Ultima dispută din PNL este legată de înlocuirea sau nu a ministrului de Externe Bogdan Aurescu la rotativa ce se preconizează a avea loc în luna mai. Dincolo de lupta de putere dintre liberali, dacă partidul va reuși să se desprindă de autocratul Klaus Iohannis sau se va lăsa în continuare dominat de el, dezbaterea publică ar trebui să aibă în centru eficiența sau nu a Externelor sub mandatul acestui ministru, măcar ca simplu exercițiu democratic, dacă nu pentru alte scopuri mai înalte.
O primă observație: Bogdan Aurescu nu este „un tehnocrat”, etichetă ieșită în presă dinspre o anumită facțiune PNL, ci este un diplomat activ, care nu are voie, prin lege, să facă politică.
Reacția sa publică la ceea ce a afirmat Rareș Bogdan înseamnă atac politic. Diplomatul, prin definiție, reprezintă interesele statului în plan extern, interese definite de clasa politică aflată la putere în acel moment (partide plus președinte). Aurescu nu face parte din clasa politică ca să își permită acest lux de a avea reacții politice.
Nefiind om politic, ministrul de Externe nici nu are nici legitimitate să impună puncte de vedere în interiorul PNL.
Ca principiu, un diplomat poate fi numit ministru (deși această practică ar trebui să reprezinte excepția, nu regula), dacă are susținerea unui partid aflat la acel moment la guvernare, dar având aceste restricții specifice diplomației, ar trebui să se abțină de la dispute politice.
Nu este însă democratic ca președintele României să impună partidelor anumite personaje pentru ministerele strategice ale Guvernului, așa cum a procedat Klaus Iohannis. Cutuma constituțională în România este inversă: propunerile de miniștri vin dinspre partide către președinte, iar președintele (definit ca un actor neutru în raport cu partidele) este de acord cu acea numire sau nu.
Strict în baza traseului numirilor politice – Aurescu inițial a fost susținut puternic de PSD, prin legăturile strânse în trecut cu Adrian Năstase, după care a fost plasat PNL-ului, prin recomandarea expresă a lui Klaus Iohannis.
Acestui ministru nu i se poate atribui eticheta de tehnocrat, ci de mandarin al Externelor, adică acel tip de birocrat privilegiat care există în aparatul de stat al Chinei comuniste, care veșnic cade în funcții importante din cauza sprijinului sistemului.
Un traseu asemănător l-a mai avut diplomatul Lazăr Comănescu, dar nici pe departe atât de longeviv în funcții politice precum Bogdan Aurescu.
Din cei 19 miniștri de Externe pe care i-a avut până în prezent România post-comunistă, primul în topul longevității mandatului de ministru de Externe este Teodor Meleșcanu (fost șef SIE, intrat în politică), care a deținut această funcție timp de șase ani (1992-1996, 2017-2019), după care urmează Bogdan Aurescu (2014-2015, 2019-2023) care a deținut funcția timp de cinci ani.
Or atunci când statul român îți oferă multe, trebuie să existe și performanță din partea celui care primește atât de multe în raport cu restul diplomaților onești din MAE.
Așadar o analiză privind performanța Externele sub mandatul lui Bogdan Aurescu nu e numai necesară, dar și benefică pentru democrația din România, cu atât mai mult cu cât azi analiza critică nu este permisă în dezbaterea publică, din cauza controlului nesănătos venit dinspre președinție spre presă și societatea civilă în mandatul lui Iohannis.
Există cel puțin cinci teme mari pe care Bogdan Aurescu le-a ratat de când deține această funcție importantă în statul român:
1. Eliminarea foștilor colaboratori ai Securității din Ministerul de Externe, cu precizarea că diplomații pensionari, care au performat în perioada comunistă, încă au influență informală în zona decizională;
2. Reforma Ministerului de Externe, mai exact curățenia față de personajele ajunse în acest minister prin recomandări și pile politice care nu au avut nicio calificare pentru politica externă în momentul intrării în MAE;
3. Relația României cu China și evitarea expresă a MAE de a încuraja relațiile economice cu Taiwan, tocmai pentru a nu irita China. În fapt, putem vorbi de o dublă ratare: România nu are o strategie coerentă nici față de China, nici față de Taiwan, deși ar putea juca inteligent față de ambele state;
4. Ratarea obiectivului ca România să devină lider regional în materie de securitate, cu precizarea că primul responsabil pentru acest obiectiv ratat este șeful statului, Klaus Iohannis. Polonia a sclipit în timpul războiului din Ucraina, pe când România a stagnat într-o poziție a griului nesemnificativ;
5. Ratarea intrării României în spațiul Schengen, din cauza lipsei unei strategii timpurii privind câștigarea prin mijloace diplomatice a statelor ostile în acest proces (Olanda, Austria).
6. Lipsa unei strategii privind interesele statului pentru europarlamentarii români, astfel încât să fie coordonați mai ușor pentru atingerea obiectivelor de stat.
În politica externă, România nici pe departe nu și-a atins potențialul, ci mai degrabă s-a poziționat ca stat mic și slab care urmărește deciziile alianțelor sau organizațiilor internaționale din care face parte (NATO și UE), fără însă a se remarca ca personalitate distinctă.
România nu reușește să emane soft power în Europa Centrală și de Est și trebuie depășit acest handicap.
Desigur, există în dezbaterea publică și diversiunea de tip AUR care cere ca statul român să aibă obiective izolaționist-naționaliste în politica externă, preferință care transpare și la anumiți lideri PNL de orientare trumpistă.
Pentru un stat ca România, căderea în capcana naționalistă, întoarcerea la profilul României ceaușiște care vedea numai actori osti în plan extern ca să-și ascundă propriile eșecuri și ura față de lumea liberă, ar fi cea mai mare greșeală.
România trebuie să își continue integrarea în rândul democrațiilor consolidate și să se remarce ca actor distinct în Europa Centrală și de Est.
Decât să tot cultive rețele de jurnaliști disciplinați care nu îndrăznesc să publice un rând critic față de politica externă a României, Bogdan Aurescu ar trebui să privească mai atent către tradiția americană, unde se observă cât de liberă și critică este societatea civilă în privința deciziilor americane de politică externă.
Acest reflex românesc al politicii externe și de securitate drept de a se considera vaca sacră pe care nu o poți critica, ci doar aplauda, dacă vrei succes profesional, ne aruncă mai mult spre Est, decât Vest, or diferențele de viziune dintre cele două blocuri au devenit, în acest an, mai importante ca niciodată.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
