Putem să dezbatem mult, intens, cu sau fără folos despre cum este sau nu sprijinită cultura în România. Și trebuie să o facem. Ceea ce nu putem nega însă este că în România există multă efervescență culturală, artiști creativi, acesta fiind un domeniu în care putem concura cu succes cu alte spații geografice din lume.
Cu atât mai mult în acest an, în care Timișoara, un oraș al dialogului, al diversității etnice și culturale, devenită Capitală Europeană a Culturii, ne oferă prilejul participării la o serie de manifestări artistice de o mare diversitate, un plural voices cu care nu ne întâlnim tot timpul.
Sunt foarte multe de spus despre tot ce se întâmplă anul acesta în Timișoara, dar acum vreau să vorbim despre un loc pe care e musai să-l vedeți, Galeriile și Casa Jecza, un spațiu aproape magic.
Totul în acest loc, începând cu primii pași pe care-i faci în grădină, apoi în Galeria amenajată de așa manieră încât exponatele pot fi admirate nu numai în locul în care sunt amplasate, dar privirea îți este purtată automat și prin reflexia lor în podea, prezentând astfel imagini ce conferă senzații diferite, și terminând cu Casa Jecza, creează o stare de uimire benefică pentru minte și suflet.
Odată intrat în acest spațiu, îți dorești ca timpul să stea în loc, să nu mai pleci de acolo.
Casa Jecza este o casă muzeu locuită, în care am pășit cu nedumerire și sfială, neștiind de la început acest lucru. Am făcut un pas, apoi încă unul, minunățiile pe care le vedeam făcându-mă să îndrăznesc să merg mai departe, chiar dacă teama că pașii mei puteau tulbura frumusețea locului nu m-a părăsit.
Totul, de la arhitectura interioară a casei și până la modul în care era mobilată și decorată era minunat. Așa am descoperit locul în care a trăit și a creat un mare sculptor român și, într-un fel, mi-am regândit modul în care privesc sculptura contemporană.
Și magia a continuat, când în această plimbare prin frumos am dat peste chiar stăpâna casei, soția sculptorului, criticul de artă Sorina Jecza, care m-a întâmpinat firesc, ca și cum aș fi fost un obișnuit al casei.
Pentru că, mi-a spus doamna Jecza, „Viața noastră este deschisă”. Deschiderea este modalitatea de a te întâlni cu ceilalți, mediat – prin comunicare, prin artă, prin întâlnirile întâmplătoare sau cele programate. Traiul deschis este o asemenea formă asumată de întâlnire”.
Ca multe dintre lucrurile frumoase, spune Sorina Jecza, „și nașterea casei noastre nu a fost chiar o întâmplare, ci a fost dictată de o necesitate… Până în 90 trăisem la etajul nouă al unui bloc, unde aveam câteva încăperi doar.
Or, Peter, sculptor fiind, avea lucrări multe, volume – «copiii» lui, cum îi plăcea să spună, obiecte tridimensionale, ce necesitau spaţiu. Atelierul unde se aflau modelele lucrărilor sale nu îi aparținea, era al Uniunii Artiștilor Plastici.
În aceste condiții, în anul 1988, Peter a traversat un moment critic de sănătate ce a revelat, cu brutalitate, o întrebare pe care orice artist o ocultează în mod curent: care ar fi destinul lucrărilor sale în situația în care el n-ar mai fi.
Brusc, Peter și-a pus problema lucrărilor sale. Erau multe. La vremea aceea, vreo câteva sute. Imediat după acest episod, a venit 1989. Proprietatea nu mai era un delict. Ne-am pus problema să găsim un adăpost pentru lucrări – ceva, orice: un depozit, un spațiu care să le poată proteja, adăposti.
Cum nu am găsit nimic de cumpărat, am decis să construim un asemenea adăpost. O casă. Casa s-a făcut după măsura lucrărilor.
În momentul în care a ajuns, însă, aşa, nu se justifica să rămână destinată doar celor trei oameni ce locuiam în ea şi astfel s-au adunat în jurul nostru, la început doar prieteni, cunoscuţi, iubitori de artă, mai apoi necunoscuţi, o comunitate care s-a închegat, în timp, în jurul acestui nucleu pe care arta l-a constituit, care simţeau nevoia să primească această hrană pe care arta o oferea. Şi au primit-o constant.
