Cât timp i-a luat României să salveze de la prăbușire podul acoperit din satul lui Coșbuc 

„Se întinde negru și deșelat peste vuietul apelor repezi, pe Sălăuța, mai jos de moară. A rămas încăpățânat și stingher printre vilele de beton și inox din satul cândva al lui Coșbuc. Podul a fost construit în 1778, după un proiect al unui inginer italian din Tirol, de grăniceri și meșteri din Bistrița și cu ajutorul localnicilor.

Au tăiat lemnul din pădurile lor iarna, pe ger, pe «luna veche», când lemnul intră în repaus, are mai puțină sevă și devine mai rezistent.

Structura de rezistență a fost făcută din stejar și molid, lateralele din lemn de conifere, la fel și acoperișul de șindrilă în 2-4 ape.

Prelucrarea lemnului s-a făcut din bardă, au folosit cuie din lemn, iar îmbinările în coadă de rândunică. Pereţii laterali, înfundaţi cu scânduri, au decupate «ferestre» pentru lumină.

Podul era necesar Regimentului Grăniceresc Valah, înființat de Imperiul Habsburgic în scopuri militare, dar și pentru folosința localnicilor care aveau case pe ambele maluri ale râului.

Grănicerii năsăudeni erau pe atunci foarte apreciați de imperiu și lăudați de Napoleon Bonaparte. Nu întâmplător au fost vizitați de Împăratul Iosif al II-lea de trei ori.

Când a venit prima dată, se spune că i-ar fi salutat în latină, spunând: «Parva Romuli Nepos, Salvae!/ Mici nepoți ai Romei, vă salut!». De aceea, satele vizitate au fost denumite: Parva, Romuli, Nepos și Salva.

Acum cinci ani, podul acoperit din satul lui Coșbuc dădea semne de oboseală, autoritățile invocau lipsa banilor pentru a-l repara, iar localnicii continuau să-l folosească nestingheriți.”

Era anul 2012 când scriam prima dată despre urgența salvării Podului acoperit de la Coșbuc, monument istoric de clasă A, cel mai complex dintre podurile acoperite din Transilvania. Am revenit în 2016 și în 2022, vara. Podul arăta tot mai degradat.

O lume întreagă susținea podul acoperit din satul lui Coșbuc. Dar nu și România

Am revenit și acum, în 2024. Pentru că atât timp i-a luat României să restaureze podul ridicat de grăniceri cu două secole înainte și să-l salveze de la dispariția totală.

După primul articol în care semnalam degradarea și pericolul prăbușirii podului acoperit din Transilvania, Cătălin Petcu, un inginer român care trăiește în Canada, specializat în restaurarea podurilor acoperite din America, s-a oferit să ajute cu sfaturi și asistență de specialitate.

Prietenii lui din lumea întreagă, constituiți într-un club internațional de ocrotire și promovare a podurilor acoperite, s-au oferit să dea o mână de ajutor.

Însă lucrurile n-au mers așa. Studiile de fezabilitate expirau până când să fie  aprobate. Pentru proiectele tehnice nu erau bani, iar când s-au făcut le lipsea câte o ștampilă și banii nu se mai alocau.

Plan după plan ajungea un eșec. De zeci de ori au fost, rând pe rând, primarii din Coșbuc la București cu documentațiile solicitate.

Fie nu primeau avizul de la Ministerul Culturii, fie nu primeau bani, iar podul acoperit din satul lui Coșbuc își continua neatins agonia. Inginerii din străinătate nu aveau dreptul legal să furnizeze documente tehnice, nefiind autorizați de statul român.

În 2016, doi tineri ingineri, Bogdan Costin și Vlad Mihai, proaspeți absolvenți ai Facultății de construcții căi ferate, drumuri și poduri din Cluj, se duc la Primăria Coșbuc și se oferă să refacă gratuit studiul de fezabilitate expirat și să realizeze proiectul tehnic sub îndrumarea profesoarei lor, Adriana Matei.  

Așa a început bătălia pentru salvarea podului. Când i-am întâlnit, cei doi aveau documentația și proiectul făcut și refăcut după numeroase drumuri la Ministerul Culturii la București. Unul avea 29 de ani, iar celălat 27 de ani.

Ajunseseră să viseze cum va arăta podul după ce-l vor salva: „Îl văd ca pe un pod al sărbătorii, al veseliei, acolo să se organizeze spectacole, serbări, să se facă expoziții, văd scaune și spectatori la o piesă de teatru, orchestra cântând și oameni veniți din împrejurimi ascultând …Îl văd complet pietonal: Podul Bucuriei”, îmi spunea Bogdan, entuziast, în 2016.

