Educația precară, corupția, lipsa forței de muncă și investițiile insuficiente țin o mare parte din România în sărăcie. Banii de la UE au ajutat, și PNRR vine cu noi sume pentru diminuarea fenomenului, dar vor fi de ajuns pentru o schimbare?
Autor: Elena Balaban
Situația precară a unei părți a populației și soluțiile în jumătate de măsură pe care România le adoptă pentru a ieși din sărăcie oscilează între impresionante promisiuni și acțiuni insuficiente.
Indiferent de afilierea politică, autoritățile din România afirmă în mod constant că demarează diferite programe ce țin de redresare și incluziune socială, de la Strategia Națională privind incluziunea socială și reducerea sărăciei pentru perioada 2015-2020 a guvernului Ponta până la actualul Plan Național de Redresare și Reziliență (PNRR), promisiunile au fost tot timpul legate de creșterea economică de lungă durată, diminuarea sărăciei, elaborarea de politici eficiente și încurajarea producției prin ocuparea forței de muncă.
Dar pentru a „îmbogăți” o țară ai nevoie de mai mult de un plan strategic plasat în presă care se poate împotmoli la Comisia de specialitate din Parlament și mult mai mult decât niște bani investiți în diverse programe de pregătire și training care ulterior rămân doar sub forma unor diplome la dosar.
Soluționarea problemei sărăciei implică participarea activă a tuturor actorilor relevanți din societate, plecând de la autorități și organizații patronale la instituții de învățământ și centre de formare profesională și încheindu-se în cele din urmă la voința civilă.
Primul indicator ce poate fi adus în discuție este numărul salariaților din fiecare regiune de dezvoltare, mai precis numărul persoanelor ce produc și, astfel, aduc un venit la bugetul statului. Acest indicator ne poate contura în mod explicit și nevoia de forță de muncă ori nevoia de investiții în regiune. Deși ne-am fi așteptat ca zona din nord-estul României să fie una dintre cele mai afectate putem observa că în anul 2021, polurile sărăcie-bogăție și-au schimbat coordonatele geografice.
Conform unor calcule realizate cu ajutorul datelor furnizate de Statistici în România, regiunea cu cel mai redus număr de salariați este Sud-Vest Oltenia, unde erau la sfârșitul lunii iunie aproximativ 418.000 de persoane ce ocupau un loc de muncă, aceasta fiind urmată de regiunea de Nord-Est cu 543.000 de salariați. La polul opus se află Municipiul București cu peste 1 milion de salariați.
Balanța poate fi înclinată însă de raportul dintre salariați și șomeri, în sensul în care o regiune ce înregistrează un număr ridicat de șomeri și în același timp un număr scăzut de angajați pierde semnificativ în raportul de productivitate. Conform graficului alăturat, putem observa că situația cea mai bună, deloc surprinzător, este cea a Municipiului București, unde numărul de șomeri este cel mai scăzut comparativ cu celelalte regiuni.
În fapt, Bucureștiul, principalul motor al economiei românești, este mai degrabă afectat de o lipsă a forței de muncă disponibile.
Reîntorcându-ne la situația cea mai precară, putem observa că regiunea cea mai grav afectată este Sud-Vest Oltenia unde întâlnim cea mai mică rată de salariați și, în același timp, și cea mai ridicată rată a numărului de șomeri. Situația este una mai bună în regiunile de Vest și Nord-Vest unde numărul de persoane ce beneficiază de indemnizație de șomaj nu este atât de ridicat în comparație cu numărul salariaților.
Situația forței de muncă este înrădăcinată mult mai adânc decât pare la o primă vedere, iar faptul că sistemul educațional din România nu are instrumentele necesare pentru a crea o forță de muncă profesionalizată, bazată pe practică, ajunge să afecteze dezvoltarea statului la scară largă. Un studiu realizat de INCE și KMPG pentru Confederația Patronală Concordia concluziona: „există aproximativ 2 milioane de români cu vârsta de muncă ce nu se regăsesc integrați nici pe piața forței de muncă, nici în programe educaționale. Parte dintre aceștia sunt tinerii NEETs (not in employment or education)”.
Ce prevede PNRR
Actualul program ce promite reformarea României acordă educației un procent de 16% din Pilonul II, procent ce se poate transpune în aproximativ un miliard de euro. Având în vedere că 16 din 100 de elevi nu termină ciclul gimnazial, problema pare a fi mai degrabă cum se folosesc banii și nu cât de mulți bani sunt disponibili. Absenteismul școlar este strâns legat de sărăcie și, din păcate, se influențează reciproc. Familiile nu au resurse să-și trimită copii la școală, astfel că viitorii adulți nu pot deveni forță de muncă eficientă.
Estera Anghelescu, director de recrutare și angajare Kaufland, a conturat pentru Digi24 discrepanța dintre dorințele angajatorilor și abilitățile forței de muncă: „(Viitorii salariați) nu știu ce se așteaptă de la ei, nu știu cum să comunice, cum să interacționeze cu clienții, învață aceleași materii pe care le-au învățat de-a lungul anilor de studiu, dar acestea nu sunt adaptate la nevoile actuale ale pieței.”
Din păcate, sărăcia a devenit un fenomen mult mai amplu decât am fi crezut și înglobează o serie de factori care se află într-o relație de interconectare și care de cele mai multe ori depind unul de succesul celuilalt.