Sunt douăzeci de ani de când Casa Jecza este deschisă tuturor acelora ce îi trec pragul.
Ceea ce este frumos, însă, este că a rămas în tot acest timp, Casa Jecza, adică un spaţiu cu suflet, nu neapărat muzeu de artă, cum s-ar defini impersonal. Casa Jecza este în continuare un loc viu, vibrant, animat, ce îşi dezvăluie un suflet, aşa cum doar o casă şi-l poate dezvălui.
Iar noi, cei care am mai rămas aici după plecarea lui Peter în moarte, suntem cei ce dăruim în continuare. Sună destul de idealizat, dar aşa este: dincolo de orice pragmatism, rămâne un ideal. Câtă vreme acesta reuşeşte să-şi prezerve forţa constructoare, restul vine cumva. Mai greu, mai uşor, dar vine.
„Ca stelele pe cer…”.
Am continuat să pun întrebări în cascadă – ca un însetat care deși vede oaza în fața lui, nu-i vine să creadă – doamnei Jecza despre ce înseamnă spiritul și moștenirea artistică a sculptorului Peter Jecza, care este amprenta lui în această casă.
„Sunt multe întrebările pe care le-ați pus… Au, de fapt, un singur răspuns și acela este concentrat în armonie. Este o relație directă între energia ce traversează totul: întâi, spiritul artistului adevărat se transmite operei, ce iradiază, la rândul său, spirit, punându-și amprenta pe aerul pe care-l face să vibreze într-un mod unic.
Acesta «îmbracă» forma casei, îi dă corporalitate.
Casele sunt recipiente foarte maleabile: iau forma sufletului celui/celor ce le locuiesc. Nu veți întâlni niciodată oameni frumoși în case urâte. Casele oglindesc sufletul celui/celor ce respiră înăuntrul lor.
Casa este o oglindă ce niciodată nu minte – ca de altfel orice ne aparține ca atitudine, gând, simțire. Toate gesturile noastre, cuvintele noastre vorbesc despre noi înșine, „trădându-ne” într-un mod superior.
La fel ca și arta. Casa în care stai știe multe despre tine: știe cât ești de bine așezat în tine sau cât îți ești de străin, știe despre bucuriile noastre sau despre eșecuri.
Dacă vezi un vas cu flori îngrijit aranjat, poți ști sigur că mâna ce a atins acele flori a făcut-o cu duioșie sau nepăsare, cu modestie sau orgoliu…
Mi-aduc aminte cu tulburare de o zi în care casa mi-a părut copleșitor de mare. Mă apăsa. Distanțele deveniseră brusc prea mari, spațiile, prea largi. Aflasem despre boala lui Peter. În casă se spărsese armonia ce ținea lucrurile împreună. Casa își pierduse suflul de viață. O simțeam ostilă, mă apăsa…”.
Citește și: Efectul Picasso. La Muzeul de Artă Recentă, cea mai mare expoziție a marelui pictor
Casa Jecza este o casă în care fiecare obiect, dar și fiecare persoană care i-a trecut pragul, poate spune o poveste. Pe care cu siguranță le vom afla când doamna Jecza le va dezvălui atunci când va crede de cuviință. Deocamdată ne spune doar:
„Andrei, băiatul meu, mă tachinează spunând că sunt excesiv de vorbăreață. Adevărul este că nu eu sunt cea vorbăreață, ci poveștile ce s-au adunat debordează…
Șoapte, susure, mii de istorii stau pitite în mine și e destul să privesc un obiect sau să aud un cuvânt, ca poveștile să se lege, să curgă, împletindu-se cu lucrurile ce mă înconjoară.
Sunt convinsă că starea de bine despre care vorbesc toți oamenii ce trec pragul casei este legată de aceste povești. Casa s-a impregnat de sunete dintre cele captate în sutele de seri de muzică camerală ce s-au ținut în spațiul galeriei – sunete de violoncel, mai cu seamă, modelate de sensibilitatea Alexandrei Guțu, martoră a acestui loc dintru început -, dar și alte sunete – metalice, de alămuri, moi și pline de vibrație, ca cele de vioară, sunetul vocilor umane ce au umplut aerul casei făcându-l să răsune ca într-o catedrală…
Aș nedreptăți cu siguranță dacă aș pronunța nume, căci sigur nu le-aș putea evoca pe toate, egale ca îndreptățire, căci fiecare a adus ceva din armonia ce a construit această casă”.