Avea dreptate. În sat i se mai spunea Podul Iubirii, pentru că aici se întâlneau tinerii îndrăgostiți să se ascundă de ochii lumii. Aici se țineau sărbătorile, horele, nunțile. Și-n lemnul lui înnegrit de ape, în toți anii agoniei se încrustau mesaje de iubire și inimioare săgetate.

În 2016, starea de degradarea podului îi îngrijora pe localnici. Ploua prin acoperiș, oamenii străbăteau podul cu umbrele deschise și trebuia să fii atent unde calci, pentru că unele scânduri deveniseră pufoase și moi ca niște ciuperci.

„Astă vară”, îmi explica o tânără mamă care aducea copilul de la școală, „a plouat cu piatră cât oul de găină și a găurit toată dranița (șindrila). Dar când era teafăr, podul era fain tare, de când eram copilă aveam o plăcere pentru pod și făceam ce făceam, aveam-n-aveam drum în sat, treceam podul ca să-mi fac o bucurie.”

În timp ce-mi povestea, pe pod venea o căruță, iar podul se zguduia sub tropotul cailor. „Nu este voie, dar drumul este mai scurt pe aici”, s-a justificat, rușinată, femeia.  

Deşi localnicii au ştiut că podul era într-o stare avansată de degradare, au trecut pe el ani întregi, cu maşini, căruţe și motociclete.

Citește și: Cum se schimbă educația în era digitală. Profesorul nu mai este singura sursă de informare | INTERVIU

„Pe podul ăsta am îmbătrânit”

Primar atunci, ca și acum, era Ioan Pavelea. A trăit în casa de lângă pod, toată viața cu ochii pe el. Ar fi putut, ne spune, să facă un film despre podul acela, pe care au pășit zilnic el și tot satul.

Lungul drum al documentației pentru refacerea podului ne-a spus-o pe scurt primarul în 2016: „Epopeea podului nostru a început în 2012, când fostul primar a comandat un studiu de fezabilitate. În 2013 a fost gata, executat și plătit.

Dar apoi n-au fost bani pentru proiectul tehnic. În 2015, când a primit bani pentru drumuri și poduri comunale a comandat și proiectul tehnic, dar între timp expirase studiul de fezabilitate.

Ca să-l refacă, firma a cerut alți bani, dar s-au găsit niște băieți inimoși de la Cluj și împreună cu profesorii lor, l-au actualizat gratis.

Tot ei au lucrat și proiectul tehnic.”

Atunci mai aveau nevoie de o ștampilă ca să-l poată depune și odată cu el, cererea de finanțare.

Anul 2024

Nu mai este negru și deșelat. podul acoperit din satul lui Coșbuc este curat ca miezul unui copac, strălucește în soarele din crepetul zilei. E vară și sunt Rusaliile, zi de sărbătoare. Din biserică răsună cântări, iar oamenii se îndreaptă, unii în costume populare, spre slujbă.

„Ai văzut podul?”, mă întreabă Vasile Vasile, mergând pe trotuar spre centrul satului.

Vasile Vasile a ieșit la pensie, dar a fost secretarul Primăriei. Timp de patru ani s-a zbătut pentru refacerea lui, până când s-a pensionat.

„L-au refăcut cum s-a putut mai bine. Este frumos! Unii zic că trebuia și mai bine, dar eu care știu prin câte am trecut ca să ajungem aici, spun: bine că s-a făcut!”, îmi mărturisește el în timp ce ne îndreptăm spre pod.

Sălăuța curge pe sub el, tulbure și lățită de ploile din ultima vreme. Ajungem pe pod și Vasile Vasile atinge grinzile cu mâna, într-un fel de mângâiere solidară. Se bucură că poate să ne arate podul după reabilitare.

„Păcat că nu e noapte să vedeți ce frumos este luminat! Aș fi vrut să-l vadă toți cei care s-au luptat  pentru podul ăsta.

Și domnul Cătălin Petcu, inginerul român din Canada, un om foarte de treabă. S-a oferit să ne ajute, ne-a cerut date tehnice, poze.

Am intrat sub pod, în apă, să le facem și să i le trimitem. Apoi, inginerii de la Cluj cu profesoara lor, care au făcut proiectul și constructorii au un merit aici.”

„În fine, întotdeauna e loc de mai bine, dar important este că podul stă în picioare și poate fi văzut mai departe”, conchide el.

