De ani de zile mă documentez pentru a scrie o carte în care să explic anumite proverbe din spaţiul românesc care au în centru romii. Întotdeauna mi-am dorit ca explicaţiile să fie simple, de genul cărţilor „for dummies”.
Ca un preambul la ceea ce sper să apară la un moment dat, încerc să explic doar câteva:
„S-a înecat ca ţiganul la mal“.
În perioada celor 500 de ani de robie de care romii au avut parte, foarte mulţi robi/sclavi au încercat să fugă în zone în care să-şi trăiască viaţa liberi de greutatea lanţurilor. În general, deţinătorii emiteau cărţi de urmărire a fugarilor şi întocmeau poteraşi să-i aducă înapoi, pentru că nu-şi doreau ca exemplul dat de fugari să fie urmat şi de alţii. De foarte multe ori, erau prinşi şi aduşi legaţi la deţinător (mânăstire, baier sau domnie) şi, în cele mai multe cazuri, pedeapsa era exemplară. Cea mai simplă formă era biciuirea, însă existau şi cazne destul de greu de imaginat pentru omul modern. În lucrarea sa de doctorat (1837), Kogălniceanu scria că „Acest soi de tortură crudă constă în lovirea tălpilor cu nuiele, picioarele fiind legate de un drug pe care doi oameni îl ţin ridicat, astfel încât cel bătut să nu se poată sprijini de pământ decât cu capul şi umerii“.
Tot el vorbeşte de obligaţia de a purta coarne de fier, botniţe, siluiri şi multe alte grozăvii. Una dintre pedepsele acordate fugarului era ca acesta să încerce să ajungă la malul unei ape după ce era aruncat în ea, fiind legat de picioare. Pentru ca amuzamentul să fie mai mare şi pentru ca fugarul să depună un efort considerabil, i se promitea „iertarea“ dacă reuşea să ajungă la mal, Atunci când ajungea aproape de mal, nefericitul era tras înapoi în albia râului/lacului până când acesta, epuizat, se îneca. La toată această scenă asista întreaga şatră.
„Ţigancă focoasă“
Imaginea femeii rome este mult sexualizată în literatura şi arta românească. Pentru a explica această imagine, nu o să fac decât să citez din lucrarea de secol XIX a lui Radu Rosetti, „Amintiri. Ce am auzit de la alţii. Din copilărie. Din prima tinereţe“:
„Cu desăvîrşire odios era chipul în care se uza de fetele şi de femeile acelor nenorociţi. Plecând de la principiul că trupul robului este lucru al stăpânului, ţigancele, fete mari şi femei măritate în toate regula, în faţa altariului, erau privite de stăpîni ca adevărată carne pentru plăcere. Se uza de ele în această însuşire cu ştirea părinţilor şi a soţilor. (…) Şi patru veacuri de asemene supunere abjectă degradase într-atîta pe acei nenorociţi, ucisese în astfeli de grad orice simţimînt de demnitate omenească într-înşii, încât ei priveau această îngrozitoare batjocură ca lucru firesc, împotriva căreia nu cunosc exemplu de opunere, de revoltă, de încercare de răzbunare. (….) Şi să nu se creadă că numai stăpînii mireni uzau de drepturi regaliene asupra ţigancelor aparţinîndu-li: aceste roabe alcătuiau adevarate haremuri pentru igumenii mănăstirilor pe cari generozitatea pioşilor donatori le înzestrase cu număroase suflete de ţigani. Mai cu samă egumenii greci ai mănăstirilor închinate aveau reputaţia că ştiu, prin schimburi, să-şi alcătuiască seraiuri de frumuseţi ţigăneşti.“
„A se muta ca ţiganul cu cortul“.
Romii erau împărţiţi în funcţie de meseriile pe care trebuiau să le practice astfel încât bunăstarea deţinătorului să fie asigurată. Unii erau activi în zona serviciilor domestice (geambaşii, spoitorii, cei de vatra etc.), alţii în zona „industriilor“ (fierarii, argintarii, aurarii, cocalarii) şi o treia categorie în zona activităţilor de amuzament (ursarii, lăutarii). Şatrele erau obligate să-şi ofere serviciile tuturor satelor care erau în administrarea deţinătorului pentru simplu motiv că toţi aveau nevoie de serviciile oferite, de multe ori exclusiv, de aceştia. Ţăranul român avea nevoie de meseriaşi care să le repare uneltele şi toate cele trebuincioase în gospodărie şi deţinătorul dorea să extragă cât mai mult din resursele pământului (recolte, minereuri etc.). Motiv pentru care robii romi erau obligaţi să se mute acolo unde era nevoie de ei. Cu alte cuvinte, mutarea romilor nu era, de cele mai multe ori, rodul unui mod de viaţă dorit şi asumat, ci mai degrabă nomadismul a fost unul generat de condiţia de rob. Bineînţeles că şi în aceste condiţii ei rămâneau proprietatea deţinătorilor şi orice încercare de fugă era pedepsită.