Legătura dintre productivitate și populația angajată
Următoarea secțiune se referă la procentul populației inactive și cât de corelat este acesta cu nivelul de productivitate al regiunii. Comparația dintre populația aptă de muncă și cea inactivă ne ajută să înțelegem de fapt care este rata de productivitate și cât de mult ar putea fi ea îmbunătățită. Conform unor calcule realizate cu ajutorul datelor INS, regiunea cea mai afectată de acest fenomen este tot Sud-Vest Oltenia.
Statisticile disponibile arată că există segmente de populație care nu sunt regăsite nici în rândul forței de muncă active și nici în sistemul de educație și formare profesională, aspect ce conturează imaginea unui cadru nevalorificat cu o relație de cauzalitate directă cu sărăcia.
Pentru a explica acest fenomen este important să luăm în considerare și ofertele de muncă din zonele afectate și să verificăm relația de cauzalitate dintre cele două aspecte, inactivitate și companii.
Conform datelor furnizate de Firme în România, Oltenia deține și de data asta locul 1 în clasamentul cu cele mai puține companii înregistrate. Acest lucru ne poate demonstra că sărăcia din zonă poate fi conturată și prin prisma numărului mic de angajatori care generează în mod direct un număr mai mic de angajați și în același timp un nivel redus de productivitate.
În acest mod, cine ar trebui învinovățit pentru situația în care ne aflăm, guvernanții, resursele naturale, proprietarii de companii sau societatea civilă? Toți acești factori se învârt într-un cerc vicios în care vina se aruncă dintr-o parte în alta a terenului, iar jocul nu pare a avea un sfârșit în viitorul apropiat.
Pentru a diminua această disparitate, soluțiile cvasi-concrete pe care Guvernul României continuă să le susțină sunt atragerea investițiilor, încurajarea cercetării și inovării, dar și aspecte care țin de digitalizare și reziliență, și pentru care au fost acordate în jur de 4 miliarde de euro. La partea de teorie stăm bine, dar la practică avem restanțe.
Soluții de a depăși aceste decalaje există, dar procesul de redresare este încetinit sau chiar stopat uneori de actualul sistem prin care România este guvernată. Printre piedici se numără birocrația excesivă, corupția unor funcționari și politicieni și neclaritățile juridice.
Modul în care aceste lucruri pot fi schimbate există, de la măsuri ce țin de integrarea forței de muncă pe piața de desfacere prin angajarea tinerilor și în același timp formarea lor, până la simplificarea legislației, însă problema apare atunci când trecerea de la teorie la practică este îngreunată de diferiți factori, atât de natură politico-administrativă, cât și de disponibilitate a forței de muncă.
Dar sărăcia nu depinde doar de numărul persoanelor care muncesc și a celor care nu muncesc, fiind extrem de influențată și de alte repere precum investițiile existente, corupție, educație și dezvoltarea infrastructurii în regiune.
Investițiile, fie ele naționale sau transnaționale, reprezintă baza de pornire a unei economii și principalul indicator care poate amplifica nivelul de productivitate. Una dintre sursele de finanțare pe care România le are la dispoziție o reprezintă fondurile europene din politica de coeziune.
Prin această politică, Uniunea Europeană dorește să reducă și în cele din urmă să elimine discrepanțele economice și sociale dintre regiunile Europei. Prin Cadrul Financiar Multianual 2014-2020, România a avut la dispoziție aproximativ 23 miliarde de euro, dintre care 15,06 miliarde pentru regiunile mai puțin dezvoltate și 441,3 milioane de euro pentru București. Pe lângă acestea, mai sunt și fonduri care țintesc direct probleme sociale, inclusiv 106 milioane de euro pentru Inițiativa privind ocuparea forței de muncă în rândul tinerilor.
Este însă important cum absorbim acest sprijin financiar, care vine deseori împreună și cu o parte de consultanță, dat fiind că, până acum, ajutorul european pentru a reduce rata sărăciei nu a dat rezultatele scontate. Punerea în practică lasă în multe cazuri de dorit și din cauza unui fenomen des invocat în istoria post-1989 a României, și anume corupția.
Deși nu are o legătură directă cu sărăcia, corupția o poate alimenta în cele mai multe situații, iar deseori zonele mai puțin dezvoltate sunt asociate cu un nivel ridicat de corupție.
Conform Băncii Mondiale, corupția are un impact disproporționat asupra celor săraci și a celor mai vulnerabili, crescând costurile și reducând accesul la servicii, împiedică investițiile, cu consecințe asupra locurilor de muncă. Țările capabile să facă față corupției își folosesc resursele umane și financiare mai eficient, atrag investiții și cresc mai rapid, spune instituția internațională.
Dar stoparea sărăciei nu depinde doar de cine ajunge la putere, de cine dorește să-și asume riscuri, ci depinde de societate ca ansamblu. În acest mod, tu ce faci pentru a o opri?
(Articol publicat în Euractiv, partener PressHUB în cadrul proiectului „Hub for Business Journalism”)
Elena Balaban a fost selectată pentru pentru a participa la „Hub for Business Journalism”, un proiect marca Freedom House care îşi propune să aducă un suflu nou în jurnalismul economic și de business din România. Pentru a citi mai multe astfel de articole, puteți accesa secțiunea dedicată proiectului din cadrul publicației Presshub.
Elena Balaban este licențiată în Științe Politice, iar în momentul de față participă la un program masteral în cadrul Academiei de Studii Economice, având specializarea Economie Internațională și Afaceri Europene.
