La Erbil oamenii sunt tupeiști și curioși, în special în orașul vechi. Unii mă privesc, de parcă aș fi un girofar, întorc capul și și se uită țintă, alții vin direct la mine și mă întreabă de unde sunt și ce fac aici, mai mult femei, dar nu numai.
Mai sunt și bărbați care trec pe lângă mine și spun „biutiful”, poate, pentru că nu știu alte cuvinte sau pentru că ochii mei umflați și încercănați sunt acoperiți de ochelari și ei nu sunt obișnuiți cu blonde tunse atât de scurt. Vânzătorii, chelnerii cafenelelor și taximetriștii vor să mă păcălească, îmi cer mai mulți bani, decât plătesc localnicii și cred că așa se cuvine.
Capitala Regiunii Autonome a Kurdistanului din Irak e în plină dezvoltare și pare să îmbine stilul Dubaiului cu cel din marile orașe turcești. Clădiri din sticlă cu 40-50 de etaje și blocuri trase la indigo pe care le-au adus investitorii turci se ridică peste tot în cercurile concentrice care formează Erbilul, având în centru dealul Cetății, care a crescut cumva artificial prin construcția caselor, de-a lungul epocilor, unele peste altele, până s-a format această excrescență peste care au fost în secolul al 19-lea, zidurile înalte care încă se văd.
O citadelă exista, însă, în același loc în anul 2300 î.e.n, după cum rezultă din tăblițele de la Ebla.
Până prin în anii 90, oamenii locuiau încă în cetate, în condiții destul de insalubre, după cum mi-a spus Khalid un om de afaceri local, care între timp s-a mutat în Occident, dar care a început să-și construiască o casă în orașul lui natal, „să aibă unde să stea când vine cu familia” și să nu fie nevoit să se înghesuie în casa fiicei sale, care deși a crescut în Vest, s-a căsătorit în Erbil, a renunțat la cariera pe care o avea și s-a conformat tradiției autohtone, în care femeile stau acasă și își cresc copiii, iar bărbații aduc bani în casă.
Bărbatul ei aduce foarte mulți bani, m-a asigurat Khalid, căruia nici nu-i trece prin cap că ea ar putea fi nemulțumită la un moment dat.
Cetatea e acum un loc plin de dărâmături, cu anumite părți refăcute și transformate în muzee miniaturale, cum e cel al țesăturilor, unde sunt expuse covoare tradiționale din lână, de la începutul secolului 20, vopsite în mod natural, cu diferite plante, cum ar fi turmericul, nucile verzi, rodiile, alunele, sumacul, șofran sau florile de amarant.
La intrare în acestă cladire sunt poze ale diplomaților sau oficialilor din toată lumea, care au vizitat Erbilul și s-au oprit pe traseul lor în acest loc al culturii kurde, unde pot fi văzute și costumele tradiționale, atât de diferite, în funcție de relieful zonei din care provin.
Mi-au plăcut cel mai mult hainele muntenilor, care sunt mai austere și în același timp mai confortabile, inclusiv taqiyah, cum o numesc arabii, araqchin, cum îi spun persanii sau pur și simplu klow, după denumirea în limba kurdă: un clop sau o tichie cu flori sau modele colorate, în cazul bărbaților kurzi, care la fel ca alți musulmani o înconjoară cu o eșarfă pentru a forma un turban. Tichiile femeilor sunt făcute în mod tradițional din catifea sau din mătase, împodobite cu pietre semiprețioase, mai ales turcoaze sau cornelii și cu bănuți din aur, care atârnă pe frunte.
Femeile nomade puneau mai degrabă o eșarfă cu ciucuri colorați în jurul ticheiei, în așa fel încât ciucurii să se vadă pe fruntea goală. N-am văzut, nici măcar la muzeu de vânzare tichiile tradiționale, ci doar niște copii din material sintetice de proastă calitate, împodobite cu bucăți de plastic, destul de urâte.
Pentru bărbați arată similar, doar că sunt brodate în diverse feluri. În jurul klow-ului bărbătesc se leagă turbanul dintr-o eșarfă de bumbac, pe care kurzii îl numesc hewri , lăsând la vedere clopul purtând culorile sau simbolurile tribului din care provine purtătorul lui.
Marile artere ale Erbilului înconjoară cetatea până la periferie, în cercuri din ce în ce mai largi, care noaptea se văd spectaculos de pe clădirile înalte. La baza acestui deal fortificat sunt câteva cafenele și ceainării, cea mai cunoscută e Mam Kahlil vizavi de Qaysari Bazaar și e plină de fotografii ale unor celebrități care au trecut pe aici, iar cea mai răcoroasă e cafeneaua de la etaj, Qalay Deren, ambele foarte aglomerate la vremea apusului, dar aproape goale în timpul zilei.
Erbilul este orașul Cetății și al Minaretului, Qala u Minara, cele două simboluri, mai importante decât zgârie norii de sticlă din cartierele scumpe, care nu sunt lipsite de farmecul prafului oriental. Minaretul e din secolul al 12-lea și a fost făcut de cumnatul celui mai cunoscut lider kurd din istorie, Saladin.
Partea de sus a minaretului a căzut în timp, iar acum e mai scurt cu 14 metri, față de cum era la început. A fost construit odată cu bazarul, care stă încă în picioare, o moschee și două școli, în momentul în care Sultanul Muzzafar și-a dat seama că oamenii nu mai încăpeau în cetate și a decis să extindă orașul.
Acea perioadă de bunăstare și stabilitate a fost numită de oamenii locului, epoca Sultanului.
În jurul Minaretului sunt vile de marmură și de travertin, pe străduțe liniștite, care se continuă cu scurte întreruperi până în zona zgârie norilor, în City Dream, acolo unde mulți visează să se mute.
Articol preluat de pe blogul „Călătoriile Sabinei” / Radio Europa Liberă
Un proiect Black Sea Trust, susținut de Radio Europa Liberă Moldova și Freedom House România.