Vasile Vasile povestește cu vecinii lui care trec pe pod.

Unii sunt mândri de podul lor: „Aseară am trecut cu soțul meu pe aici numai ca să-l vedem noaptea, luminat. E splendid!”, spune o doamnă elegantă care merge la biserică.

Alții sunt nemulțumimiți, pentru că n-au voie cu mașinile, cu caii și căruțele…

Podul-monument este pietonal, nu se mai circulă pe el ca înainte.

Ana Chifor se apropie de noi prin tunelul umbros al podului, luminată de razele ce răzbat prin ferestrele podului. E îmbrăcată în negru și poartă o traistă cusută în culori vii, ca un petic de grădină.

Ana este „mireasa” din Nunta Zamfirei. Avea 16 ani când a fost luată din drum și trimisă să se îmbrace mireasă, că-n două trei ore să „joace” rolul principal în „Nunta Zamfirei”.

Se împlineau 100 de ani de la nașterea petului George Coșbuc când au pus-o în scenă.

„Nu știam ce vor de la mine, m-au zărit pe dum și mătușa mea îmi zice, hai Ana, că niște domni au ceva cu tine. M-au trimis să mă îmbrac mireasă.

Avea 16 ani și tare mi-era teamă că nu mă descurc. M-am îmbrăcat cu straiele de la noi de acasă și n-a trebuit să zic nimic. Nunta a fost frumoasă.”

Pentru că stă departe, hăt dincolo de apă, Ana trece spre sat, de fiecare dată, pe podul acoperit.

„Îmi e drag! Cu el am trăit, pe podul ăsta am îmbătrânit”.

La Casa Memorială George Coșbuc, pe un perete alb de var, un tablou cât toată Nunta Zamfirei din ’66 are în centru Podul Iubirii și lângă el, expuse frumos, fotografiile făcute atunci. O Ană de 16 ani zâmbește de sub voaluri de mireasă.   

Podul ca formă de viață

Banii pentru refacerea podului au venit, în cea mai mare parte, de la Institutul pentru Patrimoniu, 2,6 milioane de lei, plus TVA.

Proiectul tehnic aprobat a fost cel realizat de cei doi ingineri de la Cluj: Bogdan Costin și Vlad Mihai.

Bogdan are acum 37 de ani și, între timp, a proiectat și executat mai multe poduri și pasaje celebre din Cluj, Oradea, Sighet și în mai toată Transilvania.

„Podul de la Coșbuc este buuria mea”, îmi spune în dimineața când m-am întors de acolo. „Este proiectul nostru de suflet. Dacă mă raportez la tot contextul, am avut un joc foarte dur, cu dus-întors, refuz și revenit. Dar sunt mulțumit că am continuat și nu am abandonat lupta. Am reușit!”

În ultimii ani, bătălia nu a mai fost pentru proiect, ci pentru bani, pentru obținerea finanțării.

„Noi tot actualizam datele, pentru că prețurile, costurile creșteau, iar primarul căuta finanțare. A fost un miracol totuși că i-a primit și că am reușit, pentru că – vă spun sincer – am avut momente când am crezut că va fi abandonat și așa se va termina totul. Ar fi fost un dezastru! Pentru că noi nu mai avem astfel de poduri”.

În privința execuției, Bogdan Costin spune că poate unele lucrări s-ar fi putut face și mai bine.

„Dacă ne uităm la detalii, poate că ceva ar fi putut fi mai bine, dar noi avem o vedere de ansamblu și spunem că important este că s-a realizat, că am reușit să-l salvăm la timp. Așa cum v-am promis, nu ne-am dat bătuți!”

„Nouă ne plac mai mult lucrările de artă și de aceea ne-am atașat atât de mult de podul acesta, vrem să i se redea valoarea istorică. Mi-aș dori să fie promovat turistic și în folosul cultural al comunității”, continuă Bogdan.

„Când mă gândesc la el, îmi fuge mintea la un loc de întâlnire și de interes al satului, cum era și altădată, și mai mult decât atât. Îl văd ca pe un pilon al comunității.”

 Primarul pragmatic și executanții

Lucrările de consolidare a infrastructurii podului au început în 2022, iar la suprastructura lui s-a lucrat în 2023. Acum e aproape gata, se pregătește pentru inaugurare.

