pentru acea poziție, ci la existența susținerii în interiorul Alianței pentru candidatura română. Ceea ce, în mod evident, nu a fost cazul.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
