Recent, când am intrat în sala de curs după pauză, toți studenții mei erau cufundați în smart phones. Le-am zis ceva de genul: „Când vă văd, încep să-mi dau seama că îmbătrânesc. Nu neapărat fizic [desi și asta], dar mai ales că pierd contactul cu ce este actual. De vreo două luni am și eu primul meu smart phone.
De obicei îl uit acasă, sau când nu-l uit este descărcat, și în rarele ocazii când îl am cu mine și este încărcat – nu mă interesează nimic de pe/prin el. Știu însă că problema este cu mine, căci pe social media există informație bună și abundentă – podcasturi și video clipuri, prezentări de cărți de la marile edituri, articole ale marilor universități, postări ale unor tipi super-inteligenți. It is just that I am not able to become enthusiastic about smart phones, desi îmi dau seama cât pierd prin asta.”
Îmi aduc aminte că ceva de genul asta s-a întâmplat cu mama.
Eram student prin anul trei-patru la Automatică și Calculatoare, când i-am spus odată că aș putea să-i scriu un program care să genereze toate tabelele cu prețuri pentru combinat pe care ea le calcula cu creionul și le ștergea cu guma.
Mi-a zis: „Este imposibil să pui pe calculator ceea ce fac eu cu mana. Calculatorul nu are cum să aibă pregătirea unui economist.”
Astăzi însă…
Cred că este self-evident ce vreau să spun.
Dacă pentru mama bariera cognitivaă a fost calculatorul, pentru mine se pare că este smart phone-ul.
Dincolo de anecdotal stories, totuși, care este momentul în care devenim cognitiv demodați?
Cred că se poate formula o ecuație care să zică ceva de genul: suma între efortul care ne ia să manageriem cunoștințele pe care le avem deja (adică experiența și memoriile noastre) + efortul să învățăm chestii noi este constanta dată de capacitatea cognitivă a fiecăruia din noi. Cu cât îmbătrânim mai mult, cu atât avem în mintea noastră mai multe experiențe și crezuri pe care trebuie să le „potrivim” continuu cu ce se întâmplă în jurul nostru.
N-ați observat, de exemplu, cât de sfătoși sunt oamenii în vârstă? Cum totul este un deja-vu pentru ei/noi? Vorba aia: „totul se repetă”. Cum totul era mai roz când erau/eram ei/noi tineri?
Ei, that’s what I am talking about.
Efortul cognitiv de a crea acele explicații sfătoase și acele amintiri roz este mare. Iar cu cât mai mult efort petreci în direcția aceea, cu atât mai puține resurse îți rămân să înveți chestii noi. Creierul fiecăruia este pur și simplu limitat.
Oi fi eu oare pe panta cognitivă coborâtoare?
Tot ce se poate, dat fiind lipsa mea de orice entuziasm pentru smart phone.
Continuând speculațiile mele despre efortul de a mă conecta la generațiile tinere, discutăm prin toamnă cu un prieten mai în vârstă ca mine [culmea mai sunt și din ăștia] despre faptul că trebuie să mă reinventez mereu, acum că băieții mei își manifesta personalitatea și independența.
I-am zis ceva de genul:
„Știi, John, ce mi-am dat seama recent este că în relațiile mele cu băieții mei, eu sunt aceeași persoană, dar ei se schimba foarte repede. Deseori reacționez ca și cum ar fi de 14 – 15 ani, însă trei ani înseamnă enorm la vârsta lor. Așa că eu sunt cel care trebuie să înțeleg cum să mă recreez, ceea ce o fac pentru că altfel cum aș putea să progresez și eu?”
Eu nu sunt dintre aceia care cred că generațiile noi sunt mai rele sau mai bune decât cele anterioare.
Ar fi straniu.
În fond fiecare generație s-a adaptat condițiilor în care a trăit.
Poate băieții mei sunt mai grăbiți și mai centrați pe ei decât am fost eu.
Pe de-alta parte, informațiile cu care sunt bombardați și din care ei trebuie să aleagă este de mărime mai mare. Eu nu citeam ziare și nu mă uitam la TV, că nu aveam la ce. Nici cărți nu se prea găseau, mai ales cărți care să discute ce se întâmplă în lume. Așa că m-am amăgit că sunt la curent și am citit clasici, când în realitate asta este tot ce am avut și am putut face.
Numărul opțiunilor și a deciziilor pe care băieții mei trebuie să le facă încă de la 18 ani este astronomic. Iarăși, eu am avut-o foarte simplu: am „dat” la facultatea unde am crezut că mă „potrivesc” mai bine și unde voi intra, pentru că admiterea era bariera care putea să mă trimiță în armata lungă și apoi la o viață de pălmaș.
Dacă însă intram la o facultate – nu conta ce știam în final, primeam loc de muncă și apartament, iar valul m-ar fi dus spre pensie chiar dacă pe drum aș fi făcut pluta. Dar m-ar fi dus …
Oricum, am învățat doi ani pentru facultate, am intrat, and that was that.
Pentru cei de-acum, situația nu este deloc așa.
A absolvi o facultate nu înseamnă neapărat mare lucru. Și Mikey, băiatul meu cel mare, știe asta. Vorba lui: „There are thousands of Stanford graduates, and 99% of them are unknown.” [Ca să pun afirmația lui în context, trebuie să spun că Mikey este acum student la Stanford.]