„În două săptămâni, cel târziu, va fi recepția. Nu mai avem de adăugat decât pilonii retractabili care opresc circulația pe pod și apoi îl inaugurăm. Nu a fost ușor, dar am avut sprijin și asistență permanentă de la INP (Institutul Național pentru Patrimoniu – n.r.). Ei au finanțat și tot ei au supravegheat lucrările, au avut permanent un diriginte de șantier”.

Însă, de când au început lucrările, problemele nu au fost cu podul, ci cu localnicii supărați că nu mai pot trece pe el, deși pericolul prăbușirii fusese evident.

„Le-am spus: la 500 de metri mai jos avem pod de beton, îl puteți folosi! Nu e ca și cum n-am avea pe unde trece!

În plus, avem aprobare și finanțare să facem un pod nou, de beton, foarte aproape de ăsta de lemn, pentru mașini și atelaje. Dar tot nu s-au liniștit. Se obișnuiseră cu ăsta.

Doar că el este un pod monument istoric, este bine să-l păstrăm pietonal și să facem ceva aici. Putem să organizăm hore, serbări, ca altădată. În august, avem un eveniment cultural cu poeți, compozitori și scriitori, vor vedea ce frumos va fi”, explică primarul Pavelea.  

Deocamdată, la Podul Iubirii din Coșbuc nu este afișată nicio plăcuță cu istoria lui. Nici cu proiectantul, executantul sau beneficiarul lucrării.

Nici la Casa memorială George Coșbuc nu există vreun pliant, broșură sau orice informație despre pod și istoria lui.

Nu există niciunde vreo carte poștală, o ilustrată sau un suvenir care să le amintească turiștilor de sat, de Casa memorială, Vechea moară sau de Podul Acoperit din satul Coșbuc. Iar turiștii nu sunt îndrumați spre acest pod pentru a-l vizita.

Unor excursioniști sosiți în sat cu un autocar dinspre Maramureș nu li se pomenise de vreun pod care ar merita văzut.

Au vizitat Casa memorială Coșbuc și au băut cafele de la tonomatul din supermarket, stând în picioare în fața magazinului. 

În comuna Coșbuc nu există nicio cafenea, un punct de informare turistică sau vreun chioș cu suveniruri.

Moara lui Coșbuc este în paragină. Spre ea ajungi pe o cărare îngustă, de doar un metru lățime, pe care încape o singură persoană. Roata morii e ruptă, se sprijină pe nisipul uscat al fostei albii de canal, acum complet secată.

 „Nu ne-am înțeles cu vecinii acolo. Va trebui să cumpărăm teren în jurul morii, ca să putem reface canalul de aducțiune din Sălăuța. Și să o reabilităm, să o punem în funcțiune. Ar fi o atracție turistică extraordinară.

Avem finanțare pentru ea prin PNRR, doar terenul din jur ne mai lipsește. Sperăm să-l putem cumpăra”, a explicat primarul Ioan Pavelea, care abia a trecut prin alegeri.

„Dacă ai 1.900 de locuitori, din care 1.000 votează și 200 sunt supărați că ai atentat la ce e al lor, ai terminat-o. Așa că aștepți să găsești soluția când se ivește, fără să ai 2-300 de procese cu oamenii din sat”, explică el.  

Cât privește programele culturale și promovarea turistică, primarul spune că este foarte greu să găsești oamenii care să facă așa ceva.  

„Nu avem pe cine să punem la cultură. Știți cât de greu găsești pe cineva în domeniul ăsta? Foarte greu!”

Îl găsim pe Dorel Săsărman, muzeograf la Casa memorială Coșbuc, alături de turiștii din Câmpina. Nu oferă ghidaj, dar, dacă este întrebat, răspunde în măsura în care se pricepe.

„Podul nu este treaba mea”, ne explică el, „ nu le-am zis turistilor despre el, pentru că nu intră în sarcina mea. Nici moara nu mai este la noi, la muzeu, e concesionată de primărie!”

Întrebat dacă a fost solicitat sau dacă dorește să contribuie la un eventual ghid turistic pentru sat și pentru podul nou refăcut, fostul profesor de limba română – acum muzeograf – spune că nu a fost solicitat dar nici nu vede cum ar putea să facă așa ceva: „Podul și restul sunt atribuțiile primăriei!”

Momentul care a salvat monumentul

Licitația pentru execuția lucrării a câștigat-o firma Tomoroga Construct SRL din comuna Tureac, județul Bistrița-Năsăud, în 2022. 

Bogdan Tomoroga, inginer constructor și managerul firmei, spune că deși a lucrat și cu alte firme locale în antrepriză cât și cu meseriași dulgheri și alți colaboratori, specialiștii săi au urmărit îndeaproape lucrările.

