În 2008, am pornit din Stuttgart, cu o mașină, spre Paris, împreună cu Petrica Rachita, în scopuri jurnalistice. Ne-am făcut treaba acolo vreo 4 zile, apoi am mers spre Milano.
La granița dintre Franța și Italia, am încălcat regulile de circulație, am fost filmați, ne-a oprit Poliția, am plătit amendă. Fără prea multe discuții.
De la Milano, am luat-o spre România, prin Croația, apoi prin Serbia.
Parcursesem deja aproape 2.000 de kilometri prin Europa fără nici o problemă. Apoi am intrat pe o mică autostradă, sârbească, unde era un indicator care menționa că ai voie cu 120 de km/h dacă e uscat și cu doar 80 km/h dacă ninge.
Deși era decembrie, asfaltul era perfect uscat. Cu toate acestea, ne-a oprit un echipaj de poliție sârb, care a invocat că am depășit viteza pe ninsoare. L-au chemat pe Petrică într-un chioșc lângă autostradă. După 5 minute, vine la mine nervos „Mi-au cerut 10 euro șpagă. Nu vreau să le dau și insistă”.
Am coborât furios din mașină, am mers la chioșc și am început să strig la polițiști, aproape inconștient, în românește: „Dovada, vreau dovada”. Adică să îmi demonstreze cu altceva decât vorba lor că am încălcat regula, când noi știam sigur că nu depășisem nici măcar viteza de vreme uscată.
Eram frustrat, pentru că după 2.000 de kilometri prin UE, cum ne-am întors la periferia Europei, ni s-a și cerut șpagă. 60 de kilometri revenisem la noi, în mocirlă, și deja ne și lovisem de corupția locală.
Polițistul sârb s-a uitat la mine scârbit, a aruncat spre noi permisul de conducere al colegului meu și ne-a făcut semn că putem pleca. I s-o fi făcut lehamite de așa zgârciți, care nu vor să îi dea 10 euro.
Ăsta este comentariul meu legat de cazul Djokovic. La noi, în mahalaua continentului, metehnele vechi se vindecă greu. Chiar și la campioni.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