În așteptarea acestor povești, ce vor veni cu siguranță la timpul lor, am vrut să aflu și cum este să gestionezi o galerie de artă, atât din punct de vedere artistic cât și material. Și am aflat, ceea ce se și vedea, firesc că „Galeria de artă contemporană și-a câștigat profesionalismul prin profesionalism. Andrei, care conduce programul galeriei, s-a format cu seriozitate după «manuale» ale unor practici internaționale renumite.
O face cu pricepere, discernământ, seriozitate și enorm de multă muncă. Are, adevărat, avantajul că a putut-o face de foarte devreme, crescând într-o casă a artei (a fost, la debut, cel mai tânăr galerist din țară), dar nu a considerat nicio clipă acest avantaj ca suficient.
Exigența, autoperfecționarea l-au ajutat să proiecteze planuri îndrăznețe. Venind de la Londra, îmi spunea: «Aim high, higher!». Această lecție nu o putea lua decât într-o lume liberă. Eu nu avusesem acest curaj. Generația mea învățase că trebuie să ne știm condiția (nu întâmplător aici s-a născocit expresia „să te întinzi cât ți-e plapuma”), să nu aspirăm la ceva ce nu putem accede.
Or, arta nu se potrivește cu limitele, cu limitările.
Pentru artă desmărginirea este direcția de atins… Sigur, când țintești sus, riscurile sunt pe măsură, dar cum poți atinge piscul, dacă nu-i încerci greutățile? E greu să gestionezi o galerie de artă, cum e greu să gestionezi orice.
Trebuie doar să fii atent, să te întărești cu știința de a face lucrurile, să te informezi constant, să nu te mulțumești cu puțin. Dușmanul cel mai aprig este autosuficiența, acel «las’ că-i bine și-așa»”.
Nu m-am putut abține să nu întreb cum se poate întreține un astfel de spațiu în care fiecare creație a lui Peter Jecza îți șoptește ceva la ureche transpunându-te într-o stare de bine, în care alăturarea obiectelor și a modului în care a fost creat spațiul destinat lor te poartă într-o lume a frumosului, într-o stare de grație cu care nu te întâlnești de multe ori în viață.
Și am aflat că, din păcate, în România nu există mecanisme eficiente care să se îngrijească de acest aspect.
„Fondurile” destinate prezervării unui patrimoniu ce ne poate legitima valoarea sunt inexistente sau extrem de dificil accesibile.
O fundație de interes public ar putea asigura întreținerea, dar o asemenea instituție trebuie validată la nivel guvernamental – adică la nivel politic – ceea ce este o contradicție în termeni, căci o fundație de artă este o entitate apolitică.
Așadar, asocierile de acest tip le-am evitat dintotdeauna. Proiectele pe care le derulăm permit acoperirea unei părți a cheltuielilor de întreținere, dar proiectele nu acoperă întreaga perioadă a anului. Este o problemă spinoasă, insolvabilă la acest moment. Sper în dezvoltarea unei zone private interesate de artă care să asume asocierea salvatoare…”.
Speranța doamnei Jecza este și a noastră, a publicului doritor de frumos. Și ceea ce mi-a spus în continuare Sorina Jecza, curator în același timp a unora dintre proiectele ce fac parte din Timișoara Capitală a Culturii Europene, ne dă încredere că speranța poate deveni cândva, să sperăm că într-un viitor apropiat, realitate:
„Timișoara a devenit de mai mulți ani o asemenea platformă de afirmare. Capitala Culturală i-a dat un plus de coerență și de strălucire.
În plus, Capitala Culturală a demonstrat ce poate face arta dacă este susținută – poate aduce demnitatea unui oraș modern, creativitate nemăsurată.
În zilele de până acum, Timișoara a arătat că este o adevărată Capitală, cu nimic inferioară marilor capitale ale lumii. Racordată la cele mai valoroase tendințe, la fluxul ideatic al contemporaneității, sensibilă, diversă, inclusivă, liberă, tolerantă, multiculturală. ”.
Am plecat de la Casa Jecza, din acea lume a armoniei desăvârșite, cu convingerea că vorba francezului ”Partir c’est un peu mourir” este perfect adevărată.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