„Partea cea mai grea a fost «liftarea» podului”, a declarat Bogdan Tomoroga, „adică suspendarea lui la înălțime până când s-a refăcut infrastructura și reașezarea lui pe poziție.”

Podul a rămas pe loc, nu s-a îndepărtat cât timp s-a lucrat sub el. „S-au făcut eșafodaje, s-a lucrat la consolidarea infrastructurii și l-am reamplasat cu o jumătate de metru mai sus ca să fie mai ferit de inundații.

Pentru că și anul trecut, când a plouat, Sălăuța a ajuns până la pod. Ne-a creat mari probleme.” 

Bogdan Tomorogă explică mai departe:

„Am păstrat din grinzi tot ce s-a putut păstra, nu le-am înlocuit cu totul. Dacă un metru a fost putred, doar un metru am înlocuit.

Toate grinzile sunt din lemn de stejar. Lateralele le-am înlocuit cu totul, pentru că nu erau originale și, în plus, fuseseră date cu ulei ars, nu mai puteau fi refolosite.

Tot lemnul de stejar și molid a fost tratat, ignifugat, iar podina este în întregime din stejar. Pentru acoperișul, care este din șindrilă lucrată manual, am folosit meseriași din Maramureș.”

„A fost o lucrare frumoasă pe care ne-am dorit-o de la început. Sper că a ieșit bine, eu așa cred”, conchide Bogdan Tomoroga.

Citește și: La ce îmi folosește matematica în viața de zi cu zi. Un răspuns ușor de înțeles 

Podul care nu unește

Ioana, o localnică nemulțumită de cum a fost făcut podul, își spune părerea, dar precizează că este doar „o părere personală”.

„Mie nu-mi place cum s-a lucrat la pod. S-a lucrat pe fugă, ca să se termine repede. S-a terminat în 3-4 luni! Păi asta e lucrare de 3-4 luni?

Lemnăria trebuia făcută din secure, așa cum se lucra mai demult, atunci când s-a făcut podul. Eu sunt mai cu tradiția, trebuia să se respecte metodele de atunci și să-l facă întocmai cum a fost făcut el atunci când a fost făcut!

Eu am văzut cum au lucrat la Casa Memorială, cu răbdare, mai mult manual, au tratat lemnul, au făcut treaba așa cum se face! Ori, la pod s-au grăbit!”

Alți săteni sunt revoltați că nu mai pot trece pe pod cu animalele: „Puteau pune un covor de cauciuc și atunci nu mai distrugeau caii cu potcoavele podeaua! Dar n-au vrut! Acum facem doi kilometri până la podul de beton și doi înapoi, patru!”

Primarul Pavelea spune altceva: „Nu sunt doi kilometri, sunt 500 de metri până la celălalt pod și, oricum, facem altul lângă ăsta de lemn. Îi rog doar să aibă răbdare!” 

„Problema aici este că nu mai funcționăm ca un sat unit, parcă nu suntem o comunitate. Fiecare pentru el, cu gardul lui și pentru curtea lui. Ați văzut cărarea spre moară? Era dum de car, dar atât a rămas după ce vecinii s-au împropietărit cu parte din ea. Așa stăm: nimic pentru sat, fiecare pentru el, nimic pentru ceilalți! Și nu știu ce ar putea schimba mentaliatatea asta!”, se plânge primarul. 

Cât timp i-a luat României să salveze de la prăbușire podul acoperit din satul lui Coșbuc 

Satul lui Coșbuc este cuibărit între munți, pe limba îngustă de pământ croită de râu, și n-a putut face cine știe ce agricultură. Aici s-a trăit greu, s-a trăit din lemn și minerit. Dar, mai ales, de aici s-a plecat.

Învăţaţi cu plecatul încă de pe vremea lui Ceauşescu, când bărbaţii toţi luau drumul minelor din Baia Mare, localnicii din Coşbuc au pornit, după revoluţie, şi mai departe, în Italia, Spania, Olanda. Au plecat cu sutele, cu miile.

Unii spun că ar fi plecați o mie, nouă sute sau cinci sute dintre locuitori. Sigur este că dintre toți cei plecați s-au întors foarte puțini: „Două-trei familii, doar atât”, ne spune primarul.

