Mintea umană are limitele ei. De la un număr de ordine încolo, cifrele, distanțele, anii, au o reprezentare tot mai vagă. Sute de miliarde de dolari, mii de ani lumină distanță sau milioane de ani în urmă sunt la fel de greu de cuprins cu mintea pentru omul obisnuit.
Până acum 100 de ani omenirea avea cam aceeași imagine despre planeta pe care trăim. China era pe o altă planetă pentru un locuitor din Lima sau Botoșani. Distanțele păreau infinite, iar teoria haosului, cunoscută ca efectul de fluture care spune că niște date introduse într-un sistem duc la schimbarea acestuia, a apărut abia în 1960. Sau, popular, o bătaie de aripi a unui fluture poate crea un urugan în cealaltă parte a lumii.
Exact asta facem de 150 de ani o dată cu industrializarea. Introducem date noi în sistemul care susține viața pe Terra. Adică poluăm fără discernământ. Iluzia omenirii a fost că ce nu se vede dispare în neant. Fumul negru al carbunelui se ridică și dispare. Gazul din țeava de eșapament dispare și el și tot așa. Însă acest lucru nu se poate întâmpla pentru că, altfel, nu doar că am fi fost morți, dar nici nu am fi existat. Pentru că avem nevoie de atmosferă, singura care ne desparte de vidul cosmic.
Fără atmosferă Terra ar arata precum luna, fără oxigen, fără viață. Această manta care îmbrăca Pământul este tot ce ne desparte. Are 2.8 miliarde de ani, dar doar câțiva zeci de kilometri. Tot ce ardem și eliberăm rămâne în atmosferă, nu are unde să se ducă mai departe. Spre deosebire de o casă, nu avem ferestre pe care le putem deschide pentru a aerisi.
Tocmai în timp ce scriam acest text, îl auzeam la televizor pe Ion M. Ioniță spunând: „nu înțeleg de ce nu exploatăm resursele miniere cât timp mai putem”. Adică de ce nu mai dansăm un pic în timp ce casa a luat foc.
Problema mediului s-a impus greu în lume. A părut o preocupare elitistă a unor cercetători, și susținută de către niste „amețiți” denumiți ecologiști care, în loc să facă ceva productiv, atentau la dezvoltarea economică a lumii, ceea ce era de neconceput.
Primul raport ONU despre schimbările climatice a apărut în 1990. Populația lumii era de 5,2 miliarde. Azi suntem opt miliarde. Timp în care am continuat să poluăm tot mai mult, pentru a susține atât concurența economică, cât și nevoile a trei miliarde de oameni în plus.
Nu trebuie să fii savant pentru a înțelege corelația directă dintre cauză și efect. Argumentul a fost și încă este pentru mulți că, fără această creștere economică perpetuă, economia globală s-ar prăbuși. Și atunci este nevoie de consum, tot mai mult consum. Totul are durată de viață scurtă: telefonul, mașina, televizorul, frigiderul. Mai mult, mai nou, mai repede, ca să parafrazăm deviza olimpică. Doar că modul de producere al acestora nu a ținut pasul cu inovația când a fost vorba de poluare.
Când am început textul, am vrut să scriu în primul rând despre consecințe pentru că le trăim deja. Incendii pe tot globul, inundații devastatoare, boli respiratorii. Și e doar începutul. Raportul ONU spune ceva logic, anume că nu putem opri efectele schimbărilor climatice deodată, chiar dacă ne-am opri subit. Pentru că totul este la o scară prea mare. Dar putem spera să îl încetinim. Asta până nu vor dispărea țări sub oceane, platouri continentale și milioane de specii. Până nu va apărea foametea datorită deșertificării, criza apei potabile și zone tot mai întinse improprii vieții umane.
Nu-i așa că pare SF, iar mintea refuză ideea că așa ceva se poate întâmpla?.. Deoarece constructul nostru e făcut să recunoască doar ceea ce vede. Dar, în acest caz, să nu fie cumva prea târziu…