Contează ce știi să faci și ce decizii strategice iei foarte repede în viață. Reușești să te conectezi cu oameni de perspectivă, ai toate șansele să te duci mai departe cu ei. Stai și caști gura trei ani, că ești tânăr și ai timp, s-ar putea să nu mai poți recupera timpul risipit.
Oportunitățile, presiunea și competiția sunt infinite față de ce am avut eu parte.
Și pot continua …
Am frecat puțin Google căutând despre „prăpastia” intre generații, dar singurul roman pe care l-am găsit a fost „Fathers and sons” a lui Turgheniev. L-am cumpărat și l-am citit.
Într-adevăr, cartea prezintă un anume gen de relație între părinți și copii, în care copiii ajung implicit depozitarul visurilor și ambițiilor pe care le-au avut părinții. Copilul este așezat pe un piedestal de admirație și speranță, în jurul căruia părinții se dau peste cap pentru a netezi drumul copiilor.
Unii copii răspund prin cumințenie, străduindu-se să fie acel model pe care „și l-ar dori orice părinte”, alții însă sunt sufocați de atenție și se „revoltă” fie prin scepticism, fie prin sarcasm sau altfel.
De la primele pagini ale cărții, mi-am dat seama că discuțiile despre generații uită deseori să disece complexitatea și diversitatea relațiilor dintre părinți și copii, dincolo de situații antagonice și de dispută.
Lumea evoluează: nimic nu stă pe loc.
Așa că înclin să cred că pentru a sta conectat cu cei tineri, trebuie să admit punctul lor de vedere [ca să țin discuția cu ei alive], după care să înțeleg cauzele acelui punct de vedere. În final, daca reușesc să-i înțeleg, poate pot găsi combinația prin care crezurile și punctele mele de vedere nu se bat cap în cap cu ale lor, și astfel să putem avea ceva împreună și dincolo de plimbări prin parc și joint meals.
Citește și: Cum vede un profesor american România după 35 de ani. Prima impresie din 1987 și de azi
Experiența și amintirile noastră nu cred că înseamnă mare lucru pentru ei. Da, poate undeva – daca mergem deep la first level principles [să nu minți, să nu furi, să fii modest, să-ți vezi de treaba etc.] există numitorul comun, doar că de-acolo mai departe fiecare mergem pe drumuri separate: ce înseamnă de fapt first principles și mai ales cum le întrupezi în viață, este extrem de diferit, și nu are sens să ne opunem diferențelor.
Și că o concluzie la tralalaul meu …
În cererea pe care a folosit-o pentru identificarea colegului lui de cameră la începutul anului universitar [căci cu cine stai în cameră în cămin este stabilit de universitate – uite, ce încălcare a drepturilor omului], Mikey a zis că vrea cu cineva care nu bea deloc alcool și se scoală de dimineața.
Cred că pe astea doua le-aș fi scris și eu. [Nu-i de mirare că este singur în camera, și nici eu n-am fost în general altfel în studenție.]
Deci există numitorul comun între noi. Însă el nu este neapărat evident, eu trebuie să-l caut. Iar căutarea trebuie făcută, în opinia mea, de cei maturi/seniori, de mine, căci noi, eu, suntem cei care vrem să nu ne pierdem copiii.
Ne aflam in plina cautare a sensului existentei si a unei alte motivatii ,ce tine de viata personala a fiecaruia ,ce se impleteste cu imensa cantite de informatie care ne pustieste noptile .„Gindurile ne omoara”este, fara indoiala ,dilema tuturor generatiilor .A venit , pe aripile sperantei si pentru noi , cei mai in virsta ,timpul asta .Tot ceea ce credeam ca este parte a unui adevar absolut necesar si tot ceea ce ne-a urmarit de-a lungul existentei personale devine neconcludent pentru multi dintre noi .Parti ,din viata nostra , s-au dovedit a fi parti gresit intelese si acum incercam , de multe ori fara a reusi asta , sa ne alaturam tinerilor in speranta de a le putea intelege destinul .Acceptul este singura modalitate prin care ne putem alatura lor si deciziilor lor .Fara doar si poate multi dintre traitorii atasati falselor valori ale comunismului au inteles , tirziu ,ca au trait degeaba .”Eu te-am facut eu te omor ” sau eu mi-am facut datoria fata de tine (cu referire la copilul tau ),credinta ca un parinte „stie el mai bine” ce ii trebuie copilului ca si interferenta adultului atunci cind copilul este in pozitia de a discuta un anume subiect cu un tert , sunt cele mai paguboase interventii ,parentale, ce distrug personalitatea tinarului . Inca o data libertatea este incalcata fie ea motivata de o forma personala a binelui .Societatea, ce aducea bunicilor raspunderea de a creste un copil asa cum si acum se intimpla dar din alte motive decit cele ale trecutului , este si ea provocatoare de dileme viitoare, ce se vor rasfringe asupra personalitatii tinarului .Nu va repeziti sa contraziceti un tinar cu atit mai mult unul educat .Va avea mereu cu ce sa va surprinda si sa va puna intr-o postura delicata a necunosterii unui subiect .