Între timp și-au ridicat case falnice, aproape toate cu etaj, cu termopane și balcoane de inox, cu garduri solide. Casele au porecle în funcție de stilul țării pe care-l imită, acolo unde se află proprietarul. Li se spune: Spaniola, Irlandeza, Olandeza…

Vasile Vasile, fostul secretar al primăriei, care ani la rând a numărat coșurile care mai fumegau în Coșbuc, privește cu îngrijorare spre ce se îndreaptă satul. „Ați văzut că sunt case cu etaj, mari, făloase, însă nelocuite…

Cei rămași stau de obicei în casa mică din curte sau cel mult ocupă parterul.

Oricum, speranțe pentru întoarcerea lor sunt tot mai puține, iar casele rămân pustii, dovadă că prețul lor a tot scăzut…”, rezumă el fenomenul migrației din Coșbuc.

Piciorul de pod de peste Ocean

Cătălin Petcu lucrează într-o echipă specializată în construirea și renovarea podurilor în Canada. Cele mai spectaculoase lucrări la care a participat au fost podurile acoperite, monumente de patrimoniu acolo. În Canada sunt 160 de astfel de poduri și există un departament ministerial special înființat pentru ele.

A restaurat complet un astfel de pod la Routherville. Și a făcut planurile pentru altele.. Acum câțiva ani, Cătălin avea încă doi colegi ingineri români. Iar când au fost în vizită la Ministerul Transporturilor din Canada, a avut surpriza să constate că, dintr-o comisie de cinci specialiști, trei erau români.

S-a bucurat să afle că podul acoperit din satul lui Coșbuc a fost reabilitat. „Restaurarea podului grăniceresc peste Sălăuța reprezintă o realizare excepțională, care trebuie salutată și felicitată.

Mă bucur că oamenii locului, împreună cu primarul comunei Coșbuc s-au mobilizat și au reșsit să finalizeze acest proiect unic. Este de apreciat motivarea și perseverența de care au dat dovadă ani de zile și care le-a permis să invingă mulțimea de obstacole financiare și administrative”, transmite el.

„Din punct de vedere tehnic”, consideră el, „proiectul este o reușită, fiindcă au reglat problemele structurale, au înlocuit elementele deteriorate și au redus considerabil riscul ca podul sa fie luat de ape în urma inundațiilor.”

Din informațiile tehnice la care a avut acces și din fotografiile podului reabilitat, Cătălin a putut să facă și unele observații: „Observ că reparațiile efectuate au schimbat semnificativ aspectul învechit, dându-i o alură nouă, modernă. Această transformare majoră creează riscul alterării statutului de pod patrimonial.

Este posibil ca, din cauza deteriorării avansate a podului, reparațiile efectuate au fost mult mai importante, depășind limitele permise pentru a conserva statutul său patrimonial.

Sunt sigur că inginerii, arhitecții și alți specialiști implicați în proiect au făcut eforturi uriașe ca să-și atingă obiectivele și aș vrea să-i felicit pentru munca lor.”, adaugă el.

De ce este un pod acoperit

Cătălin explică de ce aceste poduri se construiau astfel: „Podurile de lemn au fost inițial acoperite din cauza vulnerabilității la putrezire a structurii de rezistență, care, în condițiile climatice din Canada și nordul Statelor Unite, n-ar fi putut rezista mai mult de 15 ani.

Instalarea unui acoperiș și acoperirea pereților au crescut durata de utilizare la peste 80 de ani, fără să fie necesară efectuarea unor reparații majore.

Majoritatea podurilor acoperite sunt vopsite în roșu «sang de boeuf» (sânge de bou) și istoricii cred că astfel s-a creat iluzia unui grajd, convingând caii să intre în pod în condiții de siguranță.

Fermierii, comercianții și călătorii cu vagoane hipice ar fi pierdut mult timp cu traversarea unui pod de către caii amețiți de priveliștea unui râu care curge. De asemenea, ferestrele dispuse la nivelul celor două ferme au un dublu rol: permit libera circulație a curenților de aer, reducând suprafața portantă a pereților și totodată asigură iluminarea naturală a podului.”

În Transilvania, însă, grajdurile erau negre, se ungeau cu un fel de ulei mineral ca să nu putrezească repede, așa se explică de ce podul de la Coșbuc este negru și nu roșu, ca în America.

Urmăriți PressHUB și pe Google News!

Foto principală: Podului peste Sălăuţa i s-au scris şi poezii. Căpitanul Antonio Cosimeli a scris un poem intitulat „Poemation de Secundo Legione Valachica”, în care se pomeneşte existenţa podului de lemn. Iar Napoleon i-a pomenit pe grănicerii năsăudeni în amintirile lui scrise în exil. Mai multe fotografii aici.