„Ţiganii au muzica în sânge“
Timp de sute de ani, principala instituţie de cultură cultă din spaţiul românesc a fost biserica ortodoxă. Cum aceasta nu a acceptat şi promovat decât muzica vocală, comunităţile locale nu au dezvoltat abilităţile de a cânta la instrumente. Astfel, pentru acest gen de activităţi au fost instruite şatrele de robi romi, unele dintre ele fiind trimise chiar şi la Înalta Poartă să înveţe meşteşugul instrumentelor. Fiind singurii care aveau parte de un astfel de instructaj, ei aveau obligaţia de a transmite mai departe această îndeletnicire copiilor lor, astfel încât familia deţinătorului să beneficieze de servicii artistice la petrecerile pe care le organiza.
Mai târziu, deţinătorii au obligat lăutarii să ofere distracţie şi satelor pe care le administrau, în acest fel romii devenind creatori şi promotori a ceea ce noi numim acum „folclor românesc“. Fiind obligaţi să practice această meserie generaţii de-a rândul, familiile romilor lăutari au dezvoltat modul de interpretare ajustându-l la rigorile şi cerinţele vremurilor, până când unii au reuşit performanţa de a transforma muzica lor în artă. Cu alte cuvinte, obligaţi să facă muzică, unii au făcut-o foarte bine!
”A venit luna Răpciune, s-aşază ţiganii pe tăciuni.”
Pe parcursul celor 500 de ani de robie, romii au reprezentat o forță de muncă care era folosită în mai toate sectorele industriei existente în actualul spațiu românesc. Unii, cei mai mulți de altfel, erau folosiți în lucrul pământului și în zona de întreținere a gospodăriilor, alții erau cei care fabricau uneltele agricole și obiectele de uz casnic, căutau aur, aveau grijă de animale (în special, cai), lucrau lemnul, etc. De fapt, numele nemurilor existente în rândul romilor din spațiul românesc are în vedere această distribuție profesională pe care deținătorul o realiza cu toți cei pe care-i stăpânea (spoitori, aurari, argintari, băieși, ursari, lăutari, căldărari, etc). Bineînțeles, de când venea frigul, economia timpurilor care se baza, în special, pe sezonul agricol, intra în oarecare letargie și forța de muncă era mai puțin utilizată.
”Țiganul e țigan și în ziua de Paște”
Paștele este cea mai mare sărbătoare a ortodoxiei și așa a fost dintotdeaua. În ziua de Paște, mai mult ca în oricare sărbătoare religioasă, trebuie să-ți petreci ziua în rugăciune, slăvind Învierea Domnului. Ortodoxia spune că în zilele marilor sărbători religioase nu trebuie să muncești fizic pentru binele tău ci trebuie să dedici ziua lui Dumnezeu și pomenirii celor adormiți, care așteaptă, la rândul lor, Învierea.
Robii romi nu aveau acest privilegiu, ei fiind cei care erau la dispoziția deținătorului pentru a fi face toate activitățile casnice și de distracție ale vremurilor (bucătari, curătenie, doici, îngrijitori de animale, cafegii, lăutari, măscărici și circari). Așa că, în ziua de Paște, ei nu se odihneau, așa cum ar trebui, ci munceau pentru ca deținătorul să respecte rânduiala și să se bucure de mese îmbelșugate și de distracție.
Pentru a putea să-și pomenească morții, robii romi din Moldova se duceau la cimitirele unde ai lor erau îngropați la o săptămână după Paște, în ziua de luni (duminica nu se putea pentru că, din nou, erau la cheremul deținătorilor). În unele zone, încă se mai păstreaza obiceiul ”Paștelui țigănesc”, devenind chiar o sărbatoare adoptată de întreaga comunitate locală sub numele de ”Paștele Blajinilor”